Căutare

Al Kalima – Cuvântul

pentru o mai bună cunoaştere a Islamului, a Tasawwuf-ului şi a Tradiţiei Sacre în general

Categorie

Arta Islamica

Arta Islamului – Oraşul musulman

Oraşul

1. Urbanismul musulman

Subiectul acestui capitol depăşeşte, într-un anumit sens, domeniul artei, căci oraşul este reflexul întregii vieţi comunitare; însă aceasta ne permite să înţelegem rolul artelor în viaţa socială. Dintr-un alt punct de vedere, urbanismul este în sine o artă, fie pentru că el este expresia unei voinţe individuale – mai ales cea a unui suveran constructor de oraşe – fie că reprezintă o sumă de voinţe, cel mai adesea anonime, acţionând într-un fel pragmatic însă – iar aceasta este ceea ce ne permite să vorbim de un „urbanism musulman” – întotdeauna în cadrul tradiţiei care, ea, nu este altceva decât o aplicare a Sunna, sau acţiune a Profetului (Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa), condiţiilor de loc şi de timp (date). Mai mult chiar decât urbanismul guvernamental sau regal, urbanismul colectiv este cel care ne va informa despre constantele arhitecturii oraşelor Islamului. Însă să începem printr-o scurtă introducere a urbanismului regal ale cărui eşecuri şi reuşite în această privinţă, ne oferă cele mai multe informaţii. Continuă lectura „Arta Islamului – Oraşul musulman”

Arta islamică: Arta cavalerească

Există o afinitate între nomadism şi ordinul cavaleresc, o afinitate de funcţiune în primul rând, căci cuceritorii nomazi formează aristocraţia războinică a popoarelor cucerite, şi apoi o afinitate mai profundă, într-un fel una de castă, căci adevăratul cavaler are întotdeauna o aplecare nomadă iar nomadul apreciază virtuţile
cavalereşti. Continuă lectura „Arta islamică: Arta cavalerească”

Arta islamică: Arta covorului

Din chiar faptul că sedentaritatea şi nomadismul se unesc în spiritul Islamului, nu este uşor să distingem rolul unuia sau altuia în influenţa lor asupra artei. Anumite arte sunt sedentare prin definiţie, precum toate cele care sunt legate de arhitectură. O anumită folosire însă, foarte răspândită în ţinuturile islamului, este faptul de a construi edificii în stare brută şi goale, de a le îmbrăca suprafaţa în totalitate sau în parte cu un decor de faianţă, de lambriuri sau de stuc, ca şi cum am atârna draperii pe pereţi. Această practică se apropie într-o anumită măsură de stilul nomad şi facilitează schimburile între arta citadină şi cea a corturilor. Continuă lectura „Arta islamică: Arta covorului”

Arta Islamica: Arta Sedentară şi Arta nomadă (Dinastii şi etnii)

Dinastii şi etnii

Diferitele stiluri ale artei musulmane se desemnează în mod obişnuit după dinastiile care au domnit peste epoci şi peste ţările în care aceste stiluri s-au manifestat, lucru care confirmă în mod implicit rolul determinant pe care-l joacă, în arta musulmană, mecenatul suveranilor. Ei sunt cei care au construit marile moschei şi universităţi, care au făcut să prospere dezvoltarea artelor minore precum ceramică, articolele din damaschin sau lucrul brocartului. Pentru marile proiect arhitecturale, suveranii au recrutat foarte des artizani din mai multe ţări contribuind astfel la noi sinteze stilistice care le vor purta numele.

Încă şi mai important este faptul că domnia fiecărei dinastii corespunde cu hegemonia unui grup etnic determinat, aşa cum l-a explicat foarte bine marele istoric magrebin Ibn Khaldûn: orice dinastie este în mod normal solidară cu un anumit trib sau etnie care l-a adus la putere şi l-a menţinut acolo, asumând în sine, în raport cu populaţia care constituie subiecţii acesteia, rolul unei aristocraţii, mai întâi războinică şi apoi administrativă. În cea mai mare parte a cazurilor, această aristocrație este de origine nomadă sau beduină şi am putea afirma, fără să generalizăm prea mult, că, în lumea Islamului, nu au existat fondatori de imperiu care să nu fi venit din deşert sau din stepe, începând cu Arabii înşişi, care au fost apoi înlocuiţi de Turci, Mongoli şi Berberi. Continuă lectura „Arta Islamica: Arta Sedentară şi Arta nomadă (Dinastii şi etnii)”

Arta islamică : Cap. V- Artă şi Liturghie (mihrâb, minbar, qubûr şi vestimentaţia tradiţională)

1. Natura şi Rolul Artei Sacre

Vorbind de adoraţia islamică în relaţie cu arta, folosim termenul ‘liturghie’ iar aceasta are nevoie de o definire mai amplă căci evocă apriori modelul creştin al adoraţie, care s-a dezvoltat treptat pe baza tradiţiei apostolice şi prin efortul Părinţilor Bisericii. În acest context, liturghia se distinge de tainele bisericeşti, riturile instituite divin pe care, dintr-un anumit punct de vedere, liturghia le cuprinde, protejându-le şi manifestându-le în acelaşi timp, care la rândul ei este, în acelaşi timp, protejată şi dezvăluită de arta sacră care îşi transpune temele în arhitectură şi iconografie, pentru a menţiona doar două din cele mai importante dintre artele vizuale din interiorul creştinătăţii.

Lucrurile se prezintă cu totul diferit în islam, în care formele de adoraţie sunt fixate deja, până în cel mai mic detaliu, de Coran şi de exemplul Profetului. Nu există practic nicio frontieră liturgică, şi cineva ar putea afirma şi că liturghia este cuprinsă în ritul însuşi, adică în forma de adoraţie instituită divin sau că arta sacră asumă rolul liturghiei, iar acest rol consistă în crearea unui cadru potrivit pentru rit, deschis către „binecuvântările angelice” şi închis faţă de influenţele demonice. Vom vedea că astfel se prezintă rolul şi poziţia artei în Islam şi că aceasta explică în mod direct importanţa asumată în acest context de arhitectura religioasă şi chiar de arhitectura la modul general – având în vedere că orice loc este în principiu un loc de adoraţie – cât şi de orice altă artă care serveşte la modelarea mediului, precum decorarea, epigrafia şi arta covoarelor, neuitând de rolul liturgic al veşmintelor.

v-1

Arta sacră îndeplineşte două funcţiuni mutual complementare: manifestă frumuseţea ritului şi, în acelaşi timp, îl protejează. Prima din aceste funcţiuni este legitimată în Islam de faptul că Profetul sfătuieşte pe Tovarăşii săi să cânte Coranul, adică, să-l recite ritmic şi într-o formă melodioasă. Astfel, cuvântul revelat reverberează în domeniul muzical, iar aceasta este cu siguranţă legătura cea mai solidă între rit şi artă. Continuă lectura „Arta islamică : Cap. V- Artă şi Liturghie (mihrâb, minbar, qubûr şi vestimentaţia tradiţională)”

Arta Islamică : Sfera şi cubul

Sinteza geometriei cu ritmul se regăseşte de asemenea într-o formă care nu este doar lineară ci cu totul spaţială, într-un element tipic arhitecturii islamice, şi anume în muqarn-e care sunt descrise prin termenul foarte aproximativ de ‘stalactite’.

Pe scurt, este vorba de a avea suporturi pentru cupolă în formă de nişe, repetate una după alta în acelaşi fel cum se repetă celulele unui fagure sau cum cristalele se adună împreună conform radiaţiei axelor lor. Acest element permite articularea clară a oricărei treceri între suprafeţele plane şi cele curbate şi, în particular, tranziţia între cupolă şi baza ei rectangulară. În acelaşi scop arta Romană folosea pandantivul[1] care oferă o tranziţie continuă, aproape sinuoasă, între emisfera cupolei şi unghiul drept al bazei. Din punctul de vedere geometric, cupola şi pandantivul aparţin a două sfere de dimensiuni diferite iar tranziţia între unul şi altul implică o schimbare de profil pe care privirea o percepe cu dificultate. Aceasta nu satisface absolut deloc nevoia de claritate geometrică şi articulare ritmică care anima arhitecţii musulmani. Cât despre construcţia cu trompe[2] de colţ în formă de scoici de mare sau de nişe, această soluţie nu a fost mai satisfăcătoare decât prima căci nu asigura o continuitate integrală între baza rectangulară şi cupola. În loc de o singură nişă montată în formă de şa în colţurile zidurilor şi care sprijinea prin cupola sa o latură a unui octogon, care la rândul ei sprijinea baza circulară a cupolei, un anumit număr de nişe de fagure erau puse împreună într-un fel în care să creeze o tranziţie graduală între colţ şi baza circulară a domului. Din punct de vedere vertical, nişa sunt suprapuse una pe cealaltă; din punct de vedere orizontal, ele sunt unite prin muchiile lor care sunt accentuate în mod diferit; atunci când aceste muchii sunt extinse în spaţiu, ele se prezintă mai curând ca nişte stalactite. Continuă lectura „Arta Islamică : Sfera şi cubul”

Arta islamică : Arabescul

În sensul larg al cuvântului, arabescul include ornamentaţia prin forme de plante stilizate şi împletituri strict geometrice. Primul fel de ornamentație este în întregime ritm, sau, mai exact, este în realitate o transcriere vizuală perfectă a ritmului, în timp ce cea de-a doua formă este prin natura sa cristalină. Iarăşi în acest domeniu descoperim cei doi poli ai oricărui fel de expresie artistică în Islam: sensul ritmului şi spiritul geometric.

Din punct de vedere istoric, arabescul în forma vegetală pare să provină de la imaginea viţei de vie, a cărei cârcei care se împletesc şi viţe care îmbină şi se strâng între ele, duc prin ele însele, destul de natural, la stilizarea în forme ondulatorii şi spiralate. Am găsit viţa de vie în decorul mai multor astfel de monumente străvechi ale artei Islamice, în particular la Mşattâ, acolo unde viţa de vie, populată cu tot felul de obiecte animate, aduce aminte de tema „copacului vieţii”, cât şi în mozaicurile de la Cupola Stâncii; mihrabul Marii Moschei Umayyade din Damasc este ornamentată cu viţă de vie şi acest motiv este reprodus în mihrabul Marii Moschei din Kairouan. Este chiar şi aşa clar că arabescul combină forme vegetale foarte diferite. Continuă lectura „Arta islamică : Arabescul”

Arta Islamului – Caligrafia arabă

Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte frumoase scrieri. Caligrafia este şi arta cea mai larg împărtăşită de toţi musulmanii, căci oricine care o poate practica este în poziţia de a aprecia meritele unui bun caligraf şi poate fi spus fără teamă de exagerare că nimic nu a regularizat mai mult simţul estetic al popoarelor musulmane decât scrierea arabă. Trebuie să fim familiarizaţi cu formele şi stilurile sale pentru a putea urmări întreaga amploare a acestei arte, în particular în ornamentaţia arhitecturală care este foarte des dominată de epigrafii.

Putem fi în măsură să redăm amploarea caligrafiei arabe, care este incredibil de bogată în stiluri şi modalităţi, dacă spunem că are ştiinţa combinării rigorii celei mai strict geometrice cu ritmul cel mai melodios. Spunând acestea definim şi cei doi poli între care această artă evoluează şi pe care reuşeşte să-i reconcilieze în diferite feluri şi stiluri, fiecare din ele reprezentând un echilibrul grafic perfect şi fiind valid în mod substanţial. Căci unul din caracteristicile tipice ale caligrafiei arabe este că niciunul din diferitele sale stiluri, născute la diferite epoci, nu a căzut niciodată în desuetudine; caligrafia apelează la fiecare dintre acestea, în funcţie de natura şi contextul textelor şi nu ezită, dacă se iveşte ocazia, să plaseze unul lângă altul inscripţii în stiluri contrastante. Continuă lectura „Arta Islamului – Caligrafia arabă”

Artă Arabă, Artă Islamică

Cineva poate să se întrebe dacă noţiunea de „artă arabă” corespunde unei realităţi bine definite, având în vedere faptul că arta arabă dinaintea Islamului nu există practic pentru noi datorită rarităţii urmelor sale iar arta arabă născută sub auspiciile islamice este confundată – şi cineva poate fi mirat să constate în ce măsură se întâmplă aceasta – cu arta Islamică în sine. Istoricii de artă nu au încetat niciodată să sublinieze că primele monumente musulmane nu au fost construite de arabi, cărora le lipseau mijloacele tehnice adecvate, ci de meşteşugarii recrutaţi de origine siriană, persană şi greacă, iar arta musulmană a fost îmbogăţită treptat de moştenirea artistică a populaţiilor sedentare ale Orientului Apropiat pe măsura intrării lor în Islam. În ciuda acestui lucru este încă un legitim de a se vorbi de artă arabă, pentru simplul motiv că Islamul însuşi, chiar dacă nu este limitat la un „fenomen etnic” – şi istoria poate să dovedească foarte bine acest lucru – cuprinde totuşi elemente arabe în expresia sa formală, cel mai important fiind limba arabă; devenind limba sacră a Islamului, limba arabă a determinat într-o măsură mai mare sau mai mică „stilul de gândire” al tuturor populaţiilor musulmane[1]. Anumite atitudini sufleteşti tipic arabe, încurajate spiritual de Sunna Profetului (Pacea şi Rugăciunea divină asupra sa), au intrat în universul mental al întregii lumi musulmane şi sunt reflectate în arta sa. Ar într-adevăr imposibil să se limiteze manifestarea Islamului la Arabism ci din contră, este Arabismul cel care este extins prin transfigurarea sa de către Islam. Continuă lectura „Artă Arabă, Artă Islamică”

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑