Capitolul cincisprezece

Capitolul despre faptul că această cunoaștere şi înțelepciune sunt lucrurile cele mai de dorit

وَقَالَ عُمَرُ تَفَقَّهُوا قَبْلَ أَنْ تُسَوَّدُوا

‘Umar a spus: „Dedicaţi-vă învăţăturii înainte să deveniţi oameni (qabla an tasûdû).” Cu toate acestea tovarăşii Profetului se dedicau învăţării chiar şi la o vârstă înaintată.

حَدَّثَنَا الْحُمَيْدِيُّ، قَالَ حَدَّثَنَا سُفْيَانُ، قَالَ حَدَّثَنِي إِسْمَاعِيلُ بْنُ أَبِي خَالِدٍ، عَلَى غَيْرِ مَا حَدَّثَنَاهُ الزُّهْرِيُّ، قَالَ سَمِعْتُ قَيْسَ بْنَ أَبِي حَازِمٍ، قَالَ سَمِعْتُ عَبْدَ اللَّهِ بْنَ مَسْعُودٍ، قَالَ قَالَ النَّبِيُّ صلى الله عليه وسلم ‏„‏ لاَ حَسَدَ إِلاَّ فِي اثْنَتَيْنِ رَجُلٌ آتَاهُ اللَّهُ مَالاً فَسُلِّطَ عَلَى هَلَكَتِهِ فِي الْحَقِّ، وَرَجُلٌ آتَاهُ اللَّهُ الْحِكْمَةَ، فَهْوَ يَقْضِي بِهَا وَيُعَلِّمُهَا ‏”‏‏.‏

15 (73) Se reportează de la ‘Abd Allāh ben Mas’ûd: „Profetul, asupra sa rugăciunea şi pacea divină, a spus: ‘Nu există decât două persoane care sunt cu adevărat de invidiat: un om căruia Dumnezeu i-a acordat bogăţii, făcându-l capabil să le distribuie întru Adevăr; şi un om căruia Dumnezeu i-a acordat înţelepciunea (al-hikma) şi acesta judecă deci conform acesteia şi o transmite.’ ”

Comentariu:

Verbul sāda care provine de la rădăcina tasādû înseamnă ‘a fi domn’, ‘a fi căpetenie’ (sayyid) ‘a patrona’. În acest caz indică starea celui care începe să ‘aibă o anumită valoare’, şi aceasta (conform diferitelor perspective şi contexte) ajungând adult, formând o familie, inițiind o activitate lucrativă sau de studiu sau chiar dobândind un rang în mediul social sau religios; această ‘parcurgere’ ‘poate fi redat prin cuvintele „a deveni oameni”, înțelese în sensul lor cel mai general (şi fără ca aceasta să se refere în mod exclusiv la genul masculin). Este însă vorba despre o condiţie în care se simte că nu mai este mult de învățat, iar spusa lui ‘Umar are cu adevărat sensul de a sublinia faptul că este necesară dedicarea „învăţăturii(ta’allum) înainte unui astfel de moment şi datorită faptului că ‘ a fi sayyid‘ va depinde, într-un anumit fel, de ceea ce a învăţat (şi se înţelege că ceea despre care este vorba este cunoaşterea sacră). Acesta este un aspect de o importanţă fundamentală în educaţia (tarbiya) discipolului care are loc în Căile iniţiatice, un aspect care permite ca Maestrul, pentru anumite perioadă de timp, să poată interzice în mod direct cui îl urmează să-şi asume propriul loc în societate (ordonându-i, de exemplu, să nu se căsătorească sau să nu se dedice unui profesii care l-ar absorbi în mod exclusiv). Aceasta nu este în realitate în contradicţie cu orientarea generală a Islamului, Tradiţie care nu permite monahismul, descurajează celibatul invitând în schimb la a se concentra în Dumnezeu fără să se oprească din activitățile obișnuite: este vorba astfel de a se dedica cu totul lui Dumnezeu într-un fel în care să se poată dobândi tot ceea ce se poate dobândi din cunoștința sacră (şi a realizării spirituale), pentru ca apoi să se ocupe într-un echilibru perfect de ocupații şi responsabilități mai presante din viața aceasta de jos. Dacă însă se intră în ascultare de Dumnezeu atunci când ne găsim, într-un anumit fel, la vârsta de sayyid şi când se înţelege că s-ar fi încheiat astfel  ‘instruirea’ sa şi am obţinut apoi, în acest fel, propria poziţie în viaţa mondană (oricare ar fi mediul în care destinul îl aşează pentru a exprima propriile potenţialităţi, sau cele ale familiei, în cadrul comunităţii locale sau chiar cele naţionale), trebuie însă să realizăm că dobândirea cunoaşterii sacre este într-atât de importantă încât merită să ‘ne întoarcem la studiu’, aşa cum ne învaţă „tovarăşii Profetului”.

15 (73) Lucrul ‘invidiabil’ despre care se vorbeşte în hadith este exprimat mai exact de termenul igtibāt, utilizat de Al-Bukhārî în titlul capitolului şi care desemnează o stare de împlinire, fericire şi ‘stare de bine’, într-atât încât ceilalţi ajung să dorească obţinerea acesteia.: „şi cu adevărat invidiabil”, în cuvintele Profetului, sunt doar, pe de-o parte, bogatul care este în stare să-şi domine sufletului (nafs) suprimându-şi astfel avariţia şi ajungând să distribuie astfel chiar tot ceea ce are „întru Adevăr (fî l-Haqq)(şi deci, desigur, nu risipindu-şi avuţia, ci folosind-o conform învăţăturilor divine, în opere de servitute şi de milostenie şi în căutarea cunoaşterii şi a Adevărului) ;şi pe de altă parte, despre cel căruia „Dumnezeu i-a acordat înţelepciunea” şi care acţionează conform acesteia.

Reclame