Capitolul treisprezece

باب مَنْ يُرِدِ اللَّهُ بِهِ خَيْرًا يُفَقِّهْهُ فِي الدِّينِ

Capitolul [despre cuvintele]: „Dacă Dumnezeu vrea binele cuiva, îl face să fie învăţat în Religie.”

حَدَّثَنَا سَعِيدُ بْنُ عُفَيْرٍ، قَالَ حَدَّثَنَا ابْنُ وَهْبٍ، عَنْ يُونُسَ، عَنِ ابْنِ شِهَابٍ، قَالَ قَالَ حُمَيْدُ بْنُ عَبْدِ الرَّحْمَنِ سَمِعْتُ مُعَاوِيَةَ، خَطِيبًا يَقُولُ سَمِعْتُ النَّبِيَّ صلى الله عليه وسلم يَقُولُ ‏ „‏ مَنْ يُرِدِ اللَّهُ بِهِ خَيْرًا يُفَقِّهْهُ فِي الدِّينِ، وَإِنَّمَا أَنَا قَاسِمٌ وَاللَّهُ يُعْطِي، وَلَنْ تَزَالَ هَذِهِ الأُمَّةُ قَائِمَةً عَلَى أَمْرِ اللَّهِ لاَ يَضُرُّهُمْ مَنْ خَالَفَهُمْ حَتَّى يَأْتِيَ أَمْرُ اللَّهِ ‏”‏‏.‏

13 (71) Se transmite de la Humayd ben ‘Abdi r-Rahmān că în timpul unei predici [cu ocazia Rugăciunii comunitare] Mu’āwiya spuse: „L-am auzit pe Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spunând: ‘Dacă Dumnezeu vrea binele cuiva, îl face învăţat (yufaqqihhu) în Religie; eu nu fac altceva decât să distribui [cunoaşterea], însă Dumnezeu e Cel care [o] concede. Această comunitate nu va înceta să se ridice (lan tazal qā’ima) conform Ordinului lui Dumnezeu (amru-Llāh), fără ca cei care i se opun să poată să le facă rău, până când nu va veni Ceasul [literalmente Ordinul lui Dumnezeu, amru-Llah]’.”

Comentariu

13 (71) Rădăcina verbală arabă f-q-h (de la care provine yufaqqih-hu, „îl face învăţat„) indică ‘cunoaşterea profundă’ a ceva şi în arabă clasică se foloseşte în mod special cu referire la cunoaşterea Legii sacre şi a aplicaţiilor şi implicaţiilor sale (fiqh). În privinţa semnifacaţiei f-q-h şi a derivatelor sale, Al-Qastalānî relatează această întâmplare: „Solomon se apropie o femeie nabateană, în Iraq, şi o întrebă: „Este oare prin aceste locuri unul curat în care să mă pot ruga?’ ‘Purifică-ţi inima,’ răspunse femeia, ‘şi roagă-te unde vrei!’ Solomon atunci îi spuse: ‘Ai înţeles în profunzime (faqihta) şi ai făcut să fie înţeles Adevărul!’ ” Al-Qastalānî observa: „Nu e din întâmplare că Solomon spune ‘ai înţeles în profunzime’ [utilizând rădăcina f-q-h]: dacă ar fi spus doar ‘ai înţeles’, nu s-ar fi exprimat într-o manieră adecvată.”

Într-adevăr, oricare ar putea fi aparenţele, lipsa cunoaşterii lucrurilor sacre este un semn clar al lipsei „binelui” divin, şi invers, adevăratul semn al binevoinţei lui Dumnezeu (faţă de cineva) este cunoaşterea sacră. Într-un hadith raportat de Al-Ghazālî, Profeul fu întrebat: „Care este cea mai bună dintre fapte?” „Cunoaşterea divină (al-ilmu bi-Llāhi)”, răspunse. „La ce fel de cunoaştere te referi?” „Cunoaşterea lui Dumnezeu, fie El slăvit!” „Dar cum se face,” răspunseră: ” că te întrebăm despre fapte şi tu ne răpsunzi vorbind despre cunoaştere?” „Într-adevăr”, încheie Profetul, „atunci când cineva are cunoaşterea divină se obţine un beneficiu chiar şi din puţine fapte; însă când se ignoră lucrurile divine, nu se obţine beneficiu nici măcar dintr-un mare număr de fapte.”[1]

Hadithul acesta se referă însă la o ‘cunoaştere sacră’ dată de Dumnezeu şi rezervată doar anumitor oameni. În această privinţă, Ibn Abî Giamra relatează comentariul lui ‘Alî la un hadith profetic în care este spus că „Orice verset [al Textului sacru] are un exterior şi un interior, şi orice literă [a sa] are o limită (hadd) şi un punct de înălţare (matla’)”. Alî spune: „În ceea ce priveşte limita, interiorul şi exteriorul, oamenii se depăşesc unii pe alţii, aşezându-se ierarhic [în înţelegerea lor]. [Înţelegerea] ‘punctului de înălţare’ însă este rezervată de Dumnezeu pentru elitele dintre creaturile Sale.”

Apoi Profetul remarcă cum cunoaşterea „este Dumnezeu Cel care o concede”. Chiar dacă ‘izvorul uman’ al cunoaşterii este Profetul însuşi (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) , se cuvine însă să fie văzut că în spatele lui este Prezenţa divină: şi de altfel, doar faptul de a-l vedea pe Muhammad ca ‘servitor’ perfect ne permite legătura cu măreţia sa spirituală şi funcţiunea sa de Mediator. Comunitatea muhammadiană va rămâne fidelă învăţăturilor profetice (şi a căutării cunoaşterii) până la sfârşitul timpurilor, ridicându-se (cu ‘verticalitate’, aşa cum este sugerat de termenul qā’ima, de la rădăcina q-w-m) către Principiul suprem şi privilegiind întotdeauna orientarea metafizică; prin aceasta va fi protejată de inamicii săi. Cei care se ridică „conform Ordinului lui Dumnezeu” sunt savanții care sunt în același timp contemplativi şi operativ, care călăuzesc comunitatea muhammadiană „fără ca cei care li se opun să poată să le facă rău”.

Atitudinea individuală corespunzătoare este foarte bine descrisă într-un dat relatat de Ibn Abî Giamra: „Dacă te conformezi Legii sacre şi îţi ţi privirea aţintită către Adevărul metafizic, chiar dacă toate creaturile s-ar opune la ceea ce crezi, lucrul acesta nu-ţi va provoca nici cea mai mică tulburare.” În rest, tot Ibn Abî Giamra transmite că Profetul Muhammad (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Islamul a început ca un străin (garîb) şi va deveni ca un străin: fericiţi străinii din comunitatea mea!” Îl întrebară: „Trimis al lui Dumnezeu, cine sunt ‘străinii’ din comunitatea ta?” „Sunt cei care rămân integri,” răspunse, „în vreme ce lumea degenerează”.

Venirea „Ordinului lui Dumnezeu” înseamnă bătaia Ceasului final (sau, conform unei interpretări citate de Ibn Abî Giamra, moartea). Repetarea expresiei amru-Llāh nu poate fi întâmplătoare; ‘Ordinul lui Dumnezeu’ reprezintă pe de o parte intervenţia superioară şi ‘principială’ a lumii manifestate (intervenţie faţă de care comunitatea de credincioşi se conformează, păzindu-se astfel de cădere şi degenerare), iar pe de altă parte, indică ‘comanda’ absolută pe care lumea spirituală pură o exercită asupra întregului univers (comandă care îşi găseşte ultima expresie, şi revelaţia sa exterioară, în ‘sfârşitul lumii’, sau, la nivel individual, în moarte).


NOTE:

[1] Ihyā’ ‘ulûmi d-dîn, Cartea cunoaşterii, cap. I (vol. I, pag. 22).

Reclame