Cartea Haltelor (Kitâb al-Mawâqif) – halta 178 – Comentariu la Cor. 33,72

Preaînaltul a spus: „Cu adevărat, Noi am prezentat Depozitul de încredere Cerurilor, Abd al QaderPământului şi munţilor, dar refuzară să-l asume şi îl evitară; se însărcină însă omul, care, cu adevărat, este injust şi ignorant”[1][2] (Cor., 33,72).

Acest Depozit încredinţat, este Califatul, corespunzând Cuvântului Preaînaltului: „Cu adevărat, Eu pun pe Pământ un Locţiitor (Khalîfa – Calif, n.t))”[3] (Cor., 2,30), care nu este altul decât Adam. Sensul acestui Depozit este realizarea prin totalitatea Numelor divine care reprezintă Divinitatea sub aspectul său adamic, fără să fi fost vreo „localizare”, „fuziune” sau „amestec”, toate aceste fiind concepte pe care le dezavuăm.

Acest Depozit El îl prezintă Cerurilor, Pământului, munţilor, nu pentru ca acestea să îl asume în realitate, căci nu sunt predispuse a-l asuma în mod efectiv. A asuma un lucru pentru care nu am fost predispuşi este imposibil, iar Preaînţeleptul şi Foarte cunoscătorul (Al-Hâkim, Al-‘Âlîm, n.t) nu ne-ar obliga la aceasta. El le-a prezentat (acest Depozit, n.t) pentru ca superioritatea şi eminenţa omului să le apară manifest. Astfel, Cerurile, Pământul şi munţii refuzară acest Depozit, evitară să-L accepte în ciuda naturii lor formidabile şi a faptului că acestea reprezintă firi mult mai mari decât fiinţa umană, precum este spus: „Creaţia Cerurilor şi a Pământului este mai mare decât creaţia oamenilor” (Cor., 40, 57)[4].

Se feresc să-l accepte căci ei ştiu că cel care îl va asuma va trebui să manifeste unele contradicţii, a fi pus la îndoială de contemporanii săi şi a se plasa în poziţia de asociat a lui Dumnezeu în Regatul Său, în măsura în care locţiitorul Regelui este un rege mic iar cel care asumă Depozitul este un domn mai mic. Le e teamă să accepte o asemenea funcţiune din cauza pericolului inerent oricărei funcţiuni. Ei preferă liniştea şi renunţă astfel la beneficiu pentru a evita blamul. Starea lor este exprimată în aceste versuri:

Halte 178Atunci când ea îmi spune: „Ce! Văd că te fereşti

De negoţurile în care este un profit de câştigat!”

Eu îi răspund: „De ce aş avea nevoie de profitul tău,

Când noi suntem oameni care ne bucurăm de liniştea noastră?”

Se însărcină însă omul„: este vorba de Omul care deţine perfecţiunea efectivă şi nu doar de om în sensul general al termenului. Numele de „om”, se poate astfel aplica celui care este efectiv un Om veritabil sau celui care este un om în sensul animal al termenului; acesta din urmă nu este om decât în mod virtual şi nu are decât forma exterioară a acestuia.

Este injust şi ignorant[5]. A fost injust faţă de sufletul său şi aceasta este un compliment căci el face parte din elită, dintre cei care au fost aleşi. Dumnezeu a spus astfel: „Apoi Noi i-am făcut moştenitori ai Cărţii (Cartea existenţei, Cartea scrisă pe rânduri) pe cei dintre servitorii noştrii pe care noi i-am ales. Printre ei, unul a fost injust faţă de sufletul său…” (Cor., 35, 32)[6]. În acest caz El nu a spus „injust sau opresor, în sine”, căci este o diferenţă între az-zâlim li-nafsihi (injust faţă de sufletul său) şi az-zâlim nafsahu (injust în sine sau cel care face rău sufletului său): primul caz este unul lăudabil, al doilea este blamabil, precum în Cuvintele lui Dumnezeu: „Sufletelor lor le făcură rău” (Cor., 2, 57)[7]; „Făcură rău sufletelor lor” (Cor., 11, 101)[8].

Ignorant„: el ignoră foarte mult sufletul său şi pe Domnul său din cauza cunoaşterii Numelor divine pe care o deţine . Acestea, astfel, se revarsă şi se succed asupra sa în permanenţă. Când vine rândul unui Nume, el îşi impune autoritatea şi ascunde toate celelalte Nume prin prezenţa sa, precum stelele care sunt ascunse prin răsăritul soarelui, chiar dacă ele rămân întotdeauna prezente pe cer. Formele acestui om[9] se modifică asupra sa în funcţie de variaţia Numelor divine care principiile acestor formalizări. Omul cunoaşte deci în acelaşi timp în care ignoră, şi ignoră în acelaşi timp în care cunoaşte. De altfel, chiar dacă se cunoaşte pe sine, poate spune că se ignoră sub alte aspecte, având în acelaşi timp conştiinţa identităţii sale fundamentale. Acelaşi lucru se poate spune în legătură cu ignorarea Domnului său, datorită multitudinii de teofanii divine care niciuna nu se aseamănă şi nici nu se repetă, şi aceasta la nesfârşit.

Ignoranţa cunoscătorilor, este perplexitatea lor, în măsura în care nu le este posibil să aibă vreo oarecare putere asupra Aceluia care produce teofaniile. Aceasta este ignoranţa, în sensul perplexităţii şi absenţei controlului în privinţa căreia Maestrul perfect – ca Allâh să răspândească asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – a cerut sporirea, atunci când a spus: „Doamne, sporeşte-mă în perplexitatea în Tine!” Nu este vorba de perplexitatea produsă de voal[10]. De fiecare dată când ştiinţa dată de Allâh creşte, creşte şi perplexitatea şi ignoranţa în sensul superior pe care l-am definit.

Imamul cunoscătorilor, Muhyî d-Dîn (Ibn ‘Arabî) Al-Hâtimî – ca Allâh să fie mulţumit de el! – a spus: „Ar putea exista sfinţi pentru care Allâh ar face să înceteze perplexitatea faţă de El, însă eu, Servitor al lui Allâh, nu am cunoscut asta şi nu ştiu cum aceasta se poate întâmpla. Poziţia Oamenilor lui Allâh, conform a ceea ce mi-a ajuns la cunoştinţă, este că cel care pretinde la cunoaşterea lui Allâh fără să fi fost niciodată în perplexitate, dovedeşte chiar prin aceasta ignoranţa sa.” El a compus în Futûhât (IV, 140)[11] acest poem despre aceasta[12]:

Allâh ştie că eu nu Îl cunosc:

Cum ar putea fi cunoscut Cel care, prin ştiinţă, ştim că îl ignorăm?

Eu cunosc o Realitate care nu condiţionează

Nicio calificare divină sau creată nu Îi conferă modalităţi.

Ştiinţa pe care o am de El este perplexitatea mea în El, şi nu avem

Nicio dovată veritabilă despre o ştiinţă pe care o obţinem.[13]

Emîr ‘Abd Al-Qâdir Al-Jazâ’irî

Tradus din arabă şi adnotat de Max Giraud


Emîr ‘Abd al-Qâdir al-Jazâ’irî, « Le Dépôt de Confiance », tradus şi adnotat de Max Giraud, Cahiers de l’Unité, n° 3, iulie-august-septembrie, 2016 (en ligne).


NOTE:


[1] { إِنَّا عَرَضْنَا ٱلأَمَانَةَ عَلَى ٱلسَّمَٰوَٰتِ وَٱلأَرْضِ وَٱلْجِبَالِ فَأبَيْنَ أَن يَحْمِلْنَهَا وَأَشْفَقْنَ مِنْهَا وَحَمَلَهَا ٱلإِنْسَانُ إِنَّهُ كَانَ ظَلُوماً جَهُولاً } n.t

[2] În privinţa termenului Al-Amâna, „Depozitul de încredere”, cf. Michel Vâlsan, Islamul şi Funcţiunea lui René Guénon, p. 163, Ed. de l’Oeuvre, Paris, 1984; Charles-André Gilis, Cele şapte Stindarde ale Califatului, cap. 20, Ed. Traditionnelles, 1993 şi Maurice Gloton, La Foi ou le Dépot confié et son actualisation, Ed. Albouraq, 2016. În privinţa acestei noţiuni aplicate la opera lui Ibn ‘Arabî, cf. Michel Chodkiewicz, Un océan sans rivage, p. 37, Ed. du Seuil, 1992. Natura acestui Depozit de încredere şi a situaţiei omului în raport cu acesta a făcut obiectul multor comentarii. Pentru unii, este vorba de rituri; pentru alţii, este vorba de simţurile omului, etc. Ne putem face o idee în privinţa acestui subiect graţie articolului lui Denis Gril: „Depozit divin”, în Dictionnaire du Coran, Ed. Robert Laffont, Paris, 2007, precum şi comentariilor consacrate acestui verset în The Study Quran, sub direcţia lui S. H. Nasr, Ed. HarperOne, New York, 2015.

[3] A se vedea Halta 144.
{وَإِذْ قَالَ رَبُّكَ لِلْمَلَٰئِكَةِ إِنِّي جَاعِلٌ فِي ٱلأَرْضِ خَلِيفَةً قَالُواْ أَتَجْعَلُ فِيهَا مَن يُفْسِدُ فِيهَا وَيَسْفِكُ ٱلدِّمَآءَ وَنَحْنُ نُسَبِّحُ بِحَمْدِكَ وَنُقَدِّسُ لَكَ قَالَ إِنِّيۤ أَعْلَمُ مَا لاَ تَعْلَمُونَ }

[4] { لَخَلْقُ ٱلسَّمَٰوَٰتِ وَٱلأَرْضِ أَكْـبَرُ مِنْ خَلْقِ ٱلنَّاسِ وَلَـٰكِنَّ أَكْـثَرَ ٱلنَّاسِ لاَ يَعْلَمُونَ }

[5] Exegeza Emirului care va urma este foarte diferită de ceea ce s-ar putea citi la comentatorii „clasici” care insistă mai curând pe neputinţa omului şi incapacitatea sa de a asuma acest depozit din cauza limitelor sale. Avem aici un excelent exemplu al pluralităţii sensurilor posibile cuprinse în acelaşi verset, sensuri care, câteodată, pe planul exterior, apar ca fiind contradictorii. Acest privilegiu al Textului sacru este exprimat prin această afirmaţie a Profetului: „Mi-au fost date Sintezele (sau Totalităţile) Cuvintelor.” Cui ignoră acest privilegiu de sinteză îi este imposibil să depăşească o lectură relativ exterioară şi restrictivă a Coranului. „Raţionalismul” – nu vom explica de ce – nu poate să conceapă că un verset ar putea să aibă sensuri „contradictorii”. Acest „raţionalism” nu reprezintă o limitare pur modernă. A putut în cursul secolelor să coabiteze cu credinţa. Se pot percepe în momentul de faţă efectele devastatoare la anumiţi „reprezentanţi” ai diferitelor tradiţii.

[6] { ثُمَّ أَوْرَثْنَا ٱلْكِتَابَ ٱلَّذِينَ ٱصْطَفَيْنَا مِنْ عِبَادِنَا فَمِنْهُمْ ظَالِمٌ لِّنَفْسِهِ وَمِنْهُمْ مُّقْتَصِدٌ وَمِنْهُمْ سَابِقٌ بِٱلْخَيْرَاتِ بِإِذُنِ ٱللَّهِ ذَلِكَ هُوَ ٱلْفَضْلُ ٱلْكَبِيرُ }

[7] { وَظَلَّلْنَا عَلَيْكُمُ ٱلْغَمَامَ وَأَنزَلْنَا عَلَيْكُمُ ٱلْمَنَّ وَٱلسَّلْوَىٰ كُلُواْ مِن طَيِّبَٰتِ مَا رَزَقْنَٱكُمْ وَمَا ظَلَمُونَا وَلَـٰكِن كَانُوۤاْ أَنْفُسَهُمْ يَظْلِمُونَ }

[8] { وَمَا ظَلَمْنَاهُمْ وَلَـٰكِن ظَلَمُوۤاْ أَنفُسَهُمْ فَمَا أَغْنَتْ عَنْهُمْ آلِهَتُهُمُ ٱلَّتِي يَدْعُونَ مِن دُونِ ٱللَّهِ مِن شَيْءٍ لَّمَّا جَآءَ أَمْرُ رَبِّكَ وَمَا زَادُوهُمْ غَيْرَ تَتْبِيبٍ }

[9] Reţinem aici lecţia din Ms. şi Ed. 1. Amintim că, pentru lucrarea noastră, am recurs la ediţiile următoare: Dâr al-Yaqzah al-‘arabiyya (Damas, 1966), Dâr al-Huda (Alger, 2005), realizat de M. Adelbaqî Meftah, şi la manuscrisul publicat în 1996 de Biblioteca din Alger. Pentru aceste trei publicaţii, utilizăm respectiv abrevierile următoare: Ed.1, Ed. 2 şi Ms.

[10] Adică ignoranţa în sensul curent al termenului.

[11] Ediţia de referinţă a Futûhât al-Makkiyya este cea de la Dâr Sâdir, Beirut.

[12] Este vorba de-a lungul poemului de ‘ilm (ştiinţă). În traducerea noastră, suntem obligaţi să redăm din când în când acest termen prin „cunoaştere”, datorită unei anumite „lipse” în franceză (şi în română, n.t) în privinţa acestui lucru. Despre ştiinţă, a se vedea introducerea noastră la volumul III din Livre des Haltes, Albouraq, 2014.

[13] Restul poemului este:

Nu avem (dovezi) în afara celor aduse de Trimis

În cele două stări, şi prin credinţa pe care o primim.

Dacă tu meditezi asupra Coranului, tu Îl vezi

Câteodată sub aspectul Transcendenţei (incognoscibilă), câtepdată sub aspectul Imanenţei (cognoscibilă).”

Ştiinţa veritabilă despre care este vorba aici este o „deschidere” către Infinit, ceea ce provoacă „perplexitatea sacră”; faptul că aceasta depăşeşte orice modalitate împiedică ca ea să fie obiectului vreunei dovezi exterioare. Doar miracolul Revelaţiei permite acestei ştiinţe intuitive fără modalităţi să ia un aspect formal care ne-o face accesibilă. Însă, Verbul revelat păstrează o marcă a acestei perplexităţi fundamentale, aşa cum indicăIbn ‘Arabî la finalul poemului pe care l-am reprodus şi care priveşte aspectele opuse, sau mai curând complementare, ale Transcendenţei şi ale Imanenţei.

Reclame