Capitolul al treizeci şi doilea

باب زِيَادَةِ الإِيمَانِ وَنُقْصَانِهِ

Capitolul despre creşterea şi diminuarea credinţei.

.وَقَوْلِ اللَّهِ تَعَالَى: {وَزِدْنَاهُمْ هُدًى}، {وَيَزْدَادَ الَّذِينَ آمَنُوا إِيمَانًا} وَقَالَ: {الْيَوْمَ أَكْمَلْتُ لَكُمْ دِينَكُمْ} فَإِذَا تَرَكَ شَيْئًا مِنَ الْكَمَالِ فَهُوَ نَاقِصٌ

Spune Dumnezeu Preaînaltul: „[Erau tineri care aveau credinţă în Domnul lor,] şi sporim în ei călăuzirea” (XVIII, 13). Şi spune: „[Nu punem de pază focului decât îngeri; şi nu facem din numărul lor decât motiv de tulburare pentru cei care neagă, până când au siguranţa celor cărora le-a fost dată Cartea,] şi sporeşte credinţa celor care cred” (LXX, 31). Şi de asemenea: „Astăzi v-am desăvârşit Religia voastră” (V, 3), [din care se deduce că] dacă ceva care face parte din desăvârşire este lăsat de-o parte ceva, veţi avea ‘diminuarea’.

حَدَّثَنَا مُسْلِمُ بْنُ إِبْرَاهِيمَ، قَالَ حَدَّثَنَا هِشَامٌ، قَالَ حَدَّثَنَا قَتَادَةُ، عَنْ أَنَسٍ، عَنِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم قَالَ ‏”‏ يَخْرُجُ مِنَ النَّارِ مَنْ قَالَ لاَ إِلَهَ إِلاَّ اللَّهُ، وَفِي قَلْبِهِ وَزْنُ شَعِيرَةٍ مِنْ خَيْرٍ، وَيَخْرُجُ مِنَ النَّارِ مَنْ قَالَ لاَ إِلَهَ إِلاَّ اللَّهُ، وَفِي قَلْبِهِ وَزْنُ بُرَّةٍ مِنْ خَيْرٍ، وَيَخْرُجُ مِنَ النَّارِ مَنْ قَالَ لاَ إِلَهَ إِلاَّ اللَّهُ، وَفِي قَلْبِهِ وَزْنُ ذَرَّةٍ مِنْ خَيْرٍ ‏”‏‏.‏ قَالَ أَبُو عَبْدِ اللَّهِ قَالَ أَبَانُ حَدَّثَنَا قَتَادَةُ حَدَّثَنَا أَنَسٌ عَنِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم ‏”‏ مِنْ إِيمَانٍ ‏”‏‏.‏ مَكَانَ ‏”‏ مِنْ خَيْرٍ ‏”‏‏.‏

37 (44) Se transmite că Anas că Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Cine ar spune ‘Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu’ (lâ ilâha illâ Allâh) având în inimă greutatea unui grăunte de orz din bine, va ieşi din focul [infernal]. Şi va ieşi din foc şi cine ar fi spus „Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu’ având în inimă greutatea unui grăunte de grâu din bine.” Şi va ieşi din foc cine ar fi spus ‘Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu’ având în inimă greutatea unei particule de pulbere din bine.” Într-o altă versiune a hadith-ului, se transmite tot de la Anas, dar cu un alt lanţ de transmiţători, că Profetul ar fi spus „…din credinţă”, în loc de „…din bine”.

حَدَّثَنَا الْحَسَنُ بْنُ الصَّبَّاحِ، سَمِعَ جَعْفَرَ بْنَ عَوْنٍ، حَدَّثَنَا أَبُو الْعُمَيْسِ، أَخْبَرَنَا قَيْسُ بْنُ مُسْلِمٍ، عَنْ طَارِقِ بْنِ شِهَابٍ، عَنْ عُمَرَ بْنِ الْخَطَّابِ، أَنَّ رَجُلاً، مِنَ الْيَهُودِ قَالَ لَهُ يَا أَمِيرَ الْمُؤْمِنِينَ، آيَةٌ فِي كِتَابِكُمْ تَقْرَءُونَهَا لَوْ عَلَيْنَا مَعْشَرَ الْيَهُودِ نَزَلَتْ لاَتَّخَذْنَا ذَلِكَ الْيَوْمَ عِيدًا‏.‏ قَالَ أَىُّ آيَةٍ قَالَ ‏{‏الْيَوْمَ أَكْمَلْتُ لَكُمْ دِينَكُمْ وَأَتْمَمْتُ عَلَيْكُمْ نِعْمَتِي وَرَضِيتُ لَكُمُ الإِسْلاَمَ دِينًا‏}‏‏.‏ قَالَ عُمَرُ قَدْ عَرَفْنَا ذَلِكَ الْيَوْمَ وَالْمَكَانَ الَّذِي نَزَلَتْ فِيهِ عَلَى النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم وَهُوَ قَائِمٌ بِعَرَفَةَ يَوْمَ جُمُعَةٍ‏.‏

38 (45) Se transmite de la ‘Umar ben Al-Khattâb că un evreu îi spuse: „Principe al credincioşilor, în Cartea voastră este un verset pe care voi în recitaţi, care dacă ni s-ar fi pogorât pentru noi, comunitate a evreilor, am fi făcut din acea zi [care este citată] o sărbătoare.” „Ce verset?”, îl întrebă ‘Umar. Răspunse: „[Acela în care este spus:] „Astăzi am desăvârşit Religia voastră şi am completat binecuvântarea Mea asupra voastră: şi Mi-a plăcut să vă dau islamul ca Religie” (V, 3)” Spuse atunci ‘Umar: „Ştim bine în ce zi şi în ce loc acest verset se pogorî peste Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divină): aceasta s-a întâmplat la ‘Arafa, şi era Vineri.”

Comentariu

Primele două versete citate în preambul sunt exemple coranice al sporirii credinţei, amintite deja în primul capitol din Cartea Sahîh-ului de faţă, în vreme ce al treilea are în vedere ‘faptul de a se personificarea de sine’ în Religie: şi în care se vorbeşte despre sporire şi desăvârşire, se face aluzie chiar implicit la diminuare, lipsă şi imperfecţiune (chiar dacă, adevărul este că în cazul ajungerii la integralitatea islamului care este indicată în versetul Surei Mesei Întinse trebuie să fie considerat că, dintr-un anumit punct de vedere, imperfecţiunea este posibilă doar înainte de acel moment)). Din cele două hadith, primul atrage atenţia asupra prezenţei, în inima credinciosului, a unui ‘miez’ inalterabil, care graţie ritului (văzut în esenţialitatea sa, reprezentată de pronunţia ‘Cuvântului’ Unităţii, lâ ilâha illâ Allâh) devine susceptibilă de o ‘dezvoltare’ (chiar şi interior), care se poate înţelege ca o ‘sporire’. Celălalt hadith face aluzie la plenitudinea Tradiţiei, simbolizată din punct de vedere istoric de ‘pogorârea’ din timpul ‘Pelerinajul de adio’ din ultimul verset al Coranului revelat Profetului (sigiliu care duce la deplinătatea Revelaţiei coranice şi normele sacre care vor prezida peste Tradiţia islamică), şi, din punct de vedere iniţiatic, la locul acestei pogorâri, şi anume ‘Arafa, care deja în numele său (de la aceeaşi rădăcină ‘-r-f de la ma’rifa, ‘înţelepciune’) şi care trebuie considerată cu referire la cunoaşterea metafizică. Şi atât în ciclul anual cât şi în cel săptămânal, acest moment şi acest loc devin ocazii pentru o ‘sărbătoare’ (‘îd, mai precis data de nouă a lunii Dhû l-Higgia şi vineri), astfel de o recurenţă rituală în care este actualizată binecuvântarea şi graţia perfecţiunii formei tradiţionale islamice, mai presus de ‘creşteri’ şi ‘diminuări’.[1]

37 (44) Expresiile „un grăunte de orz (şa’îra)şi „un grăunte de grâu (burra)nu par să indice o diferenţă substanţială de volum şi de greutate, cu toate că grăuntele de orz trebuie să fie considerată ca fiind în mod obişnuit (şi este într-adevăr considerată astfel de către comentatori) un pic mai mare şi mai greu decât cel de grâu. Observăm că nu este lipsit de interes faptul că şa’îra şi burra să fie considerate şi în relaţie cu respectivele origini etimologice, în primul caz de la rădăcina triliteră ş-‘-r şi în cel de-al doilea de la b-r-r. Aceste amândouă rădăcini indică astfel, în anumiţi termeni care provin de la acestea, diferite aspecte şi modalităţi ale vieţii tradiţionale: de la ş-‘-r avem maş’ar, unul din termenii arabi care definesc ‘ritul’ (literalmente, ‘locul sau situaţia în care se are conştiinţa prezenţei divine) şi acelaşi cuvânt şa’îra se poate vedea ca fiind singularul de la şa’â’ir, cu o semnificaţie analogă; de la b-r-r provine însă birr, ‘pietate’ (mai ales în sensul latinului pietas).

„Greutatea unei particule de pulbere”: dharra indică cea mai mică particulă care se poate percepe, ceva mai mic încă decât un grăunte de muştar, ca o furnicuţă microscopică sau o particulă de pulbere (habâ’) care se poate întrevedea dintr-un anumit unghi vizual atunci când aerul este traversat de o rază de soare. Rădăcina dh-r-r duce la ideea de ceva extrem de mic, care însă se poate sparge şi difuza, până la a acoperi pământul (de aici avem adh-dhurriyya, ‘posteritatea’ unei persoane, ‘copii’). Semnificaţia aparentă a hadithului este clară: cine pronunţă mărturisirea de credinţă islamică a Unităţii divine având în inimă măcar şi un pic de credinţă (sau de bine), va fi scos din focul infernal, chiar dacă a păcătuit. Comentatorii însă, chiar dacă admit legitimitatea acestei prime interpretări, atrag atenţia în privinţă simplificărilor excesive. Ibn Battâl şi alţii citează aceste observaţii ale lui Al-Muhallab: „Particula de pulbere este lucrul cel mai mic care se poate cântări. În acest hadith aceasta reprezintă confirmarea interioară (tasdîq), în care nu se poate introduce nicio diminuare. În grăuntele de grâu şi în cea de orz se află ‘un ceva mai mult’ decât în pulbere: este vorba de un ‘mai mult’ care vine prin intermediul operelor şi care desăvârşeşte confirmarea, fără însă să fie un ‘mai mult’ al confirmării înseşi.” Aceasta duce la ideea unui ‘germen’ extrem de mic (şi în acelaşi timp extrem de mare) care se găseşte în inimă, idee prezentă şi în alte Tradiţii.[2] În hadith avem însă şi un alt element, mărturisirea de credinţă lâ ilâha illâ Allâh. Al-‘Aynî, după ce a afirmat că ‘particula de pulbere’ reprezintă confirmarea (sau ‘înţelepciunea’, ma’rifa) proprie inimii, observă că în hadith este afirmată complementaritatea şi necesitatea, „în credinţă”, atât a cunoaşterii interioare în privinţa pronunţiei ‘Cuvântului’ Unităţii divine (al-kalima), principiu şi bază a actului ritual, sau, conform cuvintelor lui Al-Qastalânî, „emblema credinţei în lumea de jos şi axă în jurul căruia se mişcă normele sacre”. Dintr-un anumit punct de vedere se poate afirma că această dublă folosire, care vede pe de-o parte ‘amintirea’ (dhikr) formulei Unităţii divine, şi pe de altă parte a dezvoltării, în inimă, a trei niveluri de conştiinţă (un prim nivel legat de necesitatea ritului, un al doilea corespunzând credinţei şi pietăţii profunde şi un al treilea cu adevărat metafizic), corespunde în mod analog manifestării Unităţii principiale, urmat de dezvoltarea a trei grade fundamentale ale manifestării, sau a trei ‘lumi’ (spirituale, intermediare şi grosolane).

38 (45) „ Principe al credincioşilor „: titlul de amîru l-mu’minîn se justifică căci dialogul între Ka’b şi ‘Umar are loc după moartea Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) şi a lui Abû Bakr, atunci când ‘Umar devenise calif.

„Un evreu”: este vorba de Ka’bu l-Ahbâr înainte de intrarea sa în Islam.

„Era la ‘Arafa şi era Vineri”: conform comentatorilor, revelaţia versetului despre ‘perfecţiunea’ Religiei se petrecu în timpul aşa numitului ‘Pelerinaj de adio’, în timp ce Profetul participa la ‘staţiunea’ (wuqûf) de la ‘Arafa şi anume la adunarea care se efectuează pe platoul înalt care poartă acest nume, a noua zi a lunii Pelerinajului. Trebuie subliniat că atât ziua de ‘Arafa cât şi ziua de vineri sunt ‘sărbători’ în Islam.

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îlIl Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

NOTE: 

[1] Un astfel moment de perfecţiune şi deplinătate prezintă, dacă dorim, mai mult decât o analogie cu particula inalterabilă de credinţă interioară: astfel, în ambele cazuri ceea ce este descris ca fiind creştere nu e nimic altceva decât explicitarea a ceva deja existent în potenţă, însă dacă se vorbeşte despre diminuare trebuie înţeles într-un caz absenţa absolută a ‘particulei’ din inimă, şi în alt caz refuzul vieţii tradiţionale, sau dorinţa de a sta pe marginea acesteia.

[2] În Upanişadele hinduse, de exemplu, este spus: „Această Atmâ (Duhul divin), care rezidă în inimă este mai mic decât un grăunte de orez, mai mic decât un grăunte de orz, mai mic de un grăunte de muştar, mai mic decât un grăunte de mei, mai mic decât germenul care este într-un grăunte de mei. Această Atmâ, care rezidă în inimă este chiar mai mare decât pământul în întregime, mai mare decât cerul, mai mare decât toate lumile cu totul” (în Simboluri ale Ştiinţei sacre, R. Guénon, cap. 73, pag. 379). A se vedea şi Evanghelia după Matei (XIII, 31): ” Împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar”.

Reclame