Capitolul treizeci şi unu

Capitolul despre faptul că ceea ce Dumnezeu iubeşte cel mai mult  în Religie este ceea ce este practicat cel mai constant

36 (43) Se transmite de la ‘Â’işa că Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) merse (într-o zi) la ea. Era atunci la ea o femeia şi el întrebă: „Cine este?” „Cutare,” răspunse ‘Â’işa şi vorbi de [multele] rugăciuni [realizate] de aceasta. Profetul atunci spuse: „Destul! Faceţi ceea ce sunteţi în stare să susţineţi. Pe Dumnezeu! Dumnezeu nu se plictiseşte până când nu sunteţi voi cei care să vă plictisiţi.” „Iar ceea ce el iubea mai mult în Religie,” [spunea ‘Â’işa,] „este ceea în care credinciosul este constant.”

Comentariu

36 (43) „Cutare,’ (…) şi vorbi de [multele] rugăciuni [realizate] de aceasta „: este vorba de Al-Hawlâ’ bint Tuwayt, o femeie care, din câte se relatează, veghea toate nopţile în rugăciune. În anumite versiuni ale acestui hadith se precizează că ‘Â’işa făcu elogiu lui Al-Hawlâ’ după ce aceasta plecase, spunând Profetului „Este persoana care se dedică cel mai mult adoraţiei, dintre oamenii din Medina”. În alte versiuni însă, elogiul ar fi fost exprimat în prezenţa femeii.

” Destul !”: termenul arab mah nu are aceeaşi semnificaţie cu identica interjecţie italiană ‘mah!?’, care exprimă mai curând dubiul sau nesiguranţa. ‘Mah’-ul Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) reprezintă însă o dezaprobare şi o interdicţie în acelaşi timp. Dezamăgirea profetică se datorează mai cu seamă elogiilor pe care ‘Â’işa le adresează femeii, elogii care reprezintă (şi provoacă), dintr-un anumit punct de vedere, un dezechilibru, în măsura în care soţia Profetului, influenţată de aspectele cele mai exterioare ale ascetismului se îndepărtează de exemplul muhammadian (care corespunde în mod necesar constituţiei interioare a credinciosului şi a credincioasei), şi chiar datorită acestui lucru, ‘ iese din sine însuşi’ şi riscă să se dedice exceselor contraproductive.

„Faceţi ceea ce sunteţi în stare să susţineţi”, fără să vă impuneţi opere pe care nu puteţi să le suportaţi. Comentatorii remarcă că Profetul generalizează discursul vorbind la masculin plural (‘alay-kum) şi nu la feminin dual sau plural (spunând ‘alay-kumâ sau ‘alay-kunna), aşa cum ne-am putea aştepta dacă ar fi vrut să-şi limiteze învăţătura sa la ‘Â’işa sau la ‘Â’işa şi Al-Hawlâ’, sau doar pentru femei (în general). Al-‘Aynî aminteşte însă cum, conform Imamului Mâlik, efortul în adoraţie (‘ibâda) şi în incantaţie (dhikr) nu sunt desigur considerate ca fiind blamabile, aceasta cu condiţia ca să nu ducă la uitarea obligaţiilor religioase fundamentale.

„Dumnezeu nu se plictiseşte până când nu sunteţi voi cei care să vă plictisiţi.”; sensul cel mai evident al acestor cuvinte este că trebuie să fim atenţi să nu cădem în ‘plictiseală’ (malal) din cauza eforturilor excesive şi să anunţe astfel monotonie şi oboseală pentru acea adoraţie şi pentru acea căutare a înţelepciunii divine care era iniţial mult iubită. Trebuie, printre altele, observat că este vorba de unul din acele hadith din care se deduce cum, în anumite cazuri, Dumnezeu însuşi este Cel care ‘urmează’ creatura.[1] Aceasta, evident, nu pentru a nega dependenţa ‘principială’ a fiinţei contingente; ci, mai curând, pe de o parte, se doreşte exprimarea caracterului ‘ambiguu [, non-definit, n.t]’ al raportului de reciprocitate care leagă servitorul de ‘Domnul’[2]; pe de altă parte, se doreşte sublinierea delicateţei şi importanţei decisive a legăturii interioare cu Dumnezeu. În capitolul 381 din Futûhât, Ibn ‘Arabî, după ce a menţionat o versiune a acestor cuvinte profetice, aminteşte că dintre oameni ‘nu încearcă plictisul decât acela care nu beneficiază de ‘dezvăluire’ şi care nu contemplă continua reînnoire a universului, la fiecare respir, şi care nu contemplă pe Allâh ca pe un perpetuu Creator absolut”[3]: ‘plictisul’ apare deci înţeles ca un semn al lipsei de Cunoaştere, care, la rândul lui, implică excluderea de la atenţia divină mizericordioasă. Cea care duce la contemplaţia infinitei frumuseţi a lui Dumnezeu (prin intermediul ajutorului dat de suporturile de binecuvântare cele mai oportune, atât cele exoterice cât şi cele ezoterice, care permit stârnirea iubirii şi concentrarea credinciosului şi evită astfel căderea în ‘plictis’) este o poartă strâmtă a cărei unice chei este reprezentată de exemplul şi de învăţăturile Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) şi a Maeştrilor care îi sunt moştenitori.

„Iar ceea ce el iubea mai mult în Religie este ceea în care credinciosul este constant „: sunt cuvinte ale ‘Â’iş-ei şi se referă la Muhammad (asupra sa rugăciunea şi pacea divină), ca şi cum ar spune ‘Ceea ce Profetul iubea cel mai mult din Religie este ceea în care credinciosul este constant’. Nu există în aceasta o contradicţie cu cele afirmate în titlu (‘Ceea ce Dumnezeu iubea cel mai mult din Religie’, etc.), prin aceea că predilecţia divină se identifică cu cea a Trimisului Său.

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îlIl Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

Anexă

(Sura Familiei lui Imran , pag. 506-508)

Ignoranţa realităţii metafizice corespunde ‘plictisului’; acesta este caracteristica înşelătoare a ‘naturii’ condiţionate, însă pentru cine contemplă eterna reînnoire a manifestării, nu poate exista ‘plictisul’: „Astfel, plictisul nu intervine decât din cauza ‘căutării companiei’ (istishâb)”: ‘plictisul’ nu poate proveni decât de la o mişcare de exteriorizare, de la o căutare deşartă de multiplu şi din ignorarea Unului. Dimpotrivă (şi în mod coerent cu exemplul paradigmatic al Norului, în care ‘ceea ce e altul decât Allâh’ nu are nicio existenţă autonomă şi principială), procesul manifestării perene este doar în aparenţă o ‘căutare a companiei’, în vreme ce ar fi mai corect (conform doctrinei Unicităţii Existenţei, wahdatu l-wugiûd) să fie considerată ca o actualizare eternă a caracteristicilor intrinseci al Divinităţii, degradându-se de la Esenţa Unică şi polarizându-se în Creatorul absolut (al-khallâq) şi în univers (guvernat de ‘pasivitate’, infi’âl, şi deci obiect al acţiunii creatoare).

În mod analog, atât mizericordia care se exprimă în univers în acţiunea creatoare, cât şi în universul însuşi (care este obiectul unei asemenea acţiuni, şi deci ale mizericordiei) vin de la Principiu Unic: aceasta nu se poate însă înţelege decât de către ‘tovarăşii miezului’ (ulû l-albâb), care înţeleg în mod corect faptele, lucrurile (al-umâr), ca ‘determinări’ a ceva mai înalt (sau de asemenea ca ‘locuri de manifestare’ a Numelor divine).

Asemenea doctrină metafizică, prezentată ca un comentariu la versetul 7 din Sura Familiei lui Imran, „cuprinde nouă mii de staţiuni spirituale”, pe care ‘Maestrul suprem’ le vede împărţite ierarhic între trei grupuri de iniţiaţi (din care primului îi aparţin o mie de maqâm, celui de-al doilea trei mii, celui de-al treilea cinci mii, făcând o aluzie evidentă la simbolismul numeric, de unde ierarhizarea între 1, 3 şi 5 pare a fi în relaţie imediată cu ceea ce se spunea înainte despre ‘desfăşurarea’ manifestării). Însă înţelegerea mai profundă (şi cea care corespunde cel mai mult nivelului ‘principial’) îi este proprie cui ‘nu are nicio staţiune’ (la maqâma la-hu). Conceptul de ‘reînnoire continuă’ a manifestării pe de o parte şi a mizericordiei universale pe de altă parte, sunt unite de ideea că Esenţa divină, „Imutabilă în principiu său, în manifestare”, este „mişcare, creaţie reînnoită continuu şi iubire permanentă”.[4]

Dacă creaţia nu s-ar reînnoi la fiecare respir, ar apărea plictisul (malal, ‘a considera ceva lung şi plicticos’) printre determinări, prin faptul [că în sine] natura (tabî’a) cere cu necesită plictisul, deşi apoi îi este propriu acestei necesităţi să impună reînnoirea determinărilor. De aceea Trimisul lui Allâh (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spune despre Allâh: „Cu adevărat, Allâh nu se plictiseşte, dacă nu sunteţi voi cei care să vă plictisiţi.”

Deci, plictisul universului se identifică plictisului lui Allâh; şi în univers nu încearcă plictisul decât de cel care nu beneficiază de ‘dezvăluire’ şi nu contemplă reînnoirea continuă a universului la fiecare respir şi care nu contemplă astfel pe Allâh ca Creatorul absolut (khallâq), perpetuu şi continuu.

Însă plictisul nu intervine decât din cauza ‘căutării companiei’ (istishâb). S-ar putea spune: „Continuitatea în reînnoirea universului este chiar şi aceasta ‘căutare a companiei’ [având în vedere că este o ‘manifestare’ perenă a Unului în multiplu], şi cu toate acestea nu intervine plictisul!” La această obiecţie răspundem: normelor (ahkâm) esenţiale nu le este posibilă schimbarea; mai curând este Creatorul absolut Cel care creează în Sine, aşa cum universul este în sine obiectul pasiv al ‘facerii’ divine (yanfa’ilu). Deci nu există ‘plictis’ [decât în mod iluzoriu], căci în beatitudinea reînnoirii în transformare (taqlib) nu rezultă plictisul în cine îi constituie obiectul. Este vorba astfel de a contempla ceea ce înainte nu era contemplat, cu bucurie, exultanţă şi fericire.

De aceea Preaînaltul spune „…şi mila (rahma) Mea cuprinde orice lucru” (VII, 156), orice lucru care a fost şi care va fi, fără sfârşit. Mila este o normă absolută (hukm), nu e o determinare particulară (‘ayn), căci dacă o determinare proprie existenţei ar fi să aibă sfârşit, nu ar fi posibil să fiinţeze în aceasta ceea ce nu susceptibil de sfârşit. Aceasta mai degrabă este o normă absolută, care are loc, în fiinţele existenţiate, pentru a face loc determinaţiilor lor din partea Milosului, Milostivului (ar-rahmân ar-rahîm).[5]

„Iar cei care sunt bine stabiliţi în cunoaştere”, şi se înţelege cunoaşterea prin intermediul lui Allâh (al-‘ilmu bi-Llâh), „spun „Avem credinţă în aceasta: vine totul de la Domnul nostru”, atât mizericordia cât şi ceea ce îi constituia obiectul. „Dar nu înţeleg cu adevărat decât cei care au intelectul sănătos (ulû l-albâb)”[6], şi anume aceia care se scufundă în profunzime (al-gawwâsûn), şi extrag miezul (lubb, şi măduva, n.t) lucrurilor aducând la cunoştinţă ‘determinarea lor fiinţiială’ (‘ayniyya), după ce acest miez fusese voalat de coaja (qirş) exterioară, pe care o şi păstrează (şi păzeşte, n.t).

Aceasta cuprinde nouăzeci de mii de staţiuni spirituale; astfel, datele care se raportează de oamenii dezvăluirii şi ai [adevăratei] existenţe. Din aceste staţiuni, o mie sunt rezervate unui grup, trei mii aparţin altuia, iar unui al treilea grup îi aparţine în particular cinci mii de staţiuni. Grupul cel mai elevat este cel căruia îi aparţine o mie de staţiuni, urmat în elevaţie de grupul celor trei mii de staţiuni şi, în fine, de cei cărora le aparţin cinci mii de staţiuni.

*Tradus din Lodovico Zamboni: La Sura della Famiglia di Imran nella sapienza islamica.

NOTE:

[1] Un alt exemplu, de data asta ‘pozitiv’, îl avem în hadith-ul 7405 din Sahîh al lui Al-Bukhârî (cartea a nouăzeci şi şaptea, Despre Unitatea divină, cap. XV), în care Abû Hurayra transmite aceste cuvinte ale Profetului: „Spune Dumnezeu Preaînaltul: ‘Eu sunt aproape de gândul pe care servitorul Meu îl are despre Mine şi sunt cu el atunci când Mă aminteşte; dacă Mă aminteşte în sine însuşi şi Eu îl amintesc în Mine însuşi şi dacă Mă aminteşte într-o adunare, Eu îl amintesc într-o adunare cu mult superioară. Dacă el se apropie de Mine de o palmă, Eu Mă apropii de el de un cot; şi dacă se apropie de Mine de un cot, Eu Mă apropii de el de două coturi; şi dacă se apropie de Mine mergând normal, Eu Mă apropii de el în pas rapid’.”

[2] Astfel, Numele divine ‘de relaţie’ implică o asemenea reciprocitate: dacă nu aţi fi fost servitori nu aţi fi avut ‘Domn’, dacă nu ar fi fost creaturi nu aţi fi avut ‘Creator’, etc.

[3] A se vedea Sura Familiei lui Imran , pag. 507. (Vezi Anexa).

[4] Ch. A. Gillis. Marie en Islam, cap. X, pag. 103.

[5] Se face referire la rahma (derivând din punct de vedere etimologic de la rahim, ‘matrice’, ‘uter’) poate fi înţeles şi, în acest context, ca o reamintire a ‘funcţiunii feminine’ reprezentată de ‘voinţa productivă’ a Principiului la care se făcea aluzie anterior.

[6] Fragmente preluate din v. 7 al Sur-ei Familiei lui Imran, în care se recită: „El este Cel care a pogorât asupra ta Cartea: unele din aceste versete sunt bine determinate, şi constituie ‘mama Cărţii’, în vreme ce altele sunt ambigue. Cele care în inima lor au rătăcire urmează ceea ce este ambiguu, căci vor dezordinea, căci vor interpretarea. Dar nu cunosc interpretarea sa decât Dumnezeu şi cei care sunt bine stabiliţi în cunoaştere. Spun: „Avem credinţă în aceasta: vine totul de la Domnul nostru”. Dar nu înţeleg cu adevărat decât cei care au intelectul sănătos.”

Reclame