Capitolul al treizecilea

باب حُسْنِ إِسْلاَمِ الْمَرْءِ

Capitolul despre când islamul unui om devine desăvârşit.

قَالَ مَالِكٌ أَخْبَرَنِي زَيْدُ بْنُ أَسْلَمَ، أَنَّ عَطَاءَ بْنَ يَسَارٍ، أَخْبَرَهُ أَنَّ أَبَا سَعِيدٍ الْخُدْرِيَّ أَخْبَرَهُ أَنَّهُ، سَمِعَ رَسُولَ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم يَقُولُ ‏ „‏ إِذَا أَسْلَمَ الْعَبْدُ فَحَسُنَ إِسْلاَمُهُ يُكَفِّرُ اللَّهُ عَنْهُ كُلَّ سَيِّئَةٍ كَانَ زَلَفَهَا، وَكَانَ بَعْدَ ذَلِكَ الْقِصَاصُ، الْحَسَنَةُ بِعَشْرِ أَمْثَالِهَا إِلَى سَبْعِمِائَةِ ضِعْفٍ، وَالسَّيِّئَةُ بِمِثْلِهَا إِلاَّ أَنْ يَتَجَاوَزَ اللَّهُ عَنْهَا ‏”‏‏.‏

34 (41) Se transmite că Abû Sa’îd Al-Khudriyy auzii pe Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) care spunea: „Atunci când servitorul se supune lui Dumnezeu (aslama) şi islamul său devine desăvârşit, Dumnezeu îi iartă toate faptele rele precedente. După care intervine această ‘contraparte’ (qisâs): pentru orice bună acţiune se primeşte în schimb de la zece la şapte sute faţă de câte ori a îndeplinit-o, iar pentru orice faptă rea se primeşte în schimb atât de mult cât s-a comis, dacă Dumnezeu nu trece peste aceasta cu totul.”

حَدَّثَنَا إِسْحَاقُ بْنُ مَنْصُورٍ، قَالَ حَدَّثَنَا عَبْدُ الرَّزَّاقِ، قَالَ أَخْبَرَنَا مَعْمَرٌ، عَنْ هَمَّامٍ، عَنْ أَبِي هُرَيْرَةَ، قَالَ قَالَ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم ‏ „‏ إِذَا أَحْسَنَ أَحَدُكُمْ إِسْلاَمَهُ، فَكُلُّ حَسَنَةٍ يَعْمَلُهَا تُكْتَبُ لَهُ بِعَشْرِ أَمْثَالِهَا إِلَى سَبْعِمِائَةِ ضِعْفٍ، وَكُلُّ سَيِّئَةٍ يَعْمَلُهَا تُكْتَبُ لَهُ بِمِثْلِهَا ‏”‏‏.‏

35 (42) Se transmite de la Abû Hurayra că Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Atunci când cineva din voi îşi desăvârşeşte propriul islam, pentru orice bună acţiune pe care o îndeplineşte îi vor fi socotite de la zece la şapte sute şi pentru orice faptă rea pe care o comite îi va fi socotit doar una.”

Comentariu

Unii comentatori văd o legătură cu capitolul precedent, privitor la identitatea între rugăciune şi credinţă, considerând că islamul ‘devine desăvârşit’ doar cu perseverenţa în rugăciune. Astfel, s-ar putea spune că salât constituie ritul fundamental al islamului şi aceasta atât datorită continuei sale prezenţe în viaţa credinciosului cât şi pentru că el cuprinde, într-un anumit sens, ceilalţi ‘pilaştrii’ ai supunerii la Dumnezeu (islâm): dubla mărturisire de  credinţei (care face parte din formulele repetate în rugăciune), Pelerinajul (rugăciunea se realizează îndreptaţi înspre Mekka), postul (în timpul salât nu se poate nici mânca, nici bea, nici avea raporturi sexuale) şi milostenia (dat fiind că se utilizează timpul care ar putea reprezenta timp de lucru şi de câştig).

34 (41) „ Atunci când servitorul se supune lui Dumnezeu şi islamul său devine desăvârşit (hasuna islâmu-hu) : faptul de a ‘deveni desăvârşit’ al islamului, şi deci al ‘supunerii în faţa lui Dumnezeu’, consistă în realizarea atât a aspectelor exterioare cât şi a celor interioare ale Tradiţiei. Mulţi comentatori subliniază relaţia (în sensul etimologiei şi în cel al semnificaţiei) între verbul hasuna şi termenul ihsân, ‘perfecţiune’, despre care se vorbeşte în hadith-ul 43 (50); această relaţie apare încă şi mai evident în hadith-ul următor.

Intervine această ‘contraparte’ „: termenul qisâs indică în mod obişnuit ‘legea talionului’. În acest caz se atrage atenţia în privinţa unui ‘ochi pentru ochi’ extrem de favorabil credinciosului al cărui islam a ‘devenit desăvârşit’; despre el s-ar putea spune că datorită transformării efectuate prin ihsân-ul său, acesta se refugiază permanent în contemplaţie şi în acţiunea conformă cu voinţa divină, scăpând astfel consecinţelor ‘implacabile’ ale actelor umane efectuate conform unei perspective ‘profane’.[1]

Din acest punct de vedere (care este cu adevărat ezoteric însă nu în contradicţie cu interpretările teologice), faptul că pentru orice bună acţiune se primeşte în schimb de la zece la şapte sute faţă de câte ori a îndeplinit-o” se poate interpreta în sensul unei ‘reverberaţii’ şi a unei repercutări către sine a consecinţei binecuvântate a ritului, şi aceasta pentru un număr limitat de ori (cele ‘zece ori’), sau dimpotrivă, cu o amploare şi o frecvenţă nedefinită (cele ‘şapte sute de ori’), în funcţie de diferitele grade de desăvârşire (sau de puritate mai mare sau mai mică a intenţiei); iar pe de altă parte dacă pentru orice faptă rea se primeşte în schimb atât de mult cât s-a comis „aceasta se datorează faptului că fiinţa contingentă este constrânsă în mod necesar să suporte condiţii limitative determinate, dacă Dumnezeu nu trece peste aceasta cu totul”, exprimând mila ‘care cuprinde orice lucru’ sau şi (când este vorba de fapte ‘rele’ doar din punctul de vedere al unei individualităţi şi nu din acela al ordinului divin) în Realizarea ‘servituţii absolute’ (‘ubûdiyya), atunci când, conform cuvintelor divine raportate într-un faimos hadith qudsiyy, servitorul devine ‘mâna cu care Dumnezeu ia, piciorul cu care El merge, ochiul cu care El priveşte’[2].

Însă în cazul celui care ‘neagă’ (al-kâfir), dacă negarea sa este o adevărată idolatrie, nu mai avem o ‘contraparte’ la fel de favorabilă şi chiar dacă ” acţionând conform binelui dobândeşte o uşurare a pedepsei sale ” în Viaţa de Apoi, aşa cum remarcă Al-‘Aynî, aceasta însă valorează foarte mult, într-o situaţie care este exact contrariul faţă de cea a credinciosului a cărui ‘islam’ ajunge la perfecţiune. Astfel, spune Al-‘Asqalânî, raportând o spusă a lui Al-Mâziriyy, „negatorul nu ‘face bine’ (taqarrub) niciodată, şi de aceea nu primeşte premiul faptei bune pe care o îndeplineşte fiind în starea de idolatrie.

Aceasta se datorează faptului că printre condiţiile ‘facerii de bine’ realizate conform Tradiţiei divine se află şi faptul de a cunoaşte Cel de care se doreşte a se apropia prin actul benefic iar kâfir-ul reneagă această cunoaştere”. Trebuie să se remarce, în fine, precizarea Profetului în privinţa faptului că premiul despre care se vorbeşte în hadith este rezervat servitorului care nu doar că ‘se supune lui Dumnezeu’ (devenind muslim, ‘musulman’), ci duce de asemenea la desăvârşire propriul islam: este vorba de o indicaţie clară privitoare la ierarhizarea între credincioşii obişnuiţi şi elita iniţiatică şi de o indicaţie preţioasă de a căuta obţinerea obiectivelor mai înalte ale islamului, fără să se rămână închişi în domeniul exterior şi ‘profan’.

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îlIl Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

NOTE:

[1] Conceptul este clar exprimat în următoarele cuvinte coranice: „Orice suflet este sclavul a ceea ce îndeplineşte, cu excepţia tovarăşilor de-a dreapta”, şi anume a credincioşilor  (LXXIV,

[2] Comentatorii observă că menţiunea de ‘trecrere peste’ păcate, din partea lui Dumnezeu, contrazice teoriile ereticilor Kharigiţi, conform cărora păcatele grave au în mod necesar consecinţa rămânerii eterne în focul infernal.

Reclame