Capitolul al douăzeci şi patrulea

باب قِيَامُ لَيْلَةِ الْقَدْرِ مِنَ الإِيمَانِ

Capitolul despre faptul că veghea în ‘Noaptea valorii’ (laylatu l-qadr) face parte din credinţă.

حَدَّثَنَا أَبُو الْيَمَانِ، قَالَ أَخْبَرَنَا شُعَيْبٌ، قَالَ حَدَّثَنَا أَبُو الزِّنَادِ، عَنِ الأَعْرَجِ، عَنْ أَبِي هُرَيْرَةَ، قَالَ قَالَ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم ‏ „‏ مَنْ يَقُمْ لَيْلَةَ الْقَدْرِ إِيمَانًا وَاحْتِسَابًا غُفِرَ لَهُ مَا تَقَدَّمَ مِنْ ذَنْبِهِ ‏”‏‏.‏

28 (35) Se transmite de la Abû Hurayra că Trimsul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Cui veghează în ‘Noaptea valorii’ (laylatu l-qadr) cu credinţă şi încredinţându-se lui Dumnezeu, în aceasta, îi vor fi iertate păcatele trecute.”

Comentariu

După patru capitole (şi şase hadith) având ca obiect păcatele care contrazic credinţa dar în acelaşi timp nu o anulează cu totul (cel puţin atâta vreme cât nu ating nucleul său central, transformându-se (astfel) în idolatrie), însă Al-Bukhârî, în acest caz, se întoarce să vorbească despre diferite aspecte ale îmân-ului. Urmând sugestia lui Al-‘Aynî, s-ar putea întrevedea şi (cu justeţe) în acest caz o trimitere la capitolul al nouăsprezecelea, în care se vorbeşte de ‘răspândirea păcii’: după ce a tratat despre diferitele tipuri de păcate care ar părea că exclud de la binecuvântarea salutului de pace (şi despre care se vorbeşte în capitolele de la douăzeci la douăzeci şi trei), nu este din întâmplare că Al-Bukhârî menţionează acum ‘Noaptea valorii’, în care îngerii, conform diferitelor tradiţii, ‘răspândesc pacea’ asupra credincioşilor şi în virtutea căreia cine ‘veghează’ i se vor ierta păcatele.

28 (35) „Cine veghează”: expresia man yaqum urmată de complementul de obiect, indică o ‘ridicare’ (de la qâma, ‘a sta drept în picioare’) pentru a acţiona într-un fel; în cazul acesta, credinciosul ‘se ridică’ pentru a însufleţi ‘Noaptea valorii’ prin veghe şi diferite rituri.

„Noaptea valorii” (în care termenul qadr din expresia laylatu l-qadr indică ‘valoarea’ nopţii înseşi, sau a celor care o ‘însufleţesc’ prin acţiunea rituală)[1] este identificată din punct de vedere tradiţional cu una din ultimele zeci nopţi din luna Ramadan[2]. În laylatu l-qadr se pogorî Coranul; conform Textului sacru, asemenea noapte „este mai bună decât mii de nopţi: în aceasta coboară îngerii şi Duhul cu permisiunea Domnului lor, purtând orice Ordin. Aceasta este pace, până la ivirea zorilor” (XCVII, 3-5). Prin ‘veghe’ (qiyâmu l-layl) în această noapte are loc o actualizare a binecuvântări corelată pogorârii Verbului divinului, reprezentat şi făcut imanent în Coran; s-ar putea observa că asemenea ‘actualizare’ se realizează prin intermediul întâlnirii (pe un plan pe care, pe bună dreptate, îl numim ‘axial’ şi vertical) între tanazzala („pogorâre”) al versetului coranic citat mai sus, care indică exact o ‘pogorâre’ spirituală într-un moment binecuvântat într-o manieră particulară, şi man yaqum (literalmente ‘cel care se ridică’ în poziţia dreaptă şi verticală) a prezentului hadith, care face aluzie, viceversa, la ‘ascensiunea’ omului la realităţile superioare.

Cu credinţă”, în acest caz, în sensul de confirmare intimă (tasdîq) a faptului că ‘Noaptea valorii’ este Adevăr precum şi faptul că dedicarea în cadrul acesteia adoraţiei (ibâda), invocaţiei (du’â’) şi incantanţiei (dhikr) face parte din acţiunea rituală recomandată de Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divină).

„Încredinţându-se lui Dumnezeu, în aceasta (ihtisâban), şi anume, spun comentatorii, având-o în vedere ca un lucru făcut exclusiv pentru Faţa lui Dumnezeu (li-wajhi-Llâh), astfel încât să se obţină recompensa Sa. Traducerea noastră încearcă să se sprijine oe o expresie italiană capabilă să facă apel la etimologia lui ihtisâb, de la rădăcina h-s-b, cu prima semnificaţia de a ‘valoriza’ (şi deci ‘a stima’, ‘a reţine’)[3]. Termenul arab îmânan wa ihtisâban pare însă să facă aluzie la o ‘operativitate’ interioară (a ‘credinţei’), asociată, s-ar putea spune, la un element de raţionalitate care s-ar aplica atât la consideraţia valorii a ceea ce se îndeplineşte ‘în Dumnezeu’ şi doar în El, cât şi ritmuri, măsuri şi proporţii a simbolismului ritual (‘a conta pe’) şi deci deschizându-le la ceea ce le este superior[4]. A se nota, în fine, că într-o versiune a acestui hadith raportat de Al-‘Asqalânî, Profetul spune: „Cui veghează în ‘Noaptea valorii’, conformându-se acesteia cu credinţă şi încredinţându-se, în Dumnezeu, îi vor fi iertate păcatele trecute.”

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îlIl Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

NOTE:

[1] Conform lui Al-Giurgiânî, din punct de vedere iniţiatic laylatu l-qadr este „o noapte în care, celui care parcurge Calea (as-salîk) îi este rezervată o teofanie particulară prin intermediul căreia acesta cunoaşte propria sa valoare şi propriul său grad pe lângă Iubitul său. Acesta e momentul în care sâlik-ul începe să ajungă la Sursa Sintezei şi la staţiunea celor care sunt maturi în cunoaşterea metafizică” (Kitâbu t-ta’rîfât, pag. 194).

[2] Aşa cum menţionează Al-‘Aynî, indicaţiile privitoare la identificarea unei asemenea nopţi sunt însă divergente: unii reţin că aceasta cade în fiecare an la o dată diferită, conform voinţei divine; alţii o văd însă ca referindu-se la o dată particulară, dar apoi au opinii diferite şi o indică ca fiind la date diferite (chiar dacă 27 of Ramadan este data recunoscută ca fiind ‘instituţionalizată’, şi pe baza opiniei diferiţilor tovarăşi ai Profetului). Această aparentă confuzie îşi trage originea din reticenţa voită a Trimisului lui Dumnezeu în ceea ce o priveşte, o reticenţă care pare să aibă funcţiunea de a provoca din partea credincioşilor o ‘căutare’ a unei asemenea nopţi, a cărei caracteristici au fost indicate. A se vedea şi, tot în acest capitol, hadith-ul 42 (49).

[3] Precum şi ‘a fi suficient’, ca în expresia hasb-î: ‘valoarea mea’, în sensul de ‘ceea ce contează pentru mine’, şi deci ‘ceea ce îmi e suficient’, ‘ceea ce îmi este suficient’.

[4] Aceasta într-o ‘logică’ în care numărul pierde conotaţia sa exclusiv cantitativă pentru a deveni, dimpotrivă, ‘calitate’ şi instrument al căutării metafizice. Trebuie să fie menţionat însă că interpretarea noastră a ihtisâb nu este în mod necesar în contradicţie cu aceea conform căreia prin acest cuvânt trebuie să fie înţeleasă ‘căutarea răsplăţii divine’ prin opera pe care o pune în act; această ultimă interpretare însă poate fi privită ca o formulare în termeni teologici şi exoterici a unei doctrine mai vaste. S-ar putea şi observa că legătura între cele două concepţii este reprezentată de expresia ‘căutarea Feţei lui Dumnezeu’, care este astfel susceptibilă să fie citită în ambele sensuri.

Reclame