Capitolul al douăzeci şi unulea

باب الْمَعَاصِي مِنْ أَمْرِ الْجَاهِلِيَّةِ

Capitolul despre păcatele datorate ignoranţei (giâhiliyya)

وَلاَ يُكَفَّرُ صَاحِبُهَا بِارْتِكَابِهَا إِلاَّ بِالشِّرْكِ لِقَوْلِ النَّبِيِّ صَلَّى اللَّهُ عَلَيْهِ وَسَلَّمَ: «إِنَّكَ امْرُؤٌ فِيكَ جَاهِلِيَّةٌ». وَقَوْلِ اللَّهِ تَعَالَى: {إِنَّ اللَّهَ لاَ يَغْفِرُ أَنْ يُشْرَكَ بِهِ وَيَغْفِرُ مَا دُونَ ذَلِكَ لِمَنْ يَشَاءُ}.

حَدَّثَنَا سُلَيْمَانُ بْنُ حَرْبٍ، قَالَ حَدَّثَنَا شُعْبَةُ، عَنْ وَاصِلٍ الأَحْدَبِ، عَنِ الْمَعْرُورِ، قَالَ لَقِيتُ أَبَا ذَرٍّ بِالرَّبَذَةِ، وَعَلَيْهِ حُلَّةٌ، وَعَلَى غُلاَمِهِ حُلَّةٌ، فَسَأَلْتُهُ عَنْ ذَلِكَ، فَقَالَ إِنِّي سَابَبْتُ رَجُلاً، فَعَيَّرْتُهُ بِأُمِّهِ، فَقَالَ لِيَ النَّبِيُّ صلى الله عليه وسلم ‏ „‏ يَا أَبَا ذَرٍّ أَعَيَّرْتَهُ بِأُمِّهِ إِنَّكَ امْرُؤٌ فِيكَ جَاهِلِيَّةٌ، إِخْوَانُكُمْ خَوَلُكُمْ، جَعَلَهُمُ اللَّهُ تَحْتَ أَيْدِيكُمْ، فَمَنْ كَانَ أَخُوهُ تَحْتَ يَدِهِ فَلْيُطْعِمْهُ مِمَّا يَأْكُلُ، وَلْيُلْبِسْهُ مِمَّا يَلْبَسُ، وَلاَ تُكَلِّفُوهُمْ مَا يَغْلِبُهُمْ، فَإِنْ كَلَّفْتُمُوهُمْ فَأَعِينُوهُمْ ‏”‏‏.‏

Şi despre cum cel care e atins de aceasta nu trebuie să fie acuzat de necredinţă (kufr) pentru ceea ce comite, ci [eventual] doar pentru idolatrie (şirk). Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) a spus [lui Abû Dharr, care ofensase un servitor]: „Eşti o persoană care preţuieşte ignoranţa.” Iar Dumnezeu Preaînaltul spune: „Cu adevărat, Dumnezeu nu iartă că Îi este asociat altcineva, dar iartă în rest totul cui vrea” (IV, 48).

23 (30) Se transmite de la Al-Ma’rûr: „Îl întâlnii pe Abû Dharr la Ar-Rabadha: îmbrăca un veşmântul cu totul similar celui pe care-l purta servitorul său. Îl întrebai despre asta şi el îmi povesti: ‘Într-o zi mă certai cu un om şi îl ocărâi cu ceva legat de mama sa. Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) îmi spuse atunci: O, Abû Dharr, l-ai ocărât deci cu ceva despre mama lui? Eşti o persoană care preţuieşte ignoranţa! Sunt servitorii voştri ca fraţii voştri. Dumnezeu i-a pus în grija voastră: şi deci cine are pe fratele său sub autoritatea sa, să-l hrănească cu ceea el însuşi mănâncă şi să-l îmbrace cu ceea ce el se îmbracă. Nu le impuneţi ceea ce nu ar putea suporta; şi atunci când le încredinţaţi o sarcină [de îndeplinit], ajutaţi-i.’ ”

بَابُ: {وَإِنْ طَائِفَتَانِ مِنَ الْمُؤْمِنِينَ اقْتَتَلُوا فَأَصْلِحُوا بَيْنَهُمَا} فَسَمَّاهُمُ الْمُؤْمِنِينَ

[Sub]capitol:[1] „Dacă două grupuri de credincioşi se înfruntă, faceţi pace între ei” (XLIX, 9). Şi îi numeşte ‘credincioşi’.

حَدَّثَنَا عَبْدُ الرَّحْمَنِ بْنُ الْمُبَارَكِ، حَدَّثَنَا حَمَّادُ بْنُ زَيْدٍ، حَدَّثَنَا أَيُّوبُ، وَيُونُسُ، عَنِ الْحَسَنِ، عَنِ الأَحْنَفِ بْنِ قَيْسٍ، قَالَ ذَهَبْتُ لأَنْصُرَ هَذَا الرَّجُلَ، فَلَقِيَنِي أَبُو بَكْرَةَ فَقَالَ أَيْنَ تُرِيدُ قُلْتُ أَنْصُرُ هَذَا الرَّجُلَ‏.‏ قَالَ ارْجِعْ فَإِنِّي سَمِعْتُ رَسُولَ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم يَقُولُ ‏”‏ إِذَا الْتَقَى الْمُسْلِمَانِ بِسَيْفَيْهِمَا فَالْقَاتِلُ وَالْمَقْتُولُ فِي النَّارِ ‏”‏‏.‏ فَقُلْتُ يَا رَسُولَ اللَّهِ هَذَا الْقَاتِلُ فَمَا بَالُ الْمَقْتُولِ قَالَ ‏”‏ إِنَّهُ كَانَ حَرِيصًا عَلَى قَتْلِ صَاحِبِهِ ‏”‏‏.‏

24 (31) Se transmite de la Al-Ahnaf ben Qays: „Mă aşternui la drum pentru a ajunge lângă acel om, când mă ajunse Abû Bakra, care îmi spuse: ‘Unde vrei să mergi?’ Răspunsei: ‘Merg să susţin pe acel om.’ El replică: ‘Întoarce-te, căci l-am auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spunând: Atunci când doi musulmani se înfruntă cu spada, atât cel care ucide cât şi cel care este ucis merg în focul [infernal]. Atunci întrebai: O, Trimisul lui Dumnezeu, aceasta pentru criminal; dar de ce şi pentru cine este ucis? Îmi răspunse: El vroia însă foarte mult să-şi ucidă tovarăşul.’ ”

Comentariu

Din punctul de vedere istoric, termenul giâhiliyya (de la rădăcina j-h-l de la giahl, ‘ignoranţa’) indică perioada idolatriei pre-islamice, caracterizată de uitare şi de lipsa cunoaşterii (şi deci de ‘ignoranţă’) a Principiilor tradiţionale şi a Doctrinei Unităţii. Însă atât Al-Bukhârî în titlu şi în cadrul acestui capitol, cât şi Profetul însuşi în hadith-ul citat, nu limitează semnificaţia termenului giâhiliyya păgânismului arab pre-islamic, aplicând dimpotrivă asemenea definiţie unor comportamente determinate sau stări condamnabile care califică acest ‘păgânism’ ca o caracteristică existenţial mai curând decât (doar) un moment istoric. De aceea traducem prin ‘ignoranţă’, fără referire la perioade particulare. Asemenea ‘ignoranţă’, susţine Al-Bukhârî, duce la diferite erori şi păcate, dar nu este echivalentă în mod necesar cu ‘necredinţa’ (kufr) şi deci renegarea ‘credinţei’, dacă nu se ajunge însă la idolatrie; şi astfel, Abû Dharr, protagonistul hadith-ului citat, ‘preţuieşte ignoranţa’, şi astfel era în el un aspect din ignoranţă, fiind în acelaşi timp unul dintre tovarăşii Profetului[2].Una din posibilele aplicaţii ale unui asemenea concept este că ajutorul intelectual este salvator şi trebuie să fie utilizat faţă de cine nu este ‘supus lui Dumnezeu’ în cazul în care aceştia îl cer, în vreun fel, ar trebui să se concentreze pe chemarea la Dumnezeu şi la Cunoaştere, considerând păcatele pe care le vedem comise, ca fiind consecinţe ale ignoranţei şi ale idolatriei în fapt. Profetul astfel (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) ca prim lucru, reaminteşte lui Abû Dharr că la originea păcatului său este o lipsă în cunoaştere. ” „Cu adevărat Dumnezeu nu iartă dacă I-ar fi asociat ceva, dar iartă orice altceva cui vrea” „: sunt interesante circumstanţele revelaţiei acestui verset citat de Bukhârî, pe care Al-‘Aynî îl raportează de la Ibn ‘Abbâs: „Al-Wahşî,” şi deci cel care în timpul bătăliei de la Uhud ucisese pe Hamza, rudă apropiată a Trimisului lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină), „veni la Profet, şi îi spuse: ‘O, Muhammad, vin la tine cerându-ţi refugiu! Dă-mi ospitalitate pentru a putea asculta cuvântul lui Dumnezeu.’ Profetul îi spuse: ‘Aş fi vrut să te fi văzut fără ca să poţi să te salvezi! Dar din momentul în care a venit la mine cerându-mi refugiu, ei bine, eşti sub protecţia mea, pentru ca să poţi auzi cuvântul lui Dumnezeu.’ Al-Wahşî atunci spuse: ‘I-am asociat lui Dumnezeu, am ucis pe cine Dumnezeu interzisese să fie ucis, am păcătuit trupeşte. Ar putea vreodată Dumnezeu Preaînaltul să accepte căinţa mea?’ Trimisul lui Dumnezeu tăcu, până când fură pogorâte cuvintele ” Cei care nu invocă odată cu Dumnezeu nicio altă divinitate, nu ucid ceea ce Dumnezeu a interzis să fie ucis, cu excepţia a ceea ce este conform Adevărului, şi care nu se îndeamnă la păcatul trupesc, pe care cine îl face va fi pedepsit…” (XXV, 68). Îl recită lui Al-Wahşî, care spuse: ‘Văd că lucrul este supus unor condiţii: se poate astfel că eu să nu mă comport într-o manieră ireproşabilă. Sunt sub protecţia ta, pentru a putea astfel să aud Cuvântul lui Dumnezeu!’ Şi iată că fu pogorât versetul în care este spus „Cu adevărat, Dumnezeu nu iartă să-I fie asociat ceva, dar iartă orice altceva oricui vrea”. Profetul porunci să fie chemat Al-Wahşî, şi i-l recită. El spuse: ‘Se poate că eu să fiu din cei cărora Dumnezeu nu vrea să ierte. Sunt sub protecţia ta, pentru a putea astfel să aud Cuvântul lui Dumnezeu!’ Se pogorâră în fine cuvintele „O, servitorii Mei care aţi comis excese împotriva voi înşivă: nu disperaţi de mizericordia lui Dumnezeu!” Al-Wahşî spuse atunci ‘Da, văd acum că lucru nu este supus unor condiţii!’ Şi se supuse lui Dumnezeu (aslam, deveni musulman).”

23 (30) „La Ar-Rabadha”: este vorba de localitatea aflată la trei zile de mers de Medina în care Abû Dharr se retrase după moartea Profetului şi în care muri în anul 32 de la Hegira. „Îmbrăca un veşmânt” etc.: literalmente „îmbrăca o hulla„, şi anume, s-ar putea spune, un ‘costum complet’ constituit dintr-o parte superioară şi una inferioară, „ca şi servitorul său care îmbrăca o hulla„, în sensul, în care ar trebui să fie înţeles, că aceste două ‘costume complete’ erau similare între ele şi mai ales de calitate şi de valoare analogă. În diferite alte versiuni al hadith-ului, amândoi, Abû Dharr şi servitorul său purtau însă fiecare o parte din hulla, care-i făcea pe cei care-i întâlneau să se întrebe de ce Abû Dharr nu lua ‘bucata’ pe care-o purta servitorul, pentru a îmbrăca o haină completă. Inspirându-se din comparaţia dintre diferitele versiuni, anumiţi comentatori consideră că în hadith-ul de faţă există un subînţeles, aşa cum ar spune „îmbrăca o [parte din] hulla, în vreme ce servitorul său îmbrăca o [altă parte] a hulla„. „Îl ocărâi cu ceva legat de mama sa”: conform a ceea ce este raportat de anumiţi autori, Abû Dharr se adresă lui Bilâl (primul ‘muezin’ al Islamului, şi libert al lui Abû Bakr) numindu-l ‘Fiul negresei’. Mama sa era astfel de rasă neagră, şi din câte se pare nu vorbea araba corect. Conform a ceea ce se raportează de Al-Qastalânî, datorită faptului că Bilâl se plânse Profetului, acesta se întoarse către Abû Dharr întrebându-l: „L-ai ofensat pe Bilâl, ocârându-l cu faptul că mama sa era neagră?” „Aşa este”, admise Abû Dharr. „Văd că a rămas în tine ceva din îngâmfarea tipică epocii ignoranţei!” Abû Dharr atunci îşi puse obrazul pe pământ, şi spuse: „Nu îl voi ridica până când Bilâl nu îl va călca cu piciorul său!” Şi într-adevăr, se întâmplă astfel. „Sunt servitorii voştri, ca fraţii voştri”: expresia profetică ikhwânu-kum khawalu-kum (literalmente ‘fraţii voştri servitorii voştri’) exprimă din punct de vedere sintetic ideea conform căreia fraternitatea bazată pe Religie depăşeşte distincţiile sociale, chiar şi pe cele mai profunde. Şi în rest, aşa cum relatează Al-Qastalânî, dintr-un punct de vedere spiritual şi conform expresiei coranice, unica ierarhizare admisibilă între musulmani este aceea care se bazează pe diferite niveluri ale temii de Dumnezeu (taqwâ). „Îl îmbracă aşa cum el se îmbracă”: conform unui alt hadith relatat de Al-‘Asqalânî, ca urmare a acestor cuvinte ale Profetului, Abû Dharr împărţi în jumătate mantaua sa şi dădu o parte servitorului său. „Nu le impuneţi ceea ce nu ar putea suporta; şi atunci când le încredinţaţi o sarcină [de îndeplinit], ajutaţi-i.”: indicaţie profetică foarte clară despre cum sclavii trebuie trataţi cu amabilitate. Aşa cum aminteşte Al-‘Aynî, în analogie cu sclavii, trebuie înţeleasă această indicaţie ca referindu-se „şi la lucrătorii salariaţi, la servitori, la cine este slab, precum şi animalele, care nu trebuie să fie obligate la lucrări foarte dificile”.

În ‘subcapitol’ se remarcă cum, conform citatului din Coran şi din hadith, ‘păcatele’ (reprezentate în acest caz de faptul de a lua armele unii împotriva altora) nu au ca efect de a-i anula credinciosului calificarea legată de credinţă, chiar dacă ar implica focul infernal. Aceasta, contrar a ceea ce este afirmat de raţionaliştii Mutaziliţi şi de Kharigiţii eretici. Ibn Battâl transmite de la Abû Hanîfa: „Îl întâlnii la Mekka pe ‘Atâ’ ben Abî Rabâh şi îl întrebai în legătură cu un anumit lucru. El, la rândul său mă întrebă: ‘Tu de unde vii?’ ‘De la Kufa’, răspunsei. ‘Atunci faci parte din locuitorii acelui oraş în care „au făcut schismă în Religie, formând secte” (VI, 159)!’ ‘Da,’ îi spusei, şi el: ‘Şi din ce facţiune faci parte?’ Îi răspunsei: ‘Eu sunt cu cei care nu insultă pe sfinţii primei generaţii de Musulmani (as-salaf), cred în destin, şi nu tratează pe niciunul de necredincios prin faptul de a fi păcătuit.’ El atunci observă: ‘Ai înţeles în profunzime (‘arafta): perseverează!’ „

24 (31) „Merg să-l susţin pe acel om”: şi anume califul ‘bine-călăuzit’ ‘Alî ben Abî Tâlib, care se pregătea să combată în bătălia numită ‘a cămilei’ împotriva lui Mu’âwiya. Trebuie subliniat că hadith-ul nu are absolut deloc scopul de a susţine lipsa de fundament a motivaţiilor lui ‘Alî; dovada acestui lucru este faptul că Al-Ahnaf ben Qays, chiar preţuind cuvintele Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină), într-atât încât să o transmită mai departe, nu urmă sfatul lui Abû Bakra şi merse cu toate acestea să combată împreună cu califul. Comentatorii subliniază însă cum hadith-ul se referă la cei care combat din dorinţă pentru lumea de jos. Dacă însă unul dintre cei doi care se înfruntă este în justul său drept (precum în cazul în care se înfruntă în luptă armată un agresor, sau chiar un hoţ, înarmaţi la rândul lor), dacă se ucide adversarul, nu comite nici un păcat, iar dacă este ucis, moare martir. Se poate însă vedea că sunt persoane care se combat de pe poziţii opuse, fiind fiecare dintre ei animaţi de o adevărată dorinţă de a face bine şi a realiza ordinea aşa cum acestea sunt concepute de Tradiţie (as-salâhu d-dînî). În acest caz ambii combatanţi vor obţine răsplata divină, chiar dacă, mai presus de cine învinge şi de cine piere, trebuie să se facă distincţia între cine în efortul său interpretativ (ijtihâd) are dreptate şi acţionează în mod real conform învăţăturii profetice şi cine însă, chiar realizând acest efort, eşuează şi nu înţelege care este cu adevărat voinţa divină, astfel că acţiunea sa rezultă ca fiind nepotrivită; conform unui hadith faimos, primul dintre cei doi va primi două recompense, cel de-al doilea doar una. Şi deci, hadith-ul de faţă constituie o invitaţie profetică a ‘pune în teacă săbiile’ şi a opera cu extremă precauţie faţă de aproape, evitând înfruntarea oricând e posibil, şi nu pune în discuţie utilizarea forţei atunci când ar fi necesar, conform modalităţilor impuse de Legea sacră şi având intenţia dreaptă. Aceasta nu are nimic de-a face cu pacifismul delirant, care confundă lucrurile şi aplică doctrina cu adevărat metafizică a mizericordiei universale într-o manieră sentimentală şi complet anapoda mediului social şi politic. „Atunci când doi musulmani”: Al-Bukhârî observă în mod implicit cum în acest caz Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) vorbeşte de ‘musulmani’ în acelaşi fel în care în versetul XLIX, 9 Dumnezeu vorbeşte de ‘credincioşi’. El vroia însă foarte mult (kâna harîsan ‘alâ) să-şi ucidă tovarăşul”: se face aluzie în acest caz la aspectul interior al păcatului, căci, în mod evident, cel ucis sfârşeşte în foc datorită intenţiei sale. Conform An-Nawawî, „cine îşi propune să îndeplinească un act de nesupunere şi se încăpăţinează în această idee, comite un păcat, chiar dacă nu face nimic şi nu vorbeşte.” Aceasta priveşte ferma intenţie de a nu respecta comandamentele divine, atunci când nu este urmată de tawba, cuvânt care indică ‘căinţa’ dar şi (conform etimologiei) ‘întoarcerea’ la orientarea verticală. În ceea ce priveşte însă ‘gândurile rătăcitoare’, Al-‘Aynî raportează acest hadith profetic: „Pentru [cei din] comunitatea mea, Dumnezeu trece peste ceea ce le este sugerat lor de sufletele lor, până când nu vorbesc de aceasta sau nu o pun în act.”

***

NOTE:

[1] Comentatorii consideră acest ‘capitol’ (bâb) aflat în strânsă relaţie cu cel precedent şi nu îl numerotează, considerându-l în fapt un ‘subcapitol’. Este de subliniat apoi că în anumite surse manuscrise nu apare niciun ‘subcapitol’: cuvintele coranice „Dacă două grupuri de credincioşi se înfruntă, faceţi pace între ei” sunt raportate după citarea v. IV, 48 şi hadith

[2] Abû Dharr (al cărui nume complet este Giundub ben Giunâda Al-Ghifârî) a fost unul din primii Mekkani care să intre în Islam. Cunoscut pentru marele său ascetism, este comparat în anumite hadith-uri profetice cu Iisus.

Reclame