Capitolul doisprezece

„باب قَوْلِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم „أَنَا أَعْلَمُكُمْ بِاللَّهِ

Capitolul despre spusa Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină): „Dintre voi eu sunt cel mai savant în privinţa lui Dumnezeu”.

{وَأَنَّ الْمَعْرِفَةَ فِعْلُ الْقَلْبِ لِقَوْلِ اللَّهِ تَعَالَى: {وَلَكِنْ يُؤَاخِذُكُمْ بِمَا كَسَبَتْ قُلُوبُكُمْ

E despre faptul că înţelepciunea (ma’rifa) este un act al inimii. Spune astfel Preaînaltul: „[Dumnezeu nu vă pedepseşte de a fi vorbit cu lejeritate în jurămintele voastre,] dar vă pedepseşte pentru ceea ce dospesc inimile voastre” (II, 225).

حَدَّثَنَا مُحَمَّدُ بْنُ سَلاَمٍ، قَالَ أَخْبَرَنَا عَبْدَةُ، عَنْ هِشَامٍ، عَنْ أَبِيهِ، عَنْ عَائِشَةَ، قَالَتْ كَانَ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم إِذَا أَمَرَهُمْ أَمَرَهُمْ مِنَ الأَعْمَالِ بِمَا يُطِيقُونَ قَالُوا إِنَّا لَسْنَا كَهَيْئَتِكَ يَا رَسُولَ اللَّهِ، إِنَّ اللَّهَ قَدْ غَفَرَ لَكَ مَا تَقَدَّمَ مِنْ ذَنْبِكَ وَمَا تَأَخَّرَ‏.‏ فَيَغْضَبُ حَتَّى يُعْرَفَ الْغَضَبُ فِي وَجْهِهِ ثُمَّ يَقُولُ ‏ „‏ إِنَّ أَتْقَاكُمْ وَأَعْلَمَكُمْ بِاللَّهِ أَنَا ‏”‏‏.‏

13 (20) Se transmite de la ‘Â’işa: „Atunci când Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) le ordona ceva, le ordona lor ceea ce erau în stare să facă. Îi spuseră: ‘Noi nu suntem ca tine, o, Trimis al lui Dumnezeu: Dumnezeu ţi-a iertat din păcatele tale ceea ce a fost şi ceea ce va fi!’ La aceste cuvinte el se mânie într-atât încât i se putea citi supărare pe faţă; apoi spuse ‘Cu adevărat, eu sunt cel mai temător şi cel mai savant dintre voi în privinţa lui Dumnezeu’.

Comentariu

Conceptul de baza la care face trimitere acest capitol este faptul că „înţelepciunea” (ma’rifa), tot la fel ca şi credinţa, „este un act al inimii” (fi’lu l-qalb). Aceasta este confirmat de hadith-ul 13 (20), în care, aşa cum vom vedea, Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) se mânie din cauza tovarăşilor săi chiar datorită acestui lucru, faptul că aceştia nu îl înţeleg în întregime şi reţin în schimb că operele sunt cele care conferă excelenţa spirituală. Chiar şi versetul din Surata Vacii, menţionat la începutul textului atrage atenţia asupra importanţei ‘lucrului interior’, dat fiind că este spus că „Dumnezeu nu vă pedepseşte de a fi vorbit cu lejeritate în jurămintele, dar vă pedepseşte pentru ceea ce dospesc inimile voastre”. Se înţelege, menţionează comentatorii, voinţa şi încăpăţânarea permanentă a ‘inimii’ într-o opoziţie recalcitrantă cu comandamentele divine transmise de Trimis, într-o operaţiune care este contrariul exact al ‘dreptei intenţii’ (niyya) despre care se vorbeşte în hadith-ul 1, cu care se deschide Sahîh-ul lui Bukhârî. Este clar că nu se face referinţă la gândurile rătăcitoare, astfel că această atragere a atenţiei interioare şi a faptului de a se păzi de păcatele inimii, nu este în contradicţie, observă Al-‘Aynî, cu un alt hadith în care Profetul spune: „Cu adevărat, Dumnezeu în privinţa [membrilor] comunităţii mele trece peste ceea ce le sugerează lor sufletul, cel puţin până în punctul în care se exprimă aceasta cu cuvântul şi cu fapta.” Aici este vorba mai exact de ‘psihisme’ care nu au influenţă în privinţa naturii profunde a fiinţei, în timp ce în primul caz avem de-a face cu o adevărată inversare a orientării interioare. Comentatorii subliniază şi că acest capitol face aluzie la marea importanţă pe care o are în Islam căutarea cunoaşterii lui Dumnezeu (ma’rifatu-Llâh), reţinută de ce mai mulţi ca fiind obligatorie şi în virtutea imperativului coranic „Ai cunoaştere(a faptului, n.t) (fa-‘lam, sau ‘să cunoşti!’, ‘să ştii!’, n.t) că nu există divinitate în afara lui Dumnezeu” (XLVII, 19). Această căutare (care de la una ‘teologică’ devine propriu-zis ‘metafizică’ şi se identifică orientării ‘verticale’ şi căutării ‘ştiinţei sacre’) constituie însăşi raţiune de a fi a Căii iniţiatice islamice (turuq, plural de la tarîqa)[1].

13 (20)   Aşa cum spune Al-‘Asqalânî, „Profetul ordonă tovarăşilor săi ceea ce le era facil, evitând să impună ceea ce le era dificil şi obositor şi aceasta deoarece se temea că aceştia nu vor reuşi apoi să persevereze în aceasta[2]. Apoi el însuşi acţiona în conformitate cu ceea ce ordona, în sensul de facilitare.” Tovarăşii săi începură atunci să-i ceară impunerea de opere mai dificile, căci se gândeau că gradele în faţa lui Dumnezeu se obţin mai ales datorită marilor eforturi, şi îi spuseră „Noi nu suntem ca tine”[3], cu intenţia: noi nu suntem beneficiarii unei graţii cu totul speciale ca cea rezervată ţie, prin care „Dumnezeu ţi-a iertat din păcatele tale ceea ce a fost şi ceea ce va fi”[4].

„Eu sunt cel mai temător şi cel mai savant dintre voi în privinţa lui Dumnezeu”: răspunsul mânios al Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) indică necesitatea de a nu contrazice dispoziţiile muhammadiene, bazate „pe blândeţea Trimisului lui Dumnezeu faţă de comunitatea sa, şi pe faptul că Religia (dîn) este facilitate şi Legea sacră (şarî’a) este Tradiţia primordială în expresia sa cea mai tolerantă (hanîfiyya samha)”, aşa cum menţionează Al-‘Aynî. Aceste dispoziţii provin de la o cunoaştere profundă şi directă a lui Dumnezeu şi din marea ‘teamă de Dumnezeu’: şi astfel, provin din cel care posedă ‘înţelepciune’ şi ‘faptă”[5] mai mult decât orice altceva, şi care, mai mult decât oricine cunoaşte modalitatea cea mai potrivită pentru a se apropia de Dumnezeu. Răspunsul profetic este însă foarte subtil şi conţine un avertisment şi o veste bună pentru ‘tovarăşi’. Astfel, el, pe de o parte le atrage atenţia în mod implicit de a nu se încrede prea mult în propriile sale opere, aşa cum aminteşte Ibn Battâl.[6] Pe de altă parte, vestea bună este că în momentul în care tovarăşii îi propun o ‘diferenţă de natură’ faţă de el, Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) afirmă într-adevăr propria supremaţie ierarhică („Eu sunt cel mai timorat şi cel mai savant”) dar neagă propria ‘disimilaritate’, spunând „dintre voi”. El se constituie astfel ca ‘exemplu’ viu şi ca exemplu care poate fi atins al Realizării spirituale, indicând însă cu energie prezenţa unei ierarhizări între oameni în privinţa cunoaşterii divine.[7]

***

Capitolul al treisprezecelea

باب مَنْ كَرِهَ أَنْ يَعُودَ فِي الْكُفْرِ كَمَا يَكْرَهُ أَنْ يُلْقَى فِي النَّارِ مِنَ الإِيمَانِ

Capitol despre cum face parte din credinţă faptul că întoarcerea la necredinţă este detestabil aşa cum ar fi detestabil de a fi aruncat în foc

حَدَّثَنَا سُلَيْمَانُ بْنُ حَرْبٍ، قَالَ حَدَّثَنَا شُعْبَةُ، عَنْ قَتَادَةَ، عَنْ أَنَسٍ ـ رضى الله عنه ـ عَنِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم قَالَ ‏ „‏ ثَلاَثٌ مَنْ كُنَّ فِيهِ وَجَدَ حَلاَوَةَ الإِيمَانِ مَنْ كَانَ اللَّهُ وَرَسُولُهُ أَحَبَّ إِلَيْهِ مِمَّا سِوَاهُمَا، وَمَنْ أَحَبَّ عَبْدًا لاَ يُحِبُّهُ إِلاَّ لِلَّهِ، وَمَنْ يَكْرَهُ أَنْ يَعُودَ فِي الْكُفْرِ بَعْدَ إِذْ أَنْقَذَهُ اللَّهُ، كَمَا يَكْرَهُ أَنْ يُلْقَى فِي النَّارِ ‏”‏‏.‏

14 (21)    Este vorba despre una din versiunile hadith-ului 9 (16), în privinţa „celor trei lucruri cu care cine le realizează încearcă dulceaţa credinţei”, prezentată deja în capitolul opt. Una din variantele demnă de notat în final: credinciosul încearcă dulceaţa credinţei „dacă a se întoarce la necredinţă după ce Dumnezeu l-a salvat îi este detestabil tot atât cât i-ar fi detestabil de a fi aruncat în foc”.

Comentariu

Conform lui Al-‘Aynî, acest capitol este legat, într-un anumit fel, legat de cel precedent în faptul că ‘dulceaţa’ pe care o încercă în credinţă era aceea care-i împinge pe tovarăşii Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) să-i ceară să le impună lor opere mai dificile şi mai numeroase.

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

NOTE

[1] Atunci când, de exemplu, credinciosul se apropie de Maestru pentru a intra pe Cale şi încheia ‘Pactul’, de foarte multe ori îi exprimă intenţia sa spunând „Caut cunoaşterea lui Dumnezeu!”

[2] Aşa cum menţionează Al-Qastalânî, „cea mai bună dintre opere este cea în care se perseverează, chiar dacă ar şi un lucru mărunt”.

[3] În arabă, lasnâ ka-hay’ati-ka, semnifică literalmente: ‘Noi nu suntem ca forma ta”.

[4] Aluzie la versetele în care este spus: „Cu adevărat, ţi-am dăruit o Deschidere evidentă, astfel că Allâh ţi-a iertat din păcatele ceea ce a fost şi ceea ce va fi” (XLVIII, 1-2). Comentariul acestei expresii ar necesita un discurs foarte aprofundat; la modul foarte general, s-ar putea spune că în cazul Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) ‘păcatele’ sunt momentele în care el alege ceva care este ‘bun’ lăsând deoparte ceea ce este ‘mai bun’.

[5] Expresia atqâ-kumanâ (‘dintre voi eu sunt cel care are cel mai mult teamă de Dumnezeu’) face aluzie, conform lui Al-‘Aynî, la faptul că Profetul deţinea la modul perfect ‘facultatea operativă’, fiind taqwâ (‘teamă de Dumnezeu’) legată în mod necesar de ‘fapte (‘opere’)’.

[6] Ceea ce se înţelege nu este o devalorizare a ‘operelor’, ci afirmarea totală a caracterului ‘ritual’ a acestora şi perfectei ‘orientări a lor către Principiu’. A se păzi de încrederea în opere este un lucru ferm stabilit atât în teologia islamică ortodoxă cât şi în formulările doctrinale din ezoterism. Prima din faimoasele Hikam (‘Judecăţi’) ale lui Ibn ‘Atâ’ Allâh Al-Iskandarî recită: „Dintre semnele (faptului că cineva) se încrede în opere este faptul că speranţa se diminuează atunci când se întâmplă (ca acestea) să eşueze”.

[7] Indicaţia Profetului ‘ca făcând parte’ din numărul tovarăşilor rezultă cu mai multă claritate încă din originalul arab: inna atqâ-kum wa a’lama-kum bi-Llâhi anâ, şi deci literalmente ‘cu adevărat, cel mai timorat dintre voi şi cel mai savant dintre voi în privinţa lui Dumnezeu sunt eu’. S-ar putea spune că aceste cuvinte constituie o formulare particulară a doctrinei excepţionalităţii naturii Profetului, o formulare în care acesta din urmă, departe de a fi pusă în discuţie, este identificată ‘exemplarităţii’ profetice.

Reclame