Binefacerile dhikr-ului

Ataşaţi-vă Amintirii (dhikr) lui Allâh, în secret şi în public, în voi înşivă şi în faţa altora. Căci Dumnezeu – fie El preamărit – a spus: Amintiţi-Mă, vă voi aminti (Cor., 2, 152). El a instituit ca răspuns la invocaţia servitorului, o invocare din partea lui Allâh.

Ori, ce încercare ar fi mai dificilă pentru servitor decât păcatul? Profetul ﷺ spunea în momentele dificile: Slavă (laudă, n.t) lui Allâh în orice circumstanță (stare, hâl) şi în momentele de bucurie: Slavă lui Allâh, Binefăcătorul, Cel care binecuvântează (al-hamdu li-Llâhi al-Mun’aim al-Mufaddil).

Astfel, atunci când tu îţi sensibilizezi inima cu dhikr-ul, de o manieră permanentă şi în orice circumstanţă (hâl), devine atunci obligatoriu pentru inima ta să se ilumineze cu lumina dhikr-ului. Şi atunci această lumină îţi va hrăni dezvăluirea (al-kaşf). Căci, graţie acestei lumini, obţinem dezvăluirea lucrurilor iar atunci când se produce dezvăluirea, aceasta este însoţită de pudoare (al-haya’). Iar dovada ta este pudoarea ta faţă de vecinul tău şi faţă de cel pe care-l stimezi şi ai consideraţie. Nu este nicio îndoială că credinţa îţi inspiră respectul şi reverenţa faţă de Dumnezeu.

Trebuie spus în legătură cu acest lucru că rândurile noastre se adresează celor care au credinţă şi că recomandările noastre sunt destinate tuturor musulmanilor care cred în Dumnezeu şi ceea ce vine de la Dumnezeu.

Cu adevărat, Dumnezeu spune într-un hadith autentic: Sunt cu el (, cu servitorul), aşa cum el este cu Mine. Atunci când Mă aminteşte în el însuşi, Eu îl menţionez în Mine însumi, şi atunci când Mă menţionează într-un grup de oameni, Eu în menţionez într-un Grup mai bun”[1]. Dumnezeu – fie El preamărit – spune de asemenea: Bărbaţii şi femeile care invocă des Numele lui Allâh… (Cor., 33, 35).

Ori, cel mai mare dhikr este cel al lui Dumnezeu în orice circumstanţă.

(Şaikh Al-Akbâr Muhyî d-Dîn Ibn ‘Arabî, Al-wasâyâ (Cartea sfaturilor))

***

Dhikr-ul „Allâh, Allâh” asigură salvarea acestei lumi

Profetul ﷺ a spus: „Ora (din urmă, n.t) nu va veni atâta vreme cât pe suprafaţa pământului nu va rămâne cineva pentru a zice: „Allâh, Allâh”. ”

Nu s-a mulţumit deci ﷺ cu o singură menţiune a acestui Nume, ci l-a repetat de două ori pentru a confirma că acest dhikr este realizat dintr-un termen izolat, fără adăugarea vreunei alte calificări şi menţinând hâ-ul final ne-vocalizat. Este vorba în realitate de un comentariu al cuvântului coranic: Practicaţi dhikr-lui lui Allâh cu perseverenţă, adică repetând acest nume…şi de asemenea un comentariu al Cuvântului divin: Şi, cu adevărat, dhikr-ul lui Allâh este cel mai mare (wa la dhikru-Llâhi akbâr)” (Cor., 29, 45).

În acest hadith, el ﷺ a menţionat numele „Allâh” excluzând pe toate celelalte; şi aceasta deoarece avea datoria să explice oamenilor sensul (universal) al revelaţiei care îi era pogorâtă. Dacă faptul că oamenii spun „Allâh, Allâh”, n-ar fi avut ca efect asigurarea salvării acestei lumi, prin faptul practicării lui, (Profetul) n-ar fi legat încetarea acestui dhikr de sfârşitul lumii în sânul căruia este practicat, adică din lumea aceasta de jos (dunya). Acest dhikr este dhikr-ul nostru şi cel al maestrului care ne-a făcut să intră pe Cale. Nici un alt dhikr nu are o utilitate comparabilă. Atunci când Dumnezeu a spus: Cu adevărat, dhikr-ul lui Allâh este mai mare, El nu a menţionat forma niciunui alt dhikr, în ciuda numărului lor. Oamenii lui Allâh fac din acesta unicul lor dhikr, ceea ce produce în inima lor un efect imens (amran ‘azîman), pe care nici un alt dhikr nu-l produce.

Un savant care se menţinea la exteriorul lucrurilor nu vedea utilitatea acestui dhikr argumentând că este vorba (din punct de vedere gramatical) de un subiect (mubtada’) fără predicat (khabar), iar orice subiect are nevoie de un predicat. Ce i-am putea răspunde este că predicatul nu trebuie în mod necesar să se afle în fraza enunţată: astfel, utilitatea se manifestă mai curând pentru cel care practică invocaţia, în momentul în care îl practică prin acest cuvânt (adică prin numele „Allâh„) faţă de orice altul. Acest dhikr produce în interiorul invocatorului lumina unei dezvăluiri pe care este singurul care-l poate produce; încă şi mai mult: este urmat de un „predicat” exterior care nu se manifestă într-un cuvânt proferat, aşa cum este cazul atunci când relaţia (gramaticală) are în vedere o realitate transcendentă (a cărui sens este inexprimabil), sau şi atunci când o laudă este realizată prin intermediul unui act (şi nu printr-un cuvânt).

(Şaikh Al-Akbâr Muhyî d-Dîn Ibn ‘Arabî, Futûhât, cap. 361, Staţiune spirituală corespunzând celei de-a 23-a Sura, extras tradus în franceză de Sidi ‘Abd Ar-Razzâq Yahyâ (Ch. A. Gilis), Tawhîd et Ikhlâs, pag. 129).

***

Lâ ilaha illâ Allâh este cea mai bună formulă de dhikr

Ţină-te de cuvântul islamului, adică faptului de a repeta formula consacrată: Nu există divinitate în afara lui Allâh (lâ ilaha illâ Allâh) căci este cea mai bună formulă de dhikr, datorită a ceea ce cuprinde ca ştiinţă eminentă, mai ales pentru că Profetul a spus: Cel mai bun cuvânt pronunţat de mine şi de profeţii dinaintea mea este : nu există divinitate în afara lui Allâh. Într-adevăr, acesta este un cuvânt care cuprinde atât o negaţie cât şi o afirmaţie şi această împărţire este una sintetică. Astfel, nu cunoaşte realitatea cuprinsă în acest cuvânt decât cel care-i cunoaşte greutatea. Ori, aceasta nu are o greutate care poate fi concepută, conform hadith-ului pe care îl vom cita pentru a atesta valoarea sa imensă.

Să şti că această formulă sacră este cuvântul tawhîd-ului (afirmare a unicităţii/unităţii divine). Şi nimic nu se aseamănă cu tawhîd-ul, căci dacă s-ar asemăna cu ceva, nu ar mai fi unul ci doi sau mai mulţi. Şi nimic nu-i poate servi ca referinţă decât ceva care i-ar fi echivalent sau asemănător. Însă nu există nimic echivalent sau asemănător. Iată ce împiedică ca expresia lâ ilaha illâ Allâh să intre în balanţă. Astfel, cea mai mare parte a savanţilor consideră că politeismul (şirk), care este la polul opus tawhîd-ului, nu poate fi afirmat despre un servitor atunci când (formula) tawhîd-ului este prezentă la acesta. Una din două: ori el este un politeist, ori un adept al tawhîd-ului. Altfel spus, doar tawhîd-ul are greutate în faţa politeismului şi acestea nu se pot regăsi (amândouă) în balanţă.

Pentru noi, această expresie (a tawhîd-ului) nu intră în balanţă datorită a ceea ce este raportat într-o tradiţie (khabr) autentic pentru cel care îl înţelege (raţional) şi în expresia sa simbolică, în care Dumnezeu spune: Dacă cele şapte ceruri cu tot ceea ce acestea cuprind în afara Mea, şi cele şapte pământuri şi tot ceea ce acestea cuprind în afara Mea, ar fi aşezate pe platoul unei balanţe şi (expresia) „nu există divinitate în afara lui Dumnezeu” în celălalt platou, aceasta ar cântări mai greu decât (toate) acestea[2]. Nu a menţionat decât cerurile şi pământul pentru că aşezarea balanţei nu acoperă decât ceea ce se găseşte în josul sferei stelelor fixe începând de la ‘Lotusul limitei’ la care se opresc operele servitorilor. Balanţa a fost instituită datorită acestor opere, astfel că balanţa nu depăşeşte locul care nu poate fi depăşit de opere. Apoi Dumnezeu a spus: cu ceea ce acestea cuprind în afara Mea. Ori, nu este decât Dumnezeu Cel care le poate umple[3]. Şi aluzia spirituală (al-işâra) este suficientă în acest caz pentru cel care este atenţionat.

La fel, în limbajul celor mai mulţi din savanţii exteriori (al-‘ulamâ’ ar-rusûm), în afara Mea, înseamnă în afara a ceea ce este asociat (lui Dumnezeu), a cărui existenţă este afirmată de politeist (muşrik, ‘asociator’); dacă aceasta (ceea ce este conceput în afara lui Dumnezeu) ar fi partener (cu Dumnezeu) în creaţie, expresia nu există divinitate în afara lui Dumnezeu, ar cântări mai greu decât aceasta în balanţă, căci expresia sacră, nu există divinitate în afara lui Dumnezeu, cântăreşte mai greu decât orice care este creat pe care politeistul îl pune alături de Allâh Preaînaltul, balanţă se înclină astfel înspre Dumnezeu – fie El preamărit. Astfel, Dumnezeu spune, în legătură cu politeiştii, că aceştia au afirmat: Noi nu îi adorăm(idolii,n.t) decât pentru că aceştia ne apropie de Dumnezeu (Cor., 38, 3). Rămâne că dacă se desfăşoară balanţa Existenţei şi nu balanţa tawhîd-ului, expresia nu există divinitate în afara lui Dumnezeu intră în aceasta, la fel cum aceasta poate intra în balanţa tawhîd-ului al-‘adhama (al grandorii divine) care este tawhîd-ul politeiştilor, şi cântăreşte mai mult. Iar dacă nu este nimic în afara lui Dumnezeu care să cuprindă tot, această formulă nu ar putea cântări mai greu; cum oare în aceste condiţii această formulă ar putea face să încline balanţa în vreme ce în cele două platouri nu există decât Cel unic? În ceea ce priveşte foile Cărţii (faptelor) servitorului în care sunt consemnate toate operele acestuia, platoul balanţei nu s-ar înclina decât graţie foii pe care este scris că această formulă nu există divinitate în afara lui Dumnezeu a fost pronunţată de cel care a formulat-o şi a apoi a fost transcrisă de Îngerul scrib.

În rest, dacă această expresie a tawhîd-ului ar fi fost aşezată în balanţă pentru fiecare dintre servitori, niciunul dintre cei care ar fi pronunţat-o n-ar intra în infern. Dar Dumnezeu a vrut să arate oamenilor reunirii (viitoare, din Ziua Judecăţii) să vadă favoarea sa pentru omul, pentru care greutatea acestei expresii va depăşi greutatea cărţii (faptelor) sale. Dar aceasta nu se va vedea decât după intrarea în infern a muwahidîn (Cei care afirmă unicitatea divină) pe care Dumnezeu i-a destinat infernului – şi care apoi îi va face să iasă de acolo ori graţie mijlocirii ori prin divina Providenţă -, va fi adus apoi cel (eliberat) în faţa foilor, şi nu va mai rămâne în adunare decât cei salvaţi de infern şi acest om va fi ultimul dintre fiinţe care să suporte apăsarea operelor sale. Aceasta se datorează faptului că expresia nu există divinitate în afara lui Dumnezeu îi aparţine începutului şi pecetea. Se poate chiar ca esenţa începutului său să fie cea a peceţii sale, aşa cum este cazul pentru omul (pus în faţa) foilor (faptelor îndeplinite în timpul vieţii).

Să şti de asemenea că Dumnezeu nu a instituit, la modul nediferenţiat, doar cele mai bune lucruri, cele mai importante din punctul de vedere al utilităţii şi cele mai ‘grele’, căci El le face să înfrunte cele care le sunt opuse şi care sunt mai multe. Această instituire generală trebuie să cuprindă în mod necesar suficientă putere pentru a putea constitui o contra-greutate pentru orice care i se opune. Ori, acesta este un aspect pe care nu-l înţeleg – în afara savanţilor care sunt Oamenii lui Dumnezeu – decât Profeţii, care au legiuit pentru oameni, ceea ce au legiuit.

De altminteri, Profetul a spus: Cel mai bun lucru pe care l-am spus, eu şi Profeţii dinaintea mea, este expresia, nu există divinitate în afara lui Dumnezeu. Desigur sunt care sugerează ca (formulă particulară de) dhikr, cuvintele Allâh, Allâh sau Huwa, Huwa (El, El) dar nu e nicio îndoială că aceasta, conform savanţilor care-L cunosc pe Dumnezeu, din ansamblul expresiilor (de dhikr), cea mai bună este nu există divinitate în afara lui Dumnezeu.

Ţină-te deci, o, prieten al lui Dumnezeu (walyy Allâh), la dhikr-ul ferm stabilit la modul general, căci este dhikr-ul cel mai puternic care posedă lumina cea mai strălucitoare şi poziţia de proximitate. Dar nu poate fi conştient de aceasta decât acela care se ţine de aceasta cu perseverenţă şi acţionează prin el până când îl stăpâneşte. Căci Dumnezeu nu a manifestat Mila Sa decât pentru ca aceasta să cuprindă tot şi să permită îndeplinirea tuturor posibilităţilor de manifestare. Şi nu există nimeni care să nu caute salvarea, chiar dacă îşi ignoră calea. Adică cel care neagă prin intermediul primei părţi a expresiei, adică lâ ilaha (nu există divinitate), esenţa sa stabileşte (afirmând) prin illâ Allâh (în afara lui Dumnezeu), fiinţa Sa. Astfel tu negi esenţa ta (individuală) pe planul judecăţii (individuale) – nu pe planul ştiinţei (sacre, primite de la Dumnezeu) – apoi tu afirmi manifestarea Adevărului pe planul judecăţii (noi, dăruite de Dumnezeu) şi a ştiinţei (divine). Iar Divinitatea reprezintă pe Cel care posedă toate Numele care se reunesc într-o esenţă unică pe care o numim prin Numele Allâh, care ocupă (‘âmara) cerurile şi pământul şi în Mâna Căruia este balanţa ridicării şi a coborîrii. Ţină-te deci cu perseverenţă de acest dhikr de care Dumnezeu a legat, prin cunoaşterea Sa, beatitudinea nemărginită.

(Şaikh Al-Akbâr Muhyî d-Dîn Ibn ‘Arabî, Al-wasâyâ (Cartea sfaturilor))

***

Dhikr-ul lui Allâh este mai mare

„Şi cu siguranţă că dhikr-ul lui Allâh este mai mare!”[4] Oricare ar fi opera de adoraţie practicată de servitor, atunci când aceasta implică dhikr-ul lui Allâh, acesta este cu necesitate „mai mare” decât actele şi cuvintele pe care această operă (de adoraţie) o cuprinde de altfel. Preaînaltul a spus: „Rugăciunea rituală îndepărtează turpitudinea şi ceea ce este blamabil; însă dhikr-ul lui Allâh este mai mare”, adică: cel care este practicat în rugăciune este „mai mare” decât diferitele acte cuprinse în aceasta. Dacă tu practici dhikr-ul lui Allâh atunci când îndeplineşti rugăciunea, El este Tovarăşul (jâlis) tău în această operă, El care a spus că era „Tovarăşul celui care-L menţionează (dhakara-Hu)”; ori, dacă El este Tovarăşul tău, sau tu eşti înzestrat cu Vederea divină[5] şi tu Îl contempli (direct), sau tu nu deţii acest dar şi tu Îl contempli prin Credinţa în faptul că „El te vede”.

La fel cum Allâh nu vorbeşte creaturii Sale decât „de după un voal” (Cor., 42,51) – şi voalul nu este nimic altceva decât însuşi Cuvântul Său! – tot aşa, tu însuţi nu poţi să-I vorbeşti, să te menţionezi pe tine însuţi sau pe un altul, decât de după un voal; lucrurile nu pot sta altfel. Astfel, contemplarea face să se devină stupid şi mut. Cel care practică dhikr-ul este în mod necesar orb chiar dacă Dumnezeu este Tovarăşul său: ceea ce-l face orb este dhikr-ul său! Dumnezeu, pentru orice practicant de dhikr, este un „Tovarăş invizibil” (jâlisu ghaybin)[6]! Reunirea contemplaţiei (muşahada) şi cuvântului (kalâm) este doar în cel care se află sub puterea unei contemplaţii, aflate în domeniul imaginaţiei, a Domnului său, indicată prin cuvântul „ca şi cum L-ai vedea” căci în aceasta este o prezenţă care se manifestă în imaginaţie: în această stare, „tovarăşul” îţi este asemănător, nu este Cel „care nu are nimic asemănător”[7]. Astfel era starea lui Şihâb b. Akhî An-Najîb[8] – ca Allâh să-l aibă în milă! – din acest cuvânt al lui care mi-a fost comunicat de o manieră sigură: „omul poate reuni contemplaţia şi cuvântul”. Ce este deci un astfel de ‘gust iniţiatic’ în raport cu cel al „Realizatului Certificator” (muhaqqiq) Abû l-‘Abbâs As-Sayyârî care face parte din oamenii menţionaţi în Risâla lui Quşayrî? El a spus astfel: „fiinţa înzestrată cu intelect n-a extras niciodată nicio plăcere din contemplaţie, căci contemplaţia lui Dumnezeu este o extincţie; ea nu cuprinde nicio plăcere”. Ce este deci un astfel de gust iniţiatic în comparaţie cu cel al lui Şihâb! Înţelege deci, căci în aceasta se găseşte un lucru în care se înşeală chiar şi Oamenii lui Allâh care au obţinut cele mai mari grade de realizare; şi ce-am putea spune atunci de cei care le sunt inferiori!

(Şaikh Al-Akbâr Muhyî d-Dîn Ibn ‘Arabî, Futûhât, cap. 71, vol. 9, pag. 387-389 din ed. O. Yahya, extras tradus în franceză de Sidi ‘Abd Ar-Razzâq Yahyâ (Ch. A. Gilis), Textes sur le jeûne).

***

NOTE:

[1] Hadith care se găseşte în culegerile de hadith ale lui Al-Bukhârî, Muslîm, At-Tirmidhî, de la Abî Huraîra, ca Allâh să fie mulţumit de el.

[2] Este considerat ‘cunoscut’ (m’arûf) dintre haditurile raportate de Abî Sa’îd în următoarea formă: law an as-samawât as-sab’a wa ‘âmarahunna ghayrî wa al-ardîn as-saba’ fî kaffa, mâlat bihinna lâ ilaha illâ Allâh. Raportat de An-Nasâ’î în cartea Al-yawm wa l-layâlî, şi de Ibn Hibân şi Al-Hakim în Al-Mustadrak şi considerat ca fiind sahîh de Al-‘Irâqî în Al-Ihîâ’.

[3] ‘amâra, verbul se poate traduce şi prin ‘a umple’, ‘a popula’, ‘a manifesta în totalitate”.

[4] Cf. Cor. 29, 45. Termenul dhikr evocă, în funcţie de contexte, faptul de „a-şi (re)aminti”, „de a menţiona” sau de „a invoca”.

[5] Se faci aici aluzie la două hadith-uri diferite: primul este cel conform căruia Allâh este El însuşi auzul, vederea, etc. a celui pe care-l iubeşte; al doilea defineşte ihsân ca faptul de a-L adora pe Allâh „aşa cum L-ai vedea căci dacă tu nu-L vezi, El te vede”. Despre semnificaţia iniţiatică a acestuia din urmă, cf. Le livre de l’Extinction dans la Contemplation, pag. 48-50.

[6] Aluzie la hadith-ul qudsi care a fost citat mai sus.

[7] În cazul rugăciunii rituale, trebuie deci să se facă distincţia între, pe de-o parte, actele prescrise pe care le comportă şi care aparţin lumii corporale şi vizibile; şi pe de altă parte, „conversaţia” cu Dumnezeu: implicând dualitate şi similitudine, aceasta se găseşte în lumea manifestării subtile şi a formelor imaginare;şi  în fine, contemplaţia care implică neasemănarea totală şi servitutea absolută: aceasta este evocată de formula „Allâhu Akbâr„. Qâşâni interpretează într-o manieră analogă fragmentul coranic: „Cu adevărat, rugăciunea rituală îndepărtează turpitudinea şi ceea ce este blamabil, şi cu siguranţă invocaţia lui Allâh este mai mare (dhikru-Llâhi akbâr)” căci, conform comentariului său, „Este vorba în acest caz de menţionarea Esenţei în Staţiunea Extincţiei pure (Maqâm al-fanâ al-mahd).

[8] Este vorba de Umar Suhrawardî.

Reclame