Capitolul opt

باب حَلاَوَةِ الإِيمَانِ

Capitolul despre dulceaţa credinţei

حَدَّثَنَا مُحَمَّدُ بْنُ الْمُثَنَّى، قَالَ حَدَّثَنَا عَبْدُ الْوَهَّابِ الثَّقَفِيُّ، قَالَ حَدَّثَنَا أَيُّوبُ، عَنْ أَبِي قِلاَبَةَ، عَنْ أَنَسٍ، عَنِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم قَالَ ‏ „‏ ثَلاَثٌ مَنْ كُنَّ فِيهِ وَجَدَ حَلاَوَةَ الإِيمَانِ أَنْ يَكُونَ اللَّهُ وَرَسُولُهُ أَحَبَّ إِلَيْهِ مِمَّا سِوَاهُمَا، وَأَنْ يُحِبَّ الْمَرْءَ لاَ يُحِبُّهُ إِلاَّ لِلَّهِ، وَأَنْ يَكْرَهَ أَنْ يَعُودَ فِي الْكُفْرِ كَمَا يَكْرَهُ أَنْ يُقْذَفَ فِي النَّارِ ‏”‏‏.

9 (16) Se transmite de la Anas că Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Trei sunt lucrurile prin care, cine le realizează, încearcă dulceaţa credinţei: dacă-L iubeşte pe Dumnezeu şi Trimisul Său mai mult decât orice altcineva şi orice altceva; dacă, iubind pe cineva, nu îl iubeşte decât pentru Dumnezeu; în fine, dacă întoarcerea la necredinţă îi repugnă atât de mult cât i-ar repugna să fie aruncat în foc.”

Comentariu

9 (16) „Trei sunt lucrurile”. Spune Al-‘Asqalânî: ” Aceste trei lucruri sunt reţinute a fi un simbol al perfecţiunii credinţei căci atunci când cineva înţelege că Acela care acordă binecuvântarea este Dumnezeu Preaînaltul şi conform Adevărului nimeni altcineva în afara Lui nu poate concede sau lua, că ceea ce pare a fi diferit de Dumnezeu nu e altceva decât un intermediar, că Trimisul este cel care clarifică voinţa Domnului; atunci când el înţelege deci toate aceste lucruri, iată că acesta atunci se orientează cu întreaga sa fiinţă către El: nu iubeşte decât ceea ce El iubeşte şi astfel nu iubeşte pe cine iubeşte decât ‘întru’ El. Şi, de altfel, are absoluta certitudine a faptului că ceea ce El promite sau ameninţă este Adevărul cert, într-atât încât pentru capacitatea sa imaginativă acest lucru nu este ceva care se află undeva acolo ci dimpotrivă, este absolut actual: el consideră atunci că reuniunile care se bazează pe Amintirea (lui Dumnezeu, dhikr) sunt adevăratele grădini ale Paradisului şi că întoarcerea la necredinţă este ca şi cum ar fi aruncat în foc.”

„Dulceaţa credinţei”: credinţa poate deveni ‘dulce’, la fel precum mierea; devine astfel atât de profundă şi de ‘co-esenţială’ pentru cineva într-atât încât poate fi percepută prin intermediul a ceva perfect analog ideii de ‘gust’. Aşa cum menţionează Ibn Abî Giamra, şi datorită acestui ‘gust’ al credinţei Bilâl, în momentul morţii, în timp ce soţia suspina ‘Ce mare nenorocire!’, exclamă ‘Ce bucurie nemaipomenită! Mâine îi voi întâlni pe cei iubiţi, Muhammad şi Tovarăşii săi’. ” „El, în felul acesta,” spune Ibn Abî Giamra, „el amesteca amarul morţii cu adevărata dulceaţă a întâlnirii, care este dulceaţa credinţei”. Şi tot Ibn Abî Giamra relatează: „Unui tovarăş al Profetului care se ruga, i se fură calul; el văzu hoţul care lua animalul dar nu-şi întrerupse rugăciunea. Îl întrebară despre aceasta şi îi răspunse: ‘Ceea în care mă aflam era mai mare decât aceasta.’ Lucrul nu poate să se întâmple dacă nu ar fi vorba de o foarte puternică dulceaţă pe care o încerca la modul sensibil în acel moment.”

„Mai mult decât oricine altcineva şi de orice altceva”: conform indicaţiei comentatorilor, înţelegem arabul mim-mâ siwâ-humâ (literalmente, mai mult decât ‘tot ceea ce e altul decât ei doi’) în sensul cel mai general posibil, dat fiind că dacă Profetul ar fi vrut să se refere doar la oameni sau la fiinţe înzestrate cu raţiune, ar fi spus mim-mâ siwâ-humâ (mai mult ‘decât cei care sunt altceva decât ei doi’).

„Nu îl iubeşte decât pentru Dumnezeu (li-Llâhi)”: conform lui Yahyâ ben Mu’âdh, „Adevărul iubirii în Dumnezeu (fî-Llâhi) este de a nu spori atunci când se exprimă pietatea şi generozitatea şi de a nu diminua atunci când se întâmplă să fie duritate şi îndepărtate.”

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

Reclame