Capitolul nouă

باب عَلاَمَةُ الإِيمَانِ حُبُّ الأَنْصَارِ

Capitolul despre cum iubirea pentru ‘ajutoarele’ (ansâr) [medineze ale Profetului, asupra sa rugăciunea şi pacea divină) constituie un semn al credinţei

حَدَّثَنَا أَبُو الْوَلِيدِ، قَالَ حَدَّثَنَا شُعْبَةُ، قَالَ أَخْبَرَنِي عَبْدُ اللَّهِ بْنُ عَبْدِ اللَّهِ بْنِ جَبْرٍ، قَالَ سَمِعْتُ أَنَسًا، عَنِ النَّبِيِّ صلى الله عليه وسلم قَالَ ‏ „‏ آيَةُ الإِيمَانِ حُبُّ الأَنْصَارِ، وَآيَةُ النِّفَاقِ بُغْضُ الأَنْصَارِ ‏”‏‏.‏

10 (17) Se transmite de la Anas că Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Semnul credinţei este iubirea pentru ‘ajutoarele’ (medineze, ansâr), iar semnul ipocriziei este ura faţă de ei.”

Comentariu

10 (17) Ansâr (plural de la nâsir, literalmente ‘ajutor’) aparţineau celor două triburi arabe a Aws şi Khazraj, care populau Medina; aceştia oferiră ospitalitate şi susţinură fără ca niciodată să şovăie, pe Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) în momentul ‘emigraţiei’ sale de la Mekka la Yathrib, oraşa care în virtutea acestei hijra va deveni astfel ‘Medina’, abreviere de la madînatu n-nabiyy, ‘oraşul Profetului’. Şi astfel, aşa cum va fi clarificat în următorul hadith, reprezentanţii locuitorii din Medina fură primii care se angajară într-un ‘pact’ cu Muhammad , şi aceasta deja înainta de emigrare. Ansâr reprezintă deci un ‘tip’ spiritual caracterizat de promptitudinea răspunsului la chemarea profetică, al ‘dării ajutorul’ în Dumnezeu, a loialităţii absolute şi a faptului de a iubi în Dumnezeu. Iar dacă este adevărat că servitorii lui Dumnezeu nu pot face altceva decât să iubească pe cine iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte în Dumnezeu, aşa cum aminteşte Ibn Battâl, nu trebuie să fim surprinşi dacă în cuvintele profetice iubirea pentru ansâr este ‘semn de credinţă’ şi, dimpotrivă, ura faţă de ei este ‘semn al ipocriziei’.

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

Reclame