Capitolul şapte

باب حُبُّ الرَّسُولِ صلى الله عليه وسلم مِنَ الإِيمَانِ

Capitolul despre cum iubirea pentru Trimis (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) face parte din credinţă

حَدَّثَنَا أَبُو الْيَمَانِ، قَالَ أَخْبَرَنَا شُعَيْبٌ، قَالَ حَدَّثَنَا أَبُو الزِّنَادِ، عَنِ الأَعْرَجِ، عَنْ أَبِي هُرَيْرَةَ ـ رضى الله عنه ـ أَنَّ رَسُولَ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم قَالَ ‏ „‏ فَوَالَّذِي نَفْسِي بِيَدِهِ لاَ يُؤْمِنُ أَحَدُكُمْ حَتَّى أَكُونَ أَحَبَّ إِلَيْهِ مِنْ وَالِدِهِ وَوَلَدِهِ ‏”‏‏.‏

7 (14) Se transmite de la Abû Hurayra că Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) spuse: „Pe Cel care ia inima mea în mâna Sa: niciunul dintre voi nu va avea credinţă până când nu mă va iubi mai mult decât tatăl său şi fiul său.”

8 (15) Este vorba de o versiune a hadith-ului precedent, cu un ‘lanţ’ diferit de transmiţători şi cu o adăugire la final: „…până când nu mă va iubi mai mult decât tatăl său, decât fiul său şi decât toţi oamenii”.

Comentariu

7 (14) „În mâna Sa”: cu toate că dintr-un anumit punct de vedere apare cu claritate că o asemenea expresie înseamnă ‘în puterea Sa’, trebuie însă explicitată menţiunea ‘mâinii’ divine. Spune Abû Hanîfa, transmis de Al-‘Aynî: „A interpreta ‘mâna’ divină doar ca un sinonim al ‘puterii’ împinge, precum şi în alte interpretări asemănătoare, la erezia negării atributelor divine (ta’tîl). Dumnezeu Preaînaltul şi-a atribuit astfel în mod explicit o ‘mână’ (…). În aceste cazuri, ar trebui să se aibă credinţă în ceea ce Dumnezeu ne menţionează şi conform a ceea ce El înţelege (prin aceasta), fără să ne ocupăm să găsim neapărat o interpretare.”

Nimeni dintre voi nu va avea credinţă până când nu mă va iubi mai mult decât pe tatăl său şi decât fiul său.” Un hadith analog este transmis de la ‘Umar, care spuse Profetului: „O, Trimis al lui Dumnezeu, eu te iubesc mai mult decât orice, în afara mie însumi!” Profetul atunci, asupra sa rugăciunea şi pacea divină, spuse: „Nu! Pe Cel care are sufletul meu în mâna Sa: [trebuie să împingi iubirea ta] până când mă vei iubi mai mult decât pe tine însuţi!” ‘Umar răspunse: „Pe Dumnezeu! Acum te iubesc mai mult decât pe mine însuşi!” „Acum da, o, ‘Umar”, concluzionă Profetul. Spuse Al-Qurtubî, raportat de Al-‘Asqalânî: „Niciunul din cei care au cu adevărat credinţă în Profet (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) nu poate evita să încerce, cel puţin în parte, o astfel de iubire ‘prevalentă’. Cu toate acesta, aceştia se diferenţiază, dat fiind că unii iau din acest grad o porţie abundentă, şi alţii o porţie minimă, aşa cum este cazul pentru cine, în majoritatea parte a timpului, este ca înecat în patimi şi voalat de diferite forme de uitare. Însă foarte mulţi dintre ei, atunci când aud menţionat Profetul, îşi doresc cu putere să-l vadă şi preferă o asemenea viziune familiei lor, progeniturilor lor, bunurilor lor şi părinţilor lor. Aceştia atunci se sacrifică, întreprind lucruri chiar periculoase şi sfârşesc prin a găsi în ei înşişi ceea ce le dă ştire de acesta, fără ca o astfel de realizare să poată să sufere vreo modificare. Putem vedea că fac parte din acest tip de persoane cei care preferă în faţa a ceea ce s-a spus, vizitarea mormântului său şi viziunea locurilor care au constituit ambianţa faptelor sale, din dragoste pentru el care s-a imprimat în inimile lor: însă, în acest caz particular, aceasta este pe cale să se sfârşească, când apoi domină uitarea.” Pentru comentatori, iubirea pentru Profet rezumă toate tipurile de iubire care se pot avea. Conform lui Al-‘Aynî, „iubirea poate fi de trei feluri: este iubirea alcătuită din respect şi veneraţie, precum iubirea pentru părinte; apoi este iubirea care este mizericordie şi blândeţe, precum în cazul iubirii pentru fii; şi este în fine iubirea datorată faptului de a avea o formă asemănătoare (muşâkala), sau datorită aprobării, aşa cum este cazul iubirii care se petrece între persoane [de rang similar]. Ei bine, Profetul, pacea şi rugăciunea asupra lui, sintetizează tot acest lucru.” În hadith se face în mod evident aluzie la interiorizarea totală a figurii exemplare a Profetului ca condiţie pentru desăvârşirea credinţei: fiind Muhammad prototipul Omul perfect (al-insânu l-kâmil), credinciosul îl va simţi cu atât mai aproape (şi îl va iubi în consecinţă) cu cât este mai importantă propria sa ‘realizare’ interioară[1].

*tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi

***

NOTE:

[1] Sau şi, pentru a ne exprima cu cuvintele lui An-Nawawî raportate de Al-‘Aynî, cu cât este mai ‘liniştit’ (mutma’inna) sufletul nostru. Avem în acest caz o referinţă la ‘gradele’ sufletului care sunt prezentate în diferite pasaje din Coran: ‘care ordonă răul’, ‘care blamează’ şi ‘liniştită’.

Reclame