43. al-khuluq

„Caracterul[1]” este o facultate (malaka) din care actele decurg cu uşurinţă. Dacă actele sunt bune (hasana), ca de exemplu clemenţa (hilm), iertarea (‘afw), generozitatea (jûd), etc., vorbim de un bun caracter, iar dacă actele sunt rele: mânie (ghadab), grabă (‘ajala), avariţie (bukhl), spunem despre caracter că este unul rău.

Wahb [Ibn Munabbî] a spus: „Nu va îmbrăca servitorul o trăsătură de caracter timp de patruzeci de zile fără ca Dumnezeu să nu i-o înrădăcineze[2]„.

Trebuie deci să ne străduim să adoptăm caracterul bun iar cel rău trebuie combătut până când dispare. Caracterul bun este egal cu postul şi cu veghile pioase (qiyâm). El este fructul tasawwuf-ului şi dacă cineva nu a achiziţionat bunul caracter, sufismul său este un copac sterp.

Bunul caracter este a nu se înfuria şi a nu-i înfuria pe alţii, a nu fi avar, a nu duşmăni şi Dumnezeu este Cel care conferă binecuvântarea![3]

[Al-Jurjânî spune în „Cartea definiţiilor”:

Acest termen desemnează aptitudinea constantă (râsiha) a sufletului prin care actele se manifestă în mod spontan şi cu facilitate, fără a avea nevoie nici să se gândească, nici să-şi folosească discernământul.

Dacă această dispoziţie se găseşte în raport cu comportamente virtuoase care se manifestă din fiinţă cu uşurinţă şi care sunt în acord cu raţiunea şi Legea, atunci o numim: bun caracter (khulq hasan), şi în cazul contrar, caracter rău (khulq sayyi’).

Spunem: caracterul trebuie să fie o dispoziţie constantă căci, de exemplu, cel care dăruieşte binele său fără socoteală dar din când în când, nu are generozitatea în trăsăturile sale de caracter, sufletul său nu îl numără printre trăsăturile sale. Tot astfel, celui care-şi impune tăcerea atunci când este furios făcând eforturi sau vrând să pară astfel, nu este unul care să aibă clemenţă (în mod natural) (hilm).

Însă, caracterul nu depinde (în mod necesar) de act. Se întâmplă deseori ca trăsăturile de caracter ale unui individ să fie generozitatea, chiar dacă nu dăruieşte, fie pentru că nu are mijloacele, fie pentru că nu vrea; aşa cum poate să se întâmple ca trăsătura sa de caracter să fie avariţia chiar dacă dăruieşte în mod natural sau ostentativ.]

43-143-2

***

NOTE:

[1] S-ar putea traduce al-khuluq şi prin „natura, firea cuiva” dacă, aşa cum explică Ibn ‘Ajîba, nu trebuie să distingem, aşa cum a fost făcut deja în cazul termenului „libertate”, între caracterul care se dobândeşte printr-un efort personal (kasbî) şi cel care este dăruit de Dumnezeu (wahbî), atât la naştere, cât şi ca răspuns la rugăciunile omului. Contrar concepţiei moralizante de „merit”, se consideră caracterul „dăruit” ca fiind superior celui care rezultă în urma unui efort şi virtutea care se exercită în mod spontan ca aparţinând de drept elitei şi aleşilor elitei. Posesia ansamblului de virtuţi „spontane” constituie „generozitatea caracterului ” (makârim al-akhlâq) pe care, conform unui hadîth celebrul, Profetul a avut ca misiune de a o desăvârşi. Acest termen se regăseşte şi în versetul coranic: „Cu adevărat, tu eşti înzestrat cu un caracter sublim” (LXVIII, 4) şi în acest cuvânt al lui ‘Ayşa spunând de Profet: „Caracterul său era Coranul” (kâna khuluqu-hu al-Qur’ân).

[2] Se poate traduce şi „să-i devină natural (ja’la Allâh lahu dzalika tabiya)”.

[3] Pentru acest termen autorul a omis să facă distincţia obişnuită în trei categorii: iniţială, intermediară şi finală. Am putea însă să o regăsim în cuvintele sale, de o manieră aluzivă. Astfel, bunul caracter care poate să fie dobândit şi caracterul rău care poate fi eliminat printr-un efort personal (mujâhada) este caracterul dobândit (takhalluq); corespunde nivelului credinciosului obişnuit şi este în responsabilitatea individuală a fiinţelor (taklîfî kasbî ma’ al-khalq). La aceasta face aluzie autorul citând cuvintele lui Wahb: „Ma tkhallaqa ‘abdan…”. Aluzia la nivelul elitei se regăseşte în cuvintele: „Este o facultatea din care actele decurg cu uşurinţă…” şi de asemenea la finalul citatului din Wahb: „fără ca Dumnezeu să nu i-l înrădăcineze”. În privinţa nivelului superior, acela a aleşilor elitei, a celor care au viziunea şi contactul permanent cu Cel adorat, se face aluzie prin cuvintele: „Bunul caracter este echivalent postului şi veghilor pioase” şi „el este fructul tasawwuf-ului” etc.

Anunțuri