41. an-ni’ma[1]

Prin ‘binefacere’ se înţelege o bucurie permanentă, îndepărtarea tristeţii, realizarea obiectivelor şi păstrarea onoarei (nazâhat al-a’râd).

Există două categorii de binefaceri: binefacerea exterioară, precum (starea bună de) sănătate şi de integritate, de a fi suficiente mijloace de trai licite; şi binecuvântarea interioară precum credinţa (imân), călăuzirea (hidâya), cunoaşterea iniţiatică (m’arifa).

Conform atitudinii lor în privinţa binefacerii exterioare, oamenii se împart în trei grupuri: cei care se bucură de o binefacere datorită plăcerii cu care se delectează dar care, prin acesta, sunt voalaţi [de prezenţa] Binefăcătorului (Al-Mun’im, Nume al lui Dumnezeu); cei care se bucură de binefacere căci aceasta dovedeşte că Binefăcătorul le-a acceptat cererile şi că El îşi aminteşte de ei; şi cei cărora bucuria le izvorăşte din Binefăcător şi nimeni altul decât El. Dumnezeu Preaînaltul a spus [Cor., VI, 91]: „Spune: Allâh! şi lasă-i apoi în discuţiile lor vane” (qûl Allâh thumma dzarhum yal’ibûn).

Recunoştinţa (şukr) a primelor două grupuri creşte odată cu creşterea binefacerilor şi încetează atunci când acestea se opresc, în vreme ce cea a celui de-al treilea grup este constantă, atât în bucurie cât şi în tristeţe: aceasta este recunoştinţa Oamenilor elitei.

[Al Jurjânî spune în „Cartea definiţiilor”:

„Este ceea la care tinde efortul de excelenţă (ihsân) şi actul profitabil (naf’a) fără să aibă o ţintă particulară (garad) şi nici dorinţă de recompensare (‘iwad).”]

41

***

NOTE:

[1] Se mai poate traduce prin : binefacere dezinteresată sau gratuită, favoare pură, act de graţie.

Reclame