Al-Bukhârî: Capitolul douăzeci şi trei

23

Capitolul despre faptul că femeia aflată la menstruaţie asistă la cele două Sărbători şi la chemarea musulmanilor, stând la o parte de locul în care se realizează rugăciunea

32 (324) Se transmite de la Hafsa: „Interziceam fetelor noastre necăsătorite să meargă la cele două Sărbători. Veni o femeie, ajunsă [la Basra] la castelul lui Banû Khalaf, şi transmise de la sora sa, a cărei soţ luase parte la doisprezece expediţii militare cu Profetul (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) şi care (la rândul ei, n.t) îl însoţise în şase din acestea: ‘Noi, femeile, îngrijeam răniţii şi ne ocupam de bolnavi.’ Acea femeie povesti apoi: ‘Sora mea întrebă pe Profet: Este oare un lucru rău dacă una din noi, lipsită fiind de un veşmânt care să o acopere (gilbâb), nu iese din casă? El răspunse: Tovarăşa sa să o îmbrace cu gilbâb-ul său şi să meargă şi ea să asiste la ceea ce este bine şi la chemarea musulmanilor.’ ” [Hafsa] adăugă: „Când veni Umm ‘Atiyya, o întrebai: ‘Ai auzit cuvintele Profetului [în legătură cu aceasta]?’ Ea răspunse: ‘Desigur, [şi îi sunt devotată într-atât încât să mă ofer ca răscumpărare pentru el,] cu tatăl meu!’ Aceasta, nu numea într-adevăr niciodată Profetul fără să adauge’…cu tatăl meu.’ ‘L-am auzit spunând: Fetele necăsătorite, femeile care rămân de obicei închise în casă’, ” sau poate spuse ‘Fetele necăsătorite care rămân de obicei închise în casă’, ” ‘ca şi femeile aflate la menstruaţie, asistau la ceea ce este bine şi la chemarea credincioşilor. Femeile aflate la menstruaţie rămâneau la distanţă de locul în care se făcea rugăciunea.’ Îl întrebai, „încheie Hafsa: ” ‘Chiar şi femeile aflate la menstruaţie [trebuie să iasă pentru a participa la asemenea ocazii binecuvântate]?’ Aceasta observă: ‘De ce (nu), nu asistă ele oare (şi ele, n.t) la ‘Arafa, şi la acel alt rit sau altul?’ ”

Comentariu

Scopul principal al lui Al-Bukhârî în acest capitol, aşa cum se arată în titlu, este de a arăta fără nicio umbră de îndoială că „femeia aflată la menstruaţie asistă la cele două Sărbători”, şi astfel aceasta iese din casă şi se duce la locul în care se îndeplineşte rugăciunea cu ocazia Sărbătorii rupturii postului (‘îdu l-fitr) şi a Sărbătorii sacrificiului (‘îdu l-adhâ), şi asistă „la chemarea musulmanilor”, şi astfel (asistă) la cel puţin unele din reuniunilor publice cu caracter ritual, pentru ca să beneficieze în acest fel de binecuvântare; aşadar, femeia aflată la menstruaţie nu trebuie să renunţe la Amintirea (dhikr) lui Dumnezeu, nici în privat, nici în public. În hadith-ul care a fost relatat mai sus acest subiect este considerat din perspectiva problematicii mai ample legată de permisibilitatea (şi astfel, obligativitatea, dacă se cugetă bine la cuvintele profetice) în cazul femeii de a ‘ieşi din casă’ pentru a participa la bunele acţiuni şi pentru a căuta binecuvântarea şi cunoaşterea, luându-şi în acelaşi timp precauţiile şi (respectând) regulile legate de condiţia sa specifică.[1] Pentru cine, auzind că fetele necăsătorite nu ieşeau (din casă) cu ocazia celor două Sărbători, este crucială trecerea logică la – ‘femeia ajunsă la Basra’ şi se referă la faptul că sora (ei) însoţea expediţiile militare ale Profetului şi dădea îngrijire răniţilor şi bolnavilor (chiar dacă nu erau rudele sale apropiate): aceasta stabileşte astfel o analogie între cele două situaţii, în sensul că este permisibil şi lăudabil pentru femeia credincioasă să aline pe cei în suferinţă (şi deci să iasă din rezerva sa pentru o bună acţiune în care ceea ce îi este cerut este chiar un contact direct cu bărbaţii, însă într-o situaţie în care se păzeşte de seducţii şi interpretări eronate, atât datorită (dorinţei de alinare, n.t) a durerii resimţită de cei răniţi, cât şi din pricina sensului acut de mizericordie exprimat de femeie, sau datorită orientării comune către Dumnezeu care este proprie jihâd-ului, (care este o ‘luptă sfântă pe Calea lui Dumnezeu’), în acelaşi fel, şi încă şi pe mai bună dreptate, va fi permisibil şi lăudabil pentru femei, şi chiar şi pentru fetele în floarea vârstei, să iasă din casă pentru a se duce la Sărbătorile sacre şi la alte ocazii binecuvântate, situaţii în care pentru a se păzi de vulgaritate şi de un contact dezordonat între sexe, (se cere) separarea între bărbaţi şi femei (şi nu doar în momentul rugăciunii), şi din partea femeilor de a se acoperi[2], în plus de a avea, chiar şi în acest caz, o dispoziţie comună în căutarea relaţiei cu Dumnezeu. Şi astfel, următoarele cuvinte ale Profetului (asupra sa rugăciunea şi pacea divină) asumă un caracter de ordin, ca dovadă a caracterului indispensabil, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, al căutării binecuvântării lui Dumnezeu şi Cunoaşterii sacre: iar dacă acestea constituie o negare explicită a ‘claustrării’ (care ar fi impusă femeii din exterior, dintr-un exces de gelozie sau de teamă de rele întovărăşiri, sau dintr-o lipsă de consideraţie faţă de nevoile spirituale feminine, sau pe care femeia şi le-a autoimpus într-o separare de lume care nu ia în considerare necesitatea de accedere la izvoarele învăţăturii tradiţionale), aceste cuvinte, pe de altă parte însă, nu deschid în felul acesta porţile exteriorizării obligate a vieţii feminine atât de caracteristică Occidentului desacralizat (şi a imitatorilor săi orientali). ‘Libertatea’ pe care Profetul o propune (o libertate „care este atât de preţioasă, aşa cum ştie cel care pentru ea respinge viaţa”[3]) este ‘eliberarea de păcat’ orientată către realizarea ‘servituţii faţă de Dumnezeu’, dacă ni s-ar permite să parafrazăm cuvintele Epistolei către Romani[4], o libertate pe care femeia trebuie să o caute chiar şi ‘punându-se împreună cu sora sa sub acelaşi gilbâb‘, dacă ar fi necesar.

32 (324) „Fetele necăsătorite”: termenul ‘awâtiq indica mai exact (conform derivaţiei etimologice de la ‘ataqa, ‘a fi liber’, ‘a fi eliberat’) acele fete care sunt ‘libere’ de obligaţii particulare, ne mai trebuind ‘să servească’ familia de origine, şi neavând încă, pe de altă parte, propria sa familie de care să aibă grijă.

„Noi, femeile, îngrijeam răniţii şi ne ocupam de cei bolnavi”: astfel este textul, fără specificări sau restricţii de vreun fel. Dintre comentatori, doar Ibn Battâl distinge dimpotrivă între femeile care nu mai sunt foarte tinere (al-mutagiâllâ, care în timpul expediţiilor dădeau ajutor răniţilor şi bolnavilor fără să facă diferenţa între rudele lor şi alţii), şi femeile tinere (care puteau să îngrijească chiar şi pe cei cu care nu erau înrudite, dar cu condiţia ca între cel rănit şi ‘infirmieră’ să fie pus ceva care să separe).

„Veşmânt care să o acopere”. Conform cuvintelor lui Ibn ‘Abbâs, gilbâb este o haină care „acoperă femeia din cap până-n picioare”, şi deci, în întregime. Acest termen este însă descris şi interpretat de o manieră variată de către comentatorii hadith-ului de faţă. precum şi de cei care comentează recurenţa coranică a pluralului gilbâb: „O, Profetule, spune soţiilor tale, fiicelor tale şi femeilor credincioşilor să coboare peste ele gilbâb-ul (gialâbîb) lor.” (XXXIII, 59)[5]. Conform interpretării prevalente, ar fi vorba, cum s-a spus, de ‘haină de pus peste’, foarte largă şi capabilă să acopere corpul în întregime şi pe care femeile pioase şi de condiţie liberă aveau obligaţia să ‘o coboare peste’, în aşa fel încât să acopere pieptul, capul şi o parte din faţă; şi aceasta pentru a semnala distincţia ce le era proprie de femeile (deseori de o condiţie servilă) care lăsau să fie inoportunate pe stradă de bărbaţi în căutare de aventuri, precum şi pentru a semnala în mod clar acestora din urmă indisponibilitatea lor (lucru care, pentru femeile pioase şi mai ales pentru cele care ţineau de ‘casa’ profetică, ia un aspect particular de păzire (şi păstrare, n.t) a unei demnităţi spirituale, dat fiind că faptul de a le deranja ia în mod implicit aspectul unei profanări). Deşi acest ordin coranic nu se adresa la modul general femeilor musulmane (ci mai degrabă femeilor de condiţie liberă, aşa cum s-a spus), şi, în punerea sa în practică, mergea mai departe de prescripţia literală (dat fiind că, la rigoare, conform Legii sacre, nu se interzice în mod obişnuit femeilor să-şi arate chipul celor care le sunt străini), cu toate acestea, atunci când a fost revelat versetul de care este vorba, „femeile acelora din Medina care susţineau pe Profet (nisâ’u l-ansâr) îşi rupseră din ‘mantalele’ lor şi făcură un fel de văluri; apoi făcură rugăciunea în spatele Trimisului lui Dumnezeu ca şi cum ar fi purtat corbi pe cap”, aşa cum povesteşte ‘Ayşa; sau, de asemena, în cuvintele lui Umm Salama, atunci când a fost revelat versetul, acestea „ieşiră îmbrăcând veşminte negre şi, datorită liniştii absolute (sakîna)” pe care o resimţeau în supunerea în faţa ordinului divin, şi care le făcea să uite de orice alt lucru, „pe cap era ca şi cum ar fi purtat corbi (pe cap).”[6]

„Tovarăşa sa să o îmbrace cu gilbâb-ul său”, şi deci să-i împrumute unul din gilbâb-urile sale. Nu se poate exclude faptul că semnificaţia ar putea fi şi: ‘Tovarăşa sa să o ia sub gilbâb-ul său’, veşmânt destul de larg pentru a putea cuprinde două femei.

În felul acesta, femeia iese pentru „a asista la ceea ce este bine”, şi deci, aşa cum spune Al-‘Aynî, pentru a fi prezentă „în diferitele momente în care (oamenii) se reunesc pentru bine, cum ar fi reuniunile în care se ascultă hadith-urile profetice sau vizitarea bolnavilor.”

Şi chemării musulmanilor”, şi deci în acele reuniuni rituale la care musulmanii sunt chemaţi să participe.

„Aceasta, într-adevăr, nu numea niciodată Profetul fără să adauge ‘…cu tatăl meu’ „, şi deci înţelegea prin aceasta, explică comentatorii, „îi sunt devotată într-atât încât să mă ofer ca răscumpărare pentru el împreună cu tatăl meu (fadaytu-ka bi-abî)”, expresie care prin utilizare se contractă doar în cuvintele bi-abî; aceasta însă, conform unora, trebuie înţeleasă ca un jurământ („o jur, pe tatăl meu”).

„Femeile aflate la menstruaţie rămâneau la distanţă de locul în care se realiza rugăciunea”, rugăciune care în cazul celor două Sărbători se realizează în mod obişnuit în aer liber; indicaţia se înţelege însă, conform lui Ibn Ragiab, ca referindu-se la momentul rugăciunii, iar după aceasta, tot în faza propriu-zis rituală a celor două ‘Sărbători’, femeile se întorc pentru a fi împreună (fără a se face diferenţa între cele aflate la menstruaţie şi celelalte) pentru a asculta discursul (khutba) imamului. În ceea ce priveşte însă ‘moscheile’ în adevăratul sens al cuvântului, nu este recomandabil ca femeile aflate la menstruaţie să le frecventeze, iar dacă înţeleg să meargă totuşi, nu ar trebui să rămână prea mult; căci într-adevăr moscheea este un loc privilegiat pentru ‘rugăciune’ (salât), şi rugăciunea face parte din riturile care sunt în mod specific interzise femeilor aflate la menstruaţie.

„Nu asistă ele oare la ‘Arafa şi la acel alt rit sau altul?”, şi deci şi la alte rituri colective, precum popasul la Muzdalifa, tot în timpul riturilor de Pelerinaj, sau rugăciunea pentru a cere căderea ploii (salâtu l-istisqâ’).

***

**În legătură cu condiţia femeii, a se consulta cu folos şi articolul precedent legat de acest subiect aici

livre purification

Tradus din Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri riguardanti la purificazione rituale.

 

***

NOTE:

[1] Un argument analog, acela al ‘libertăţii de mişcare’ a femeii, a fost deja abordat de Al-Bukhârî, în cap. XII din Cartea a patra din Sahîh; a se vedea comentariul nostru la hd. 146 şi 147 cuprinse în aceasta.

[2] Aceasta nu înseamnă că nu există chiar şi pentru bărbaţi reguli precise pentru îmbrăcăminte, în virtutea cărora nu pot să se găsească, sub nicio formă, sumar îmbrăcaţi în faţa femeilor străine. Dacă se vorbeşte mai des de femei aceasta este din pricină că acestea sunt, prin excelenţă, ‘locul’ frumuseţii (şi deci şi al atracţiei).

[3] Divina Commedia, Purgatoriul, cântul I, 71-72.

[4] Nunc vero liberati a peccato servi autem facti Deo, habetis fractum vestrum in santificationem, finem vero vitam aeternam („Dar acum, izbăviți fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viața veșnică.”), Epistola către Romani a Sfântului Pavel, VI, 22.

[5] {يٰأَيُّهَا ٱلنَّبِيُّ قُل لأَزْوَاجِكَ وَبَنَاتِكَ وَنِسَآءِ ٱلْمُؤْمِنِينَ يُدْنِينَ عَلَيْهِنَّ مِن جَلاَبِيبِهِنَّ}

[6] Deci, faptul de a purta gilbâb-ul se prezintă, în mod tradiţional, ca un semn de distincţie socială, de excelenţă şi de sacralizare, care merge mai mult decât ceea ce este prescris de Legea sacră. Cu toate acestea, în domeniul adaptărilor legitime şi trebuincioase de a fi puse în act, nu trebuie să uităm problemele diferite pe care îmbrăcarea unui veşmânt precum gilbâb-ul pot să le provoace la ora actuală în Occident, şi aceasta:

1) datorită ostilităţii generalizate faţă de Islam;

2) din ură faţă de orice manifestare contrară ideologiei în virtutea căreia ‘libertatea femeii’ ar consta în faptul că acestea din urmă sunt sumar îmbrăcate şi în mod continuu disponibile;

3) din cauza dificultăţii la modul general de a îmbrăca veşminte tradiţionale care permit cu dificultate conformitatea cu ‘frenezia’ modernă;

4) căci se citeşte în felul acesta de îmbrăcăminte un mesaj legat de anumite forme de extremism politic;

5) datorită suspiciunii pe care forţele de ordine o manifestă, greşit sau pe bună dreptate, faţă de cel ale cărui trăsături nu pot fi recunoscute cu uşurinţă.

Toate acestea rezultă pentru femeia care se îmbracă în acest fel într-o apăsare chiar şi psihologică care este foarte dificil de suportat şi care, în definitiv, face ca să fie recomandabil recurgerea la mai simplul higiâb (‘vălul/basmaua’ care acoperă capul lăsând liber chipul) şi renunţarea (temporară) la gilbâb.

Reclame