37. al-yaqîn

„Certitudinea”, este odihna inimii în Allâh graţie unei ştiinţe (‘ilm) care nu suferă modificări (lâ yatagayr) şi transformări (lâ yahawl) şi rectificări (lâ yataqalab) şi care nu afectează efervescenţa mobilelor (sau cauze, literalmente motoare: hayajân al-muharrikât); şi este şi faptul de a îndepărta dubiile în contemplarea misterului (itifâ’a ar-rayb fî muşahada l-gayb).

Şi semnele sale sunt trei: îşi sporeşte ardoarea (şi energia spirituală: raf’ al-himma) faţă de semenii săi atunci când se găseşte în nevoie; nu îi laudă atunci când îi dau (ceea ce constituie uşurarea condiţiei sale, n.t); nu îi blamează atunci când nu îi refuză aceasta.

Certitudinea credinciosului obişnuit se referă la unitatea Actelor divine: el se încredinţează lui Dumnezeu, fie că nevoile lor au fost sau nu satisfăcute; certitudinea oamenilor elitei este unitatea Calităţilor: ei văd că omul este muritor şi că nici mişcarea şi nici repausul nu sunt în puterea sa; iar certitudinea aleşilor din elită are ca obiect unitatea Esenţei Sale: ei contemplă pe Allâh în orice lucru, Îl cunosc în orice lucru şi nu văd nimic în afara Sa[1].

37

***

[Al-Jurjânî o defineşte astfel:

În utilizarea curentă, reprezintă cunoaşterea (‘ilm) care nu suferă nici un dubiu (şakk).

În limbajul tehnic, este convingerea (i’tiqâd) că un lucru este aşa cum este (în realitate), însoţită de convingerea că ea nu poate fi altfel, conform realităţii (mutâbiqan li-l-wâqi’) fără ca această convingere să sufere vreo imperfecţiune.

Aceasta depinde de patru condiţii:

1- ca natura (jins) sa să fie una în care să fie implicată gândirea reflexivă (zann);

2 – ca această gândire reflexivă să înceteze;

3 – ca ignoranţa (jahl) să se risipească;

4 – ca să dispară convingerea dobândită prin acceptarea învăţăturii (unui maestru) (muqallad musîb)

Pentru oamenii Realizării, certitudinea este viziunea directă (ru’yat al-‘iyan) obţinută prin intensitatea credinţei (îmân) şi nu prin dovada mediată (hujja) sau argumentaţia doveditoare (burhân).

Este de asemenea contemplarea realităţilor Misterului (muşâhadat al-guyûb) prin puritatea diafană a inimilor (safâ’ al-qulûb), observarea atentă a secretelor (mulâhaza al-asrâr) şi prin păzirea gândurilor (muhâfazat al-afkâr).

Este (de asemenea) serenitatea (tuma’nîna) inimii în conformitate cu realitatea (haqîqa) lucrului.

Se spune că apa se vede în bazin, cu certitudine (yaqan), atunci când recunoaştem că locul ei este (efectiv) acolo.

Se spune că este realizarea adecvată a Misterului (tahqîq at-tasdîq bi-l-gayb), prin dispariţia completă a dubiului (şakk) şi ezitării (rayb).

Este viziunea directă a luminii credinţei.

Este dispariţia dubiului în locul de contemplare a Misterului (maşahad al-gayb).

Certitudinea, este ştiinţa care se produce după dispariţia dubiului.]

***

NOTE:

[1] Cele trei grade ale „realizării unităţii” indicate aici: tawhîd al-af’âl, tawhîd al-sifât, tawhîd adh-dhât reprezintă una din bazele cele mai solide ale teoriei unităţii Fiinţei (sau a Existenţei: wahdat al-wujûd), căci explică trecerea de la transcendenţa Esenţei absolute la acţiunea divină imanentă prin intermediul calităţilor sau energiilor (rezumate aici în noţiunile de mişcare şi repaus: haraka wa sukûn, conform doctrinei aş’ari-te) şi, viceversa, permit fiinţei contingente să se ridice la viziunea Realităţii infinite. Ibn ‘Ajîba le-a expus pe larg într-un tratat despre natura „vălurilor existenţiale” care separă servitorul de Domnul său şi trebuie să fie ridicate pentru a da acces la viziunea integrală a unităţii divine (at-tawhîd al-khâss).

Reclame