Al-Bukhârî: Capitolul al cinzecișișptelea [LVII]

57

Capitol despre faptul că o femeie doarme în moschee

91 (439) Se transmite de la ‘Ayșa: „Era o servitoare negresă care aparținuse unui trib de arabi şi după ce ei o eliberaseră, ea continuase să stea cu ei. [‘Într-o zi’, povestea servitoarea,] ‘o fată din acest trib ieși din casă purtând o [curelușă ornamentală] roșie, din piele [bătută cu perle, numită] wișâh; la un moment dat o lăsă pe pământ’ „, sau [poate spuse] ‘și-o dădu jos’. ” ‘Pe când era acolo, aruncată pe jos, trecu [pasărea de pradă numită] hudayyât și crezând că era o bucată de carne, o fură. Se puseră pe căutat dar n-o găsiră. Atunci mă acuzară de furt și se apucară să mă percheziționeze.’ Ajunseră pe punctul de a-i percheziționa părțile intime. ‘Și, pe Allah!, eram acolo împreună cu ei, în picioare, când iată că trecu hudayyât-ul și lăsă să cadă curelușa de piele bătută cu perle, chiar între ei. Eu exclamai: Iată aceea pentru care mă acuzați bănuind [că aş fi fost eu cea care am luat-o], în vreme ce eu sunt nevinovată: iat-o acolo.’ Apoi ea [părăsi pe acei oameni și]  merse la Trimisul lui Dumnezeu, asupra sa rugăciunea și pacea divine, intrând în supunere față de Allah (اسلمت aslamat, devenind musulmană).
Această femeie, „adaugă ‘Ayșa, „avea o tendă”, sau [poate zise] ‘un mic loc’, „în interiorul moscheii. Ea venea să vorbească cu mine, însă nu se așeza niciodată lângă mine fără să zică mai întâi:

‘Ziua centurii bătute cu perle a fost unul dintre miracolele Domnului:
nu m-a salvat oare din ținuturile necredinței?’

Odată am întrebat-o: ‘De ce niciodată nu te așezi lângă mine fără să reciți aceste versuri?’ Atunci ea îmi spuse povestea sa.”

Comentariu„Pentru cine n-are locuință”, zice Ibn Battâl, „sau nu are un loc în care să înnopteze, este permis să își petreacă noaptea în moschee, iar aceasta fie că este vorba de un bărbat, fie că este vorba de o femeie, cu condiția să se asigure ca acolo să nu fie seducție (فتنة fitna).” Povestea raportată de ‘Ayșa constituie tocmai o dovadă a faptului că și o femeie îşi poate găsi refugiu în moschee după cum se vede în cazul servitoarei negrese scăpate de opresiune și emigrate, fără a avea mijloace, la Medina. În privinţa stabilirii femeilor în moschee este sugestivă această relatare pe care Ibn Ragiab o transmite de la Umm Subayya: „În vremea Profetului (asupra sa rugăciunea și pacea divine) și a lui Abû Bakr, și chiar și la începutul califatului lui ‘Umar eram un întreg grup de femei ce rămâneam tot timpul în moschee: stăteam acolo în tovărășie și ori scărmănam lâna, ori împleteam frunze de palmier. [Într-o zi] ‘Umar ne zise: Vă vreau libere!’ Și ne făcu să ieșim din moschee. Însă noi ne întorceam acolo pentru toate rugăciunile obligatorii, când venea timpul lor.” Expresia lui ‘Umar este interpretată tradițional fie în sensul că el vroia să le elibereze de sentimentul de obligație pe care îl resimțeau față de șederea în moschee, fie în acela că vroia ca ele să-și asume pe deplin condiția ‘liberă’ care, contrar condiției ‘servile’, îi favorizează femeii rămânerea în casa ei și îi impune în schimb vălul atunci când iese din afară[1].

91 (439) „O fată din acest trib ieși din casă”: într-o altă versiune a hadith-ului se zice că fata „era abia măritată și intră în locul în care trebuia să își facă baie, lăsând pe pământ وشاح wișâh. Aceasta era o curelușă ornamentală din piele, de regulă bătută cu perle sau pietre prețioase și chiar cu adăugare de cochilii (deși aici în particular este vorba de perle, după cum pomenește Al-‘Aynî), și era purtată de femei, pe umeri sau în talie.
„Pe Allah!, eram acolo cu ei, în picioare”: în anumite versiuni ale hadit
h-ului, în acest punct servitoarea negresă adaugă, ‘și începui să-L invoc pe Allah să mă dezvinovățească.’
Prin cuvântul
حدياة hudayyât, diminutiv al lui حداة hidât, se înțelege o pasăre de pradă care de obicei se hrănește cu mici rozătoare, după cum precizează Al-‘Aynî. Pasărea confundă fâșia din piele cu o bucată de carne cu grăsime, fiind păcălită de alternarea culorii roșietice a pielii cu albul perlelor.
„Sau” poate zise „un mic spațiu”: termenul
حفش hifș desemnează un mic adăpost pentru noapte, cu tavanul foarte coborât (sau chiar, după unii, o mică tendă).
După cum amintește Al-‘Aynî, în acest hadith este o indicație privitoare la faptul că „este o
sunna să plecăm dintr-un loc în care am fost supuși unei tulburări (فتنة fitna), deducând astfel din aceasta un semn rău prevestitor. În realitate se poate prea bine ca tribulația suferită să fie motiv pentru un bine voit de Allah într-un alt loc, cum se întâmplă cu negresa despre care se vorbește: necazul datorat curelei din piele bătute cu perle o determină să emigreze în ținuturile Islamului și o face să-l întâlnească pe Profet, domn al creaturilor. Și după cum zice Prea-Înaltul „pământul lui Allah nu e oare foarte vast?” (IV, 97).”  „În plus, hadith-ul”, afirmă Ibn Ragiab, „constituie o dovadă textuală (دليل dalîl) a faptului că Allah Prea-Înaltul dă ușurare strâmtorărilor celor tulburați și poate interveni în favoarea lor cu acte ieșite din comun, iar aceasta chiar și în cazul în care aceştia ar fi dintre cei necredincioşi[2] (كفار kuffâr). Ibn Abî d-Dunya raportează că o armată a musulmanilor împresurară asediind o fortăreață a necredincioșilor. La un moment dat aceștia din urmă începură să sufere de sete; apoi le crescu setea şi ei se apucară să se roage la Allah, ca să le permită să-și potolească setea. Atunci veni un norișor și descărcă ploaia exact deasupra fortăreței, așa încât ei putură să bea, iar musulmanii plecară de acolo. (…) Apoi însă, dacă necredinciosul este oprimat pe nedrept, cum este cazul femeii despre care se vorbește în prezentul hadith, risipirea necazului și răspunsul la invocație este acordat mult mai repede de  Allah: se raportează efectiv, în nenumărate hadith-uri profetice, că invocația celui oprimat este acceptată chiar dacă este necredincios. Dreptatea lui Allah cuprinde pe cel credincios și pe cel necredincios, pe cel pios și pe cel lipsit de pietate.”

livre* Traducere realizata de Sidi Yahya din cartea lui Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri riguardanti la preghiera: prima parte.

 

***

NOTE:

[1] De remarcat că noțiunea de ‘libertate a femeii’ ce reiese din spusele lui ‘Umar este exact contrariul concepției actuale, dat fiind că favorizează concentrarea, liniștea și intimitatea în dauna agitației, a dispersiei și a expunerii ostentative. Toate acestea sunt în legătură cu concepția tradițională și universală a ‘libertății’ ca puritate și Cunoaștere: doar în înclinația sa către Adevăr („pentru ea dispusă„) „sinea/sufletul este femeie„, adică, în transpunere dantescă, ‘ființa umană e astfel’, pe când „altminteri e sclavă, făr’ de nicio libertate” („altrimenti è serva, fuori d’ogni libertade”, Dante, Convivio, trattato quarto, II) [cf. și cu evanghelicul „veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), n.t.] Pe de altă parte permisibilitatea comportamentului ‘servitoarei/sclavei’ care iese în mod frecvent din casă și nu are obligaţia de a purta vălul, constituie o larghețe a mizericordiei în privinţa femeii ‘moderne’, chiar dacă dezvăluie nivelul ierarhic subordonat al condiției acesteia și îi arată dependența ei de ‘nevoință’, când nu este vorba chiar de a fi condiționată la agitație, care este azi atât de profund inculcată încât pare naturală. A se vedea și ceea ce am spus în comentariul nostru la hd. 6, XXIII, 324, în Il Sahîh. I Libri riguardanti la purificazione rituale, pp. 380-3.

[2] [Termenul kâfir se mai poate traduce şi cu „tăgăduitor/negator”. Sensul fiind de acela care este acoperit cu un voal şi deci nu poate vedea adevărul. n.t]

Reclame