Al-Bukhârî : Capitolul al osutănouălea [CIX]

109

Capitol despre faptul ca femeia să ia de pe spatele celui ce se roagă un orice lucru imund.

172 (520) Se transmite de la ‘Abd Allah [ben Mas‘ûd]: „Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea și pacea divine) se ruga stând în picioare langă Ka‘ba, în timp ce niște Qurayșiți își țineau o reuniune de-a lor. La un moment dat, unul dintre ei zise: ‘Nu vedeți acest ipocrit? Care dintre voi merge până la cămila înjunghiată de la familia cutare și cutare să-i ia excrementele, sîngele și placenta, apoi să le aducă aici, să aștepte un moment, iar când el se prosternează să i le pună pe umeri?’ Cel mai nenorocit dintre ei se duse, iar când Trimisul lui Dumnezeu se prosternă îi puse lucrul acela pe umeri. Profetul, asupra sa rugăciunea și pacea divine, rămase nemișcat în prosternare, în timp ce ei se puseră pe râs, și râdeau de se-ndoiau unul spre altul. Atunci cineva se duse s-o cheme pe Fâtima, pace asupra ei, care pe atunci era o copilă, iar ea sosi în fugă. Profetul rămase prosternat până când ea îi luă murdăriile de pe spate, apoi Fâtima se duse la acei Qurayșiți și aruncă blesteme împotriva lor. Când Trimisul lui Dumnezeu, asupra sa rugăciunea și pacea divine, își termină rugăciunea, zise: ‘Allahumma, a Ta este răzbunarea asupra Qurayș! Allahumma, a Ta este răzbunarea asupra Qurayș! Allahumma, a Ta este răzbunarea asupra Qurayș!’ Apoi îi numi: ‘Allahumma, a Ta este răzbunarea asupra lui ‘Amr ben Hișâm, asupra lui ‘Utba ben Rabî‘a, asupra lui Șayba ben Rabî‘a, asupra lui Al-Walîd ben ‘Utba, asupra lui Umayya ben Khalaf, asupra lui ‘Uqba ben Abî Mu‘ayt și asupra lui ‘Umâra ben Al-Walîd!’ ”
‘Abd Allah [ben Mas‘ûd] adaugă: „Pe Dumnezeu! Îi văzui la pământ [morți] în ziua [bătăliei] de la Badr; apoi fură târâți până la puțul secat, puțul secat de la Badr. Trimisul lui Dumnezeu zise atunci: ‘Morții puțului sunt urmăriți de blestem.’ ”

Comentariu
După cum amintește pe bună dreptate Al-‘Asqalânî, argumentația implicită în prezentul capitol se alătură celei exprimate în cel anterior (și în general doctrinei deduse din hadith-ul în care se spune că „nimic”, adică nicio intervenție exterioară orantului, „nu poate întrerupe rugăciunea”), întrucât luând „de pe spatele celui ce se roagă un lucru imund”, femeia acționează îndepărtând murdăria pe care acela o are pe umeri și pe spinare, precum și ceea ce trebuie să fi alunecat pe partea din față a corpului sau pe spațiul în care se face prosternarea, intervenind astfel în salât-ul său de o manieră și mai determinată decât o face cel ce îi trece prin faţă. Trebuie evidențiat astfel că acest capitol constituie ‘sigiliul’ conceptual atât pentru seria capitolelor privitoare la ‘bariera simbolică’[1] pusă dinaintea celui ce se roagă pentru a-i proteja orientarea rituală (arătând că intervenția celui ce se interpune în orice mod între cel ce se roagă și qibla, poate fi cu această ocazie nu doar ‘permisă’, ci chiar inspirată, după cum inspirată este intervenția Fâtimei în apărarea și îngrijirea Profetului, asupra sa rugăciunea și pacea divine[2]), cât și în general pentru Cartea a opta a Sahîh, dedicată ‘rugăciunii’, atestând cu extremă claritate că صلاة salât-ul este o ‘operă’ rituală și deci ceva ce are loc în exterior: acest caracter al său nu este semn de ‘ipocrizie’, cum susțin idolatrii care ajung să-și propună să-l ‘mânjească’ pe Profetul care se roagă (asupra sa rugăciunea și pacea divine), ci dimpotrivă se naște din necesara proiecție ‘operativă’ a celei mai pure orientări interioare către Allah, pe care Profetul o numește ‘intenție’ (نية niyya) în hadith-ul ce deschide Sahîh-ul lui Al-Bukhârî[3].

172 (520) Am examinat deja o versiune a prezentului hadith și facem trimitere, în parte,  la comentariul exprimat în acel loc[4].
„Nu vedeți acest ipocrit?”, vrând să spună ‘acesta care îl adoră pe Allah în public, pentru a fi văzut de lume, fără a se limita la a-L adora (doar) în privat’. Caracteristica constantă a acțiunii anti-tradiționale în general (și în particular a propagandei anti-islamice, predominante în Occidentul modern) este negarea oricărui caracter public, sau să zicem exterior, al Religiei și afirmația care derivă de aici, conform căreia Religia este o chestiune de ‘conștiință
’: fie că este vorba de educația copiilor sau de îmbrăcăminte, de riturile colective sau de regulile Legii sacre privitoare la activitățile economice, de indicațiile cu referire la raporturile între sexe, sau de ceea ce privește raportul cu celelalte Religii, se urmărește în mod constant și cu obstinație discreditarea și împiedicarea oricărei expresii a Islamului în spațiul public. Dimpotrivă, trebuie afirmat cu tărie că, analog cu ceea ce este indicat în formele tradiționale ce l-au precedat, și în Islam ritul (exemplificat de ‘rugăciune’ صلاة salât) are loc în mod necesar prin intermediul formei corporale a ființei, și are deci o manifestare explicit exterioară; în același mod, întregul eșafodaj tradițional islamic, pentru a putea vehicula operativ mijloacele harice și influența spirituală (بركة baraka) al căror purtător este, necesită acea exprimare exterioară explicită pe care o indică Legea sacră (شريعة șarî‘a), a cărei centralitate în cadrul Revelației muhammadiene este evidentă chiar și în sensul propriu-zis ‘spiritual’, și aceasta nu trebuie să fie neglijată: ‘prezentarea’ Islamului în Occident nu se poate produce în mod valabil decât pe baza unei cunoașteri profunde a Legii sacre (și anume o cunoaștere în măsură să-i cuprindă flexibilitatea providențială, înțelepciunea pe care se fondează prescripțiile, și relația care o unește cu normele sacre proprii Tradițiilor precedente) și urmând prescripțiile sale, iar faptul de a proceda altfel conduce de facto spre închinarea în fața opiniei vulgului occidental (sau european în general, n.t) în privinţa celor mai variate chestiuni, și (conduce de asemenea) la confundarea adaptării cu conformismul[5].
„Cel mai nenorocit dintre ei se duse”: este vorba după toate probabilitățile de ‘Uqba ben Abî Mu‘ayt.
„Atunci cineva se duse s-o cheme pe Fâtima”, zisă ‘cea Strălucitoare’ (
الزهراء az-zahrâ’) „pace asupra ei”, femeie sfântă și fiică preferată a Profetului (asupra sa rugăciunea și pacea divine). Se presupune că cel care fugii să o cheme fu același Ibn Mas‘ûd care transmite hadith-ul, și care era prea mic pentru a interveni.
„Apoi Fâtima se duse la acei Qurayșiți și aruncă blesteme împotriva lor”: în comportamentul Fâtimei se poate vedea o exemplificare a
جهاد jihâd-ului (‘lupta sfântă’), al cărui scop este să facă așa încât „Cuvântul lui Allah să fie cel mai înalt”, după expresia unui cunoscut hadith.
„A Ta este răzbunarea asupra lui ‘Amr ben Hișâm”, adică Abû Giahl, inamic înrăit al islamului și al Profetului. Trimisul lui Dumnezeu abandonează blândețea sa obișnuită față de cei care îi aduc ofense, întrucât în acest caz nu este lezată numai persoana sa ci și dreptul lui Allah. După cum amintește Ibn Battâl, din acest hadith se deduce permisibilitatea invocării lui Allah împotriva acelor necredincioși care sunt pe punctul de a-i ataca pe credincioși; asta în cazul în care nu se mai speră într-o schimbare de atitudine (pocăire) din partea lor, pe când „Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa rugăciunea și pacea divine) nu se grăbea să-l invoce pe Domnul împotriva acelora în privinţa cărora era încredințat că s-ar fi putut întoarce la Allah și să se convertească [supunându-se
(n.t.)] Lui și chiar Îl invoca în favoarea acelora, ca să le dea lor Călăuzirea (هدى hudâ) și Convertirea (توبة tawba, şi Pocăire n.t). Iar Allah răspundea acordând ceea ce Profetul Îi cerea.”
„Îi văzui la pământ” morți „în ziua” bătăliei „de la Badr”, pe toți cu excepția lui ‘Umâra ben Al-Walîd, care nu muri la Badr.
„Apoi fură târâți până la puțul secat”: după un hadit
h raportat de Ibn Ragiab, trupurile lor „fură târâte la puț într-o zi cu căldură foarte mare, iar în timp ce erau târâte, din vintrele tuturor ieșiră excrementele și măruntaiele, iar aceasta ca o pedeapsă talionică evidentă”, pentru faptul că l-au murdărit pe Profet (asupra sa rugăciunea și pacea divine), în timp ce se ruga, cu excremente și măruntaie.
„Morții puțului sunt urmăriți de blestem”: este vorba de o constatare din partea Profetului, anume că ‘Așa după cum în lumea de jos au fost uciși, în același fel, acum în Viața de Apoi, sunt goniți de la misericordia lui Allah.’

livre* Traducere realizata de Sidi Yahya din cartea lui Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri riguardanti la preghiera: prima parte.

 

***

NOTE:

[1] [sutra. lance scurtă sau orice ‘barieră simbolică’ pusă în faţă orantului care delimitează spaţiul propriu de rugăciune de cel exterior. n.t]

[2] Acesta constituie, după cum s-a spus, motivul pentru care ‘bariera simbolică’ nu este considerată ca fiind strict obligatorie (ci numai ‘recomandată’, مستحب mustahabb) de către Legea sacră. Din punctul de vedere al simbolismului, dacă faptul de a pune sutra şi faptul de a împiedica pe oricine să se interpună între orant și qibla sunt acte ce reprezintă protejarea Orientării principiale, atunci diversele excepții de la această normă, prezentate de Al-Bukhârî, reprezintă posibila oportunitate fie a faptului ca orantul asociază la baraka propriei sale orientări și pe alții (ca în cazul repetat adesea, al ‘Ayșei, și despre care s-a vorbit în mod special în comentariul la cap. precedent, dar și în cazul celeilalte soții, Maymûna, raportat în cap. CVII, și în cel al nepoțicii Umâma, pe care l-am văzut în cap. CVI), fie a unei intervenții destinate să îl protejeze pe orant însuși (caz pe care îl vedem în prezentul capitol) și aceasta chiar dacă în ambele cazuri atât persoana care se asociază rugăciunii cât și cea care intervine pentru protejarea salât-ului, sfârșesc în fapt prin a se interpune între orant și qibla. Dintr-un alt punct de vedere, s-ar mai putea considera că în hd. ce încheie Cartea a opta, Fâtima însăși este cea care reprezintă simbolic sutra , având în vedere că intervenția sa providențială protejează orientarea către Allah a Profetului (asupra sa rugăciunea și pacea divine), permițându-i să încheie salât-ul.

[3] „Cu adevărat operele sunt conform intenţiilor”: a se vedea Il Sahîh, I Libri introducttivi, pag. 15-8

[4] A se vedea hd. 4, LXIX, 240, în Il Sahîh. I Libri riguardanti la purificazione rituale, pag. 210-3.

[5] După cum am observat deja, a presupune existența unei separații ireductibile între domeniul ‘spiritual’ (sau ‘inițiatic’, adică domeniul تصوف tasawwuf) și domeniul ‘religios’ (adică cel al ‘Legii sacre’) nu este corect în ceea ce privește Islamul: cine cunoaște bine această Tradiție știe că, într-adevăr, aceste două domenii sunt într-adevăr distincte și ierarhizate, dar ele se mai găsesc și într-un raport de armonie, în ciuda anumitor aparențe, dat fiind că Religia exterioară nu face decât să exprime în mod accesibil celor mulți (și desigur într-un mod mai ‘sentimental’) ceea ce în cadrul organizațiile inițiatice se străduiește însă a fi ‘realizat’ efectiv. Deviația din punctul de vedere islamic constă, pe de-o parte, în ‘exoteriștii’ care pretind să judece ceea ce scapă competenței lor și, pe de altă parte, în acei inițiați care, ratând Realizarea și neidentificându-se cu Exemplul muhammadian, contestă de facto instaurarea profetică a șarî‘a și se consideră independenți față de prescripțiile fundamentale fără ca nimic din starea lor interioară să justifice o atare pretenție. În afirmarea separației ireductibile între ‘Lege’ și ‘Realizarea inițiatică’ se proiectează asupra Islamului un mod de gândire care are o anumită valoare numai în relație cu Creștinismul occidental (acolo unde odată cu distrugerea Ordinului Templului are loc o fractură ireparabilă între Biserica catolică și ceea ce mai rămânea din organizațiile inițiatice ale Occidentului, rămășițe ce vor fi absorbite de Masonerie), și se acționează astfel acceptând prejudecățile orientalismului (care în ciuda evidenței vede în tasawwuf ceva asemănător ‘misticismului’, iar în respectarea Legii sacre un exemplu de conformism bigot, fără să chibzuiască la faptul că pe Calea inițiatică, pentru a cunoaște Adevărul suprem, trebuie pornit tocmai de la respectarea cu rigoare a șarî‘a).

Reclame