RUGÃCIUNEA ÎN FAVOAREA DEFUNCTULUI
în învãţãtura lui Ibn Arabî
(Salat al-Janâza)

10. Rugăciunea

Rugăciunea asupra mortului este principalul rit realizat pentru defunct; cel care cuprinde intercesiunea efectuată în favoarea sa, cel al cărui simbolism guvernează ansamblul de interpretări ezoterice ale Şaikh-ului Al-Akbar.

Caracteristica sa esenţială este aceea că, spre deosebire de toate celelalte rugăciuni rituale, nu cuprinde nici înclinare (rukû’) şi nici prosternare. Este realizată în întregime stând în picioare iar diferitele sale părţi sunt separate unele de altele doar printr-un anumit număr de takbîr. Din cele trei tendinţe, verticală, orizontală şi inversată, care califică mişcările fundamentale ale rugăciunii, doar prima din ele subzistă. Este cea pe care Ibn Arabî o numeşte: al-harakatu l-mustaqîma, mişcarea ascendentă care exprimă un simbolism axial. Fragmentul coranic care fundamentează toată această perspectivă simbolică şi doctrinală este versetul 56 din Sura Hûd: Nu există fiinţă în mişcare pe care El să nu o ţină de moţ. Cu adevărat, Domnul meu este pe o Cale Dreaptă (mustaqîm) care, conform interpretării pe care i-am dat-o, „evocă călăuzirea divină a tuturor fiinţelor, fundament al privilegiului intercesiunii universale ce va reveni Profetului – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – în Ziua Învierii din morţi”[1]. Am văzut că rugăciunea pentru defunct este în mod necesar acceptată datorită faptului că intercesiunea cuprinsă în aceasta decurge dintre-o autorizare divină. însă acum, trebuie să mergem şi mai departe, căci, în realitate, această rugăciune este cu totul divină şi este realizată de Allâh prin intermediul servitorului Său; El care este înălţat peste orice suflet (qâ’imun ‘alâ kulli nafsin) în ceea ce acesta îndeplineşte (‘ala mâ kasabat, şi achiziţionează, n.t) (Cor., 13, 33), adică: care realizează prin aceasta ceea ce îi este atribuit; El „care ţine moţul tuturor fiinţelor aflate în mişcare” şi acestea sunt astfel călăuzite de El în mod direct şi că principiul divin al fiinţei lor nu poate nici să fie în neascultare faţa de Dumnezeu nici să fie „nefericit” în viaţa viitoare. Rugăciunea pentru defunct este îndeplinită de Allâh considerat sub anumite Nume ale Sale; şi ea, când este considerat sub alte Nume, îi este adresată Lui:

Allâh se laudă pe Sine pe limba servitorului Său în rugăciunea realizată pentru corpul mort al servitorului Său, (janâza ‘abdi-Hi) aşezat în faţa Domnului său – Puternicul şi Marele! – Atot-Milostivul este Cel ce se află în qibla sa; iar cel care se roagă este „Viul care subzistă prin Sine însuşi şi prin care ceilalţi subzistă” (Al-Hayyu Al-Qayyûm).

Ar-Rahman este Numele care, prin Suflul divin (nafas ar-Rahman), apare ca fiind principiul de manifestare universală; Al-Hayyu Al-Qayyûm este teofania Centrului iniţiatic al lumii noastre. Orice rugăciune pentru un defunct este adresată prin Intercesorul unic, care rezidă în inima stării umane, Atot-Milostivului a cărui Calif Suprem îi este servitorul şi „prietenul intim” (khalîl Ar-Rahmân).

Acest sens iniţiatic al rugăciunii pentru defunct este confirmat printr-un cuvânt al lui Abû Yazîd Al-Bistâmî pe care Ibn Arabî o citează în textul său: „Am aruncat o privire peste ansamblul fiinţelor şi le-am văzut ca moarte. Am pronunţat atunci peste ele cele patru takbîr (din cadrul rugăciunii pentru defunct)”. Am văzut deja că moartea simbolizează în mod obişnuit ignoranţa, cea a fiinţelor în cazul de faţă, care nu deţin Cunoaşterea Domnului lor. Cu toate acestea, se cuvine să avem în vedere în cazul de faţă o semnificaţie mai profundă, pusă în lumină în comentariul următor, realizat de unul din maeştrii lui Ibn Arabî, în legătură cu acest cuvânt: „Ceea ce Abû Yazîd avea în vedere, era lumea propriului său suflet (âlam nafis-hi)”. Astfel,

Cunoscătorul care a realizat Desăvârşirea se vede pe sine[2] ca un mort aşezat înaintea Domnului său, căci Dumnezeu, în calitatea Sa de „auz al său, văz al sau, mână a sa şi limbă a sa” este Cel care (în mod veritabil) se roagă pentru el: El este Cel care se roagă pentru voi (Cor., 33, 43); iar dacă Dumnezeu este Cel care îndeplineşte rugăciunea atunci limbajul Său (kalâm) este în mod necesar Coranul.

Pornind de la aceasta, Şaikh-ul Al-Akbar clarifică importanţa fundamentală şi semnificaţia rugăciunii pentru defunct în perspectiva realizării (iniţiatice, n.t), ceea ce explică motivul pentru care anumiţi maeştrii spirituali recomandă îndeplinirea acesteia pentru musulmanii defuncţi în fiecare zi:

Atunci când Cunoscătorul se exprimă, el nu vorbeşte decât prin Coran. Omul (realizării) trebuie să fie, în toate stările pe care le traversează, ca cel care se roagă pentru defunct, căci nu încetează să se considere pe sine ca un defunct aşezat în faţa Domnului său; şi astfel acesta se roagă pentru el însuşi în permanenţa şi în orice stare şi întotdeauna prin Cuvântul Domnului său. Cel care se roagă este întotdeauna cineva care cere (intercesiunea pentru mort); cel pentru care ne rugăm este întotdeauna un mort sau un adormit[3]. Cel care doarme „prin el însuşi” este cu adevărat mort. Cel care moare „prin Domnul său”, doarme somnul unei tinere soţii, căci Dumnezeu este Cel care acţionează în locul său. Am spus în acest sens:

O, tu, cel adormit! Câţi oameni nu sunt oare aţipiţi!

Cu tine vorbim: trezeşte-te deci!

Dumnezeu te va înlocui în tot ce cere de la tine,

dacă, „prin El” cel puţin, ai dormi,!

Dar inima ta adormită rămâne surdă la chemare.

Tu nu eşti treaz decât

În lumea fiinţelor create, care te distruge

de fiecare dată când de mâna Sa mori.

Fii foarte atent la sufletul tău înainte de plecarea lui!

Merindele pentru călătorie nu sunt asigurate!

***

11. Takbîr-urile

Prima generaţie de musulmani considera că numărul lor (takbîr-urilor) putea să varieze de la trei la şapte. De altfel, conform unui hadîth, Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – a pronunţat pentru defuncţi „patru, cinci, şase, şapte şi opt”; se spune de asemenea că s-a întâmplat să pronunţe şi doar trei. Numărul de patru a început să se impună începând cu decesul Regelui etiopienilor, căci Trimisul lui Allâh pronunţă în rugăciunea îndeplinită pentru acesta patru takbîr. Chiar dacă rugăciunea pentru defunct nu cuprinde nici înclinare şi nici prosternare, se consideră că numărul de takbîr corespune celui de rakât care predomină în rugăciunea rituală.

Primul takbîr este pronunţat pentru sacralizare, în sensul că orantul care cere iertare pentru mort se adresează lui Allâh şi doar Lui.

Prin cel de al doilea takbîr, orantul proclamă „Allâh mai mare” prin faptul că Acesta este Viul (care) nu moare (Cor., 25, 58), iar orice (alt) suflet va gusta moartea (Cor., 3, 185) şi orice lucru, în afara Feţei Sale, este pieritor (Cor., 27, 88).

Al treilea takbîr evidenţiază generozitatea şi mila Sa în acceptarea intercesiunii în beneficiul celui pentru care se mijloceşte sau pentru care sunt adresează cererile. Aceasta este ilustrat în cadrul rugăciunii făcute pentru Profet ﷺ atunci când acesta murii, căci ştim (graţie unei informaţii tradiţionale) că „cel care cere pentru el (pentru Profet ﷺ) al-wasîla ajunge prin aceasta (el însuşi) la intercesiune”. Astfel, cel care se roagă pentru Profet ﷺ, nu mijloceşte pentru el; nu cere decât ca Allâh să-i acorde (rangul) de al-wasîla (astfel ca să poată deveni el însuşi un intercesor pentru ceilalţi); datorită acestui lucru, (Profetul ﷺ) şi-a îndemnat comunitatea să realizeze pentru el această cerere.

Al patrulea takbîr este un takbîr de mulţumire care exprimă „buna opinie” pe care orantul o are despre Domnul său, căci ştie că o cerere de intercesiune permisă de Allâh este în mod necesar acceptată.

În momentul pronunţării fiecărui takbîr, orantul îşi ridică cele două mâini; este recomandat, printre altele, să fie aşezate pe piept între două takbîr. Prima poziţie simbolizează sărăcia spirituală (iftiqâr), căci

cel care se roagă intercede, cel care intercede cere, iar cel care cere este într-o situaţie de smerenie şi de nevoie.

Ridicând mâinile, orantul recunoaşte că ele sunt goale şi astfel, că nu posedă nimic. Aşezându-le una peste cealaltă pe piept, cu mâna sa dreaptă acoperind mâna sa stângă, aceasta simbolizează pactul încheiat între el şi Domnul său, aşa cum este evocat în versetul: Atunci când servitorul Meu îmi adresează Mie cererea, Eu sunt cu adevărat aproape; Eu răspund la cererea celui care cere atunci când Mie Mi-o adresează (Cor., 2, 186): stânga simbolizează servitorul care se angajează să-i adreseze doar lui Dumnezeu cererile sale; dreapta simbolizează Domnul care „se angajează” să-i răspundă, în virtutea nobleței şi generozităţii Sale.

***

12. Fâtiha

Există un acord pentru a descrie rugăciunea pentru defunct în felul următor: după primul takbîr, îi adresăm lui Allâh laude şi elogii; după cel de-al doilea, ne rugăm pentru Profet – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! -; după cel de-al treilea, mijlocim pentru defunct; după cel de-al patrulea, pronunţăm salutarea finală de pace. Nu există divergenţă decât asupra primului dintre puncte, căci unii spun că lauda trebuie să fie făcută în mod obligatoriu prin intermediul recitării Fâtiha; aceasta este şi părerea lui Ibn Arabî, care justifică pe lung acest punct de vedere. Conform învăţăturii sale, orantul care îndeplineşte această rugăciune recunoaşte, prin primul takbîr, că nu el este cel care efectuează acest rit, ci doar Preaînaltul a cărui instrument este; acesta este motivul pentru care spune: „Allâh este mai mare!”, confirmând prin aceste cuvinte faptul că rugăciunea pentru defunct este cu totul divină. Acesta este motivul pentru care se impune recitarea coranică. Ori, conform unui hadîth, „tot ce este în Coran se găseşte în Fâtiha„. Aceasta conţine atât lauda cât şi cererea; şi aceasta poate fi considerată, printre altele, esenţa rugăciunii, căci termenul „salât” acesteia îi este în realitate aplicabil. Astfel, conform unui hadîth qudsî bine cunoscut, Allâh declară: „Am împărţit rugăciunea rituală între Mine şi servitorul Meu în două părţi”; însă, în continuarea acestui hadîth, nu mai este vorba decât de Fâtiha. Aceasta este deci într-adevăr esenţa rugăciunii, ceea ce explică faptul că, orice rit care este numit „rugăciune rituală” (salât), trebuie să cuprindă în mod necesar recitarea suratei privilegiate care „deschide” Coranul.

***

13. Rugăciunea asupra Profetului

Am văzut că, prin cel de-al doilea takbîr, orantul proclamă „Allâh mai mare” prin faptul că El este „Viul care nu moare”, în vreme ce, de o manieră generală, „orice suflet va gusta moartea”. Din punct de vedere iniţiatic, nu mai este considerat aici doar ca instrumentul Rugăciunii divine, ci este mai curând o teofanie a Numelor divine Al-Hayy Al-Qayyûm. Rugăciunea pe care Allâh şi îngerii Săi o îndeplinesc pentru Profet – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – desăvârşesc calitatea acestuia de Calif Suprem, deţinător al intercesiunii universale. Din acest punct de vedere, termenul „Coran” [4] înseamnă: ceea ce reuneşte totul: cu alte cuvinte: Allâh este cel care îndeplineşte rugăciunea rituală; Lui i se adresează această rugăciune; sau mai putem spune şi: El este Cel care autorizează intercesiunea, El este Cel care intercede şi, în fine, El este Cel care se manifestă în suportul formal al intercesiunii. Dacă cel care efectuează rugăciunea este un Cunoscător prin Allâh, ştie că „el nu se roagă în realitate decât asupra lui însuşi”, adică asupra fiinţei sale individuale asimilată mortului şi ignoranţei; dacă este „iubit de Dumnezeu”, într-atât încât să devină „auzul Său şi văzul Său”, ştie astfel că rugăciunea pentru cel mort nu este îndeplinită „de nimeni altul decât de Domnul său”. Acesta este motivul acestei cereri adresată Preaînaltului de Şaikh-ul Al-Akbar:

În această situaţie, defunctul (aşezat în qibla) se află între Domnul său şi Domnul său. Ce aşezare sublimă! Poată el să dăinuie astfel întotdeauna! Îi cerem lui Allâh Preaînaltul, pentru noi şi pentru fraţii noştri, atunci când sfârşitul vieţii noastre se apropie, ca cel care se va ruga pentru noi să fie un servitor cărui Dumnezeu să-i fie „auzul, văzul şi limba”; noi o cerem pentru noi, pentru fraţii noştri, pentru copii noştri, pentru taţii noştri, pentru cei ai casei noastre, pentru cei care ne cunosc, pentru toţi musulmanii dintre ginni şi oameni. Amîn!

***

14. Intercesiunea pentru defunct

Desăvârşirile relative care fundamentează ierarhia servitorilor lui Allâh în această lume nu pot fi transpuse în domeniul aspectelor divine corespunzătoare căci acestea din urmă sunt lipsite de realitate proprie. Al treilea takbîr proclamă transcendenţa divină faţă de aceste desăvârşiri imaginare: Allâh este prezent prin ansamblul Numelor Sale, sub diferite modalităţi, în orice loc, în orice moment şi în orice fiinţă. Ibn Arabî propune aici o interpretare bazată pe simbolismul morţii iniţiatice: resturile muritoare nu mai sunt considerate ca fiind impure (ceea ce ar corespunde „cărnii” destinată putrezirii, adică aspectului animal), ci ca deţinând ştiinţa şi teama de Dumnezeu (ceea ce ar corespunde „osemintelor”, adică aspectului mineral al cadavrului)[5]:

Cel care îndeplineşte rugăciunea pentru defunct adresează apoi[6] cererea (de intercesiune) în favoarea acestuia, sprijinindu-se pe Cuvântul Său: Dacă ar fi fost un Coran prin care munţii să fi fost deplasaţi sau prin care pământul să fi fost despicat, sau prin care morţii să-şi fi regăsit cuvântul…(Cor., 13,31); (subînţelegându-se) „…nu ar fi decât acest Coran care ţi-a fost revelat, o, Muhammad „. Dacă lucrurile se petrec astfel este pentru că defunctul are, din punct de vedere exterior, statutul unui mineral[7], căci în acesta nu mai există duh înzestrat cu sensibilitate (ar-rûh al-hassâs). Preaînaltul a spus: Dacă am fi pogorât acest Coran asupra unui munte, tu l-ai vedea cu umilinţă supus, despicându-se de teama lui Allâh (Cor., 59, 21). El l-a descris ca fiind „înzestrat cu teamă”; ori, această caracterizare nu înseamnă altceva decât înzestrarea cu ştiinţa legată de ceea ce i-a fost revelat (în momentul morţii); astfel, Preaînaltul a spus: Doar cei savanţi, dintre servitorii Săi, au frică de Allâh (Cor., 35, 28). Starea care produce lipsa fricii (în fiinţa umană) este cea în care are loc unirea duhului cu corpul. Uniunea lor aduce cu sine abandonul fricii de Dumnezeu datorită ataşamentului pasional care-l au unul pentru celălalt. Atunci când sunt separaţi (prin moarte), fiecare dintre acestea (duhul şi corpul,n.t) se întoarce la Domnul şi regăseşte ştiinţa a ceea ce a uitat în timpul unirii sale cu celălalt. Frica revine atunci împreună cu această ştiinţă. Defunctul se află astfel în Staţiunea Fricii (maqâm al-khaşia) atât în duhul cât şi în corpul său. Acesta este motivul pentru care este convenabil, atât în cerere cât şi în laudă, ca rugăciunea pentru defunct să fie începută prin recitarea Coranului.

Fâtiha recitată după primul takbîr răspunde acestei exigenţe. Ibn Arabî se referă la aceasta atunci când insistă în privinţa necesităţii de a-l lăuda pe Cel pe lângă care intercedăm. Este semnificativ faptul că acest fragment face de asemenea aluzie la intercesiunea universală a Profetului în Ziua Învierii din Morţi, care reprezintă baza doctrinei akbarienne în această privinţă:

Oricine care intercede trebuie să laude pe Cel pe lângă care se face intercesiunea. Ce laudă ar putea depăşi cea a termenilor: „Atot-Milostivul, Atoate-Milostivul” (Ar-Rahmân Ar-Rahîm)? Elogiul este lăudat pentru ceea ce acesta este în sine. Conform Sahîh, Trimisul lui Allâh a spus: „Nimic nu iubeşte Allâh mai mult, decât lauda care-I este adresată.” Allâh descrie pe servitorii Săi credincioşi ca fiind cei care-L laudă; El blamează şi adresează imprecaţii împotriva celor care blamează ceea ce-L priveşte sau care Îi atribuie atribuite necorespunzătoare precum sărăcia sau avariţia. Atunci când Evreii declară: „Mâna lui Allâh s-a strâns” pentru a indica avariţia Sa, Allâh îi declară mincinoşi spunând: Dimpotrivă, cele două mâini ale Sale sunt larg deschise, dăruind cum voieşte (Cor., 12, 87). Nobleţea generoasă se aplică celor două mâini ale Sale! Nu disperaţi de Odihna eliberatoare[8] a lui Allâh (Cor., 12, 87). Pentru noi acesta este versetul cel mai plin de speranţă dintre cele revelate. Intercesorul trebuie, fără îndoială, să-L laude pe Domnul său; cu atât mai mult cu cât El a anunţat acceptarea intercesiunii sale declarând-o permisă; nimic nu poate deci să i se opună. În Sahîh se relatează că Trimisul lui Allâh – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – , atunci când va vrea să interceadă în Ziua Învierii din Morţi, va începe mai întâi prin a-L lăuda pe Allâh prin intermediul laudelor „Sale ignorate în prezent” şi care vor fi cele convenabile în situaţia care va prevala în acel moment. Aceste laude vor fi în mod necesar în raport cu ofensele comise de cei în favoarea cărora va fi realizată intercesiunea; şi ele vor fi de asemenea pe măsura „nobilelor trăsături de caracter” (makârim al-akhlâq) cerute în acel moment. Ori, situaţia care va prevala în Ziua Învierii din Morţi nu poate fi cunoscută în acest moment. Acesta este motivul pentru care Profetul a spus, : „laude pe care le ignor în prezent”.

Cererile făcute pentru defunct după cel de-al treilea takbîr sunt cuprinse în diferite formulări tradiţionale. Cea pe care Ibn Arabî o citează şi o comentează în studiul său este următoarea: „Allâhumma, înlocuieşte locuinţa sa (prezentă) cu o locuinţă mai bună; familia sa (prezentă) cu o familie mai bună; şi soţia sa (prezentă) cu o soţie mai bună”:

Allâhumma, înlocuieşte locuinţa sa prezentă cu o locuinţă mai bună…”, înţelegând prin aceste cuvinte condiţia (naş’a) în care se va găsi acesta în viaţa viitoare. Allâh răspunde atunci: „Este un lucru deja făcut!”, căci condiţia acestei lumi reprezintă locuinţa sa actuală care este o locuinţă a putrezirii, în care proliferează insuficienţele şi bolile, destinată distrugerii, devastată de ploi şi de vânturi, măcinată de succedarea nopţilor şi a zilelor. Condiţia vieţii viitoare care îi va fi acordată în schimb este cea pe care Legislatorul a descris-o astfel: „Nu vor cunoaşte nici urinare, nici defecare, nici muci”; această stare va fi păzită de toate aceste murdării, la adăpost de distrugerea şi de ravagiile provocate de vânturi. Cel care cere va spune apoi „…o familie mai bună…”. Allâh îi va răspunde: „Este un lucru deja făcut!”, căci familia acestei lumi este pradă poftelor, geloziilor, certurilor, separărilor, înşelătoriilor şi urii; în vreme ce Preaînaltul spune despre familia pe care defunctul o va primi la schimb: Noi am îndepărtat orice rău[9] aflat în piepturile lor: ca fraţii stau (acum) faţă-n faţă pe paturi înălţate. (Cor., 15, 47) Şi, în fine, (cel care cere) spune: „…şi o soţie mai bună decât soţia sa actuală”. Cum oare să nu fie ele mai bune, ele care au priviri caste (Cor., 37, 48); ele care sunt în secret ţinute în corturi (Cor., 55, 72). În ochii lor nu există bărbat mai frumos decât el; în ochii lui, nu există femei mai frumoase decât ele, aşa cum Preaînaltul a spus în privinţa Paradisului: Va introduce (pe aleşi) în Paradis unde El le va parfuma pentru ei (Cor., 47, 6), adică ele vor fi parfumate pentru a-i primi într-un fel în care aceştia nu vor simţi în preajma lor decât parfumuri (minunate) şi le vor vedea strălucind din toate frumuseţile.

***

15. Salutul de Pace

Al patrulea şi ultimul takbîr este urmat de salutul final prin care se termină rugăciunea pentru defunct. Acest salut îmbracă în acest caz o semnificaţie particulară, diferită de cea care prevalează în cazul tuturor celorlalte rugăciuni rituale:

Este un (salut de) pace (salâm) dat în momentul în care ne vom îndepărta de defunct. Aceasta înseamnă: „Tu ai găsit Pacea din partea Domnului tău”. Din acest motiv, Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – ne-a prescris să ne abţinem să menţionăm părţile rele a celor care sunt morţi. Astfel, cel care îndeplineşte rugăciunea pentru defunct spune la sfârşit: „Pacea să fie asupra voastră!” Prin aceasta el îşi anunţă sieşi că defunctul este de acum la adăpost (salima)[10] de orice rău care ar putea veni din partea sa. Dacă apoi îl menţionează vorbind ceva de rău de acesta, se contrazice pe sine căci a spus: „Pacea să fie asupra voastră!”; însă defunctul nu este la adăpost de el după moarte! În aceasta este ceva care mortul detestă şi care Allâh detestă la rândul Său în ceea ce-l priveşte pe cel viu, căci viul care continuă să acţioneze astfel va fi pus, în mod inevitabil, în situaţia de a acţiona fără pudoare şi fără reţinere faţă de Domnul său.

Şi Şaikh-ul Al-Akbar concluzionează astfel:

Acest salut reprezintă un anunţ al veştii bune din partea lui Allâh. Este ca şi cum am spune celor care sunt pe lângă mort: „Nu mai este aici decât bine (salâm) pentru el şi pentru voi căci Allâh a acceptat intercesiunea pe care El a permis-o”. Toţi cei care spun de un defunct că n-a făcut niciodată un bine, dar care face parte însă dintre cei pentru care putem face rugăciunea şi că intercesiunea în favoarea sa n-a fost acceptată…Nu! Pe Allâh! Defunctul este, fără nici un dubiu, fericit! Chiar dacă păcatele erau „aşa de numeroase ca firele de nisip, pietrele şi praful”; căci, dacă este vorba despre păcate faţă de Allâh, ele sunt iertate; iar dacă este vorba de injustiţii comise faţă de servitorii Săi, Allâh va restabili pacea între servitorii Săi în Ziua Învierii din Morţi. În toate cazurile nu se va întâmplat decât bine, chiar dacă acesta nu se întâmplă decât atunci când îi vine vremea.

Şaikh-ul spune şi:

Salutul final este un salâm în momentul în care se părăseşte defunctul şi este, de asemenea, un mijloc de a face cunoscut ce-l aşteaptă: pacea (salâm) şi binele (salâma) la Allâh şi, printre noi, mila şi abţinerea de orice vorbire de rău.

Cu toate acestea, se poate face în acest caz o consideraţie mai subtilă. Astfel, în măsura în care rugăciunea pentru defunct cuprinde în mod necesar o intercesiune, ea implică prin ea însăşi şi o reamintire a lipsurilor şi neascultărilor celui pentru care se face intercesiunea. Acesta este motivul pentru care Ibn Arabî încheie această parte a studiului oferind două sfaturi. Primul dintre ele este de a cere iertarea şi uitarea păcatelor defunctului de o manieră generală, fără ca acestea să fie menţionate, sau, a fortiori, să fie enumerate în detaliu. În cazul contrar, Allâh face aşa cum consideră: sau trece cu vederea peste ansamblul păcatelor sale, sau nu ia în considerare decât cele pentru care a fost cerută intercesiunea.

Al doilea sfat este că se cuvine să-I cerem lui Allâh exonerarea de pedeapsă şi nu intrarea în Paradis. Şi iată şi motivul:

Dacă orantul cere doar intrarea în Paradis şi Allâh răspunde la cererea sa, se poate ca defunctul (care nu era destinat să intre) întâlneşte pe calea sa grozăvii imense (ahwâlan ‘izâman). Trebuie deci să se facă intercesiunea pentru a obţine ca Allâh să mântuie defunctul de tot ce i-ar putea împiedica iertarea şi ştergerea (păcatelor) în oricare ar fi destinaţia sa viitoare şi aceasta este justificarea semnificaţiei salâm-ului final care îl declară ca fiind la adăpost de tot ce-i este detestabil.

***

16. Rugăciunea: chestiuni particulare

– Aşezarea imamului

Trebuie să se aşeze aproape de capul defunctului sau la nivelul pieptului său? Şi în al doilea rând trebuie să fie făcută în această privinţă o diferenţă atunci când este vorba de un bărbat sau de o femeie?

Conform lui Ibn Arabî, nu există din punct de vedere legal nicio restricţie în privinţa acestui lucru, din orice punct de vedere ar fi[11]. Mai mult încă: doar simplul fapt de a-şi pune această întrebare poate fi o sursă de neatenţie pentru imam, iar inima celui care se roagă ar trebui să rămână în mod constant întoarsă către Allâh

din respect pentru El, din respect pentru cea moartă şi din respect pentru cel mort.

Dacă aceasta nu se întâmplă, orantul merită mai mult numele de „mort” decât defunctul însuşi; într-atât încât, adaugă Şaikh-ul, se poate întâmpla câteodată ca defunctul să fie în realitate cel care intercede pentru cel care se roagă pentru el!

Această menţionare a inimii îl face să precizeze că este însă preferabil ca orantul să fie plasat la nivelul pieptului defunctului, căci acolo se află inima. Ori, inima guvernează ansamblul organelor şi facultăţilor omului. Dacă aceasta este iertată şi  restul corpului este iertat, căci ” (acesta, n.t) urmează inima în toate, în această lume şi în Cealaltă”; conform unui hadîth: „Corpul cuprinde un organ care, dacă este sănătos şi restul corpului este sănătos; şi dacă este afectat şi restul corpului este de asemenea: nu este oare vorba, cu adevărat, de inimă?” Şaikh-uk Al-Akbar comentează această spusă subliniind că Profetul ﷺ a menţionat cu această ocazie organul corporal pentru a indica că nu este vorba de intelect sau de centrul metafizic (latîfa) al fiinţei, ci chiar de sediul „spiritului animal” care este instrumentul necesar şi chiar indispensabil pentru acest centru pentru îndeplinirea acţiunilor prescrise. Astfel aceasta menţine sănătatea corpului în întregime cu ajutorul sângelui şi a ficatului. Omul are obligaţia de a veghea constant la menţinerea bunei sale condiţii fizice, mai ales în felul în care se hrăneşte căci slăbiciunea corpului său antrenează şi pe cea a facultăţilor sale subtile şi a intelectului său, iar în acest caz nu vor putea să îndeplinească în mod perfect operele tradiţionale. Şaikh-ul Al-Akbar insistă în privinţa valorii iniţiatice a acestei învăţături precizând că aceasta face parte din „Cuvintele Sintetice” (jawâmi’ l-kalim) care fură dată de Allâh Profetului Său – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea!

– Amplasarea defunctului

Chestiunea se pune atunci când sunt mai mulţi defuncţi şi sunt între ei şi bărbaţi şi femei: în ce ordine ar fi convenabil să fie aşezaţi în faţa imamului?

Pentru Ibn Arabî nu există în această privinţă nicio regulă cunoscută. Estimează însă că în primul rând trebuie puşi lângă qibla, care se află din punct de vedere simbolic mai aproape de Allâh, şi nu lângă imam, căci elita celor care au fost ucişi în bătălia de la Uhud au fost îngropaţi în acest fel în vreme ce restul combatanţilor au fost îngropaţi în spate într-o groapă comună. Conform Tovarăşilor Profetului, sunna ar fi aşezarea deci a bărbaţilor lângă qibla şi a femeilor lângă imam şi aceasta este opinia pe care o are şi Şaikh-ul. Însă această dispunere poate fi modificată, din punctul său de vedere, în toate cazurile în care femeia este, dintr-un punct de vedere ezoteric sau iniţiatic, superioară bărbatului; sau în cazul în care imam-ul însuşi este un om al Realizării care manifestă în mod direct prezenţa şi funcţiunea divină; se poate astfel considera, în mod legitim, că în acest caz prioritatea este de a fi aşezaţi lângă imam.

– Cel care a ratat un takbîr

şi care se alătură unei rugăciune pentru un defunct deja începută, ce ar trebui oare să facă?

Regula pe care o susţine Şaikh-ul este cea care se aplică la toate celelalte rugăciuni: primul takbîr pe care orantul îl face cu imamul este cel prin care încep propria sa rugăciune, pe care o realizează apoi în maniera cerută. Însă, adaugă aceasta, evocând versetul coranic: Şi cu adevărat dhikr-ul lui Allâh este mai mare (Cor., 29, 45):

Takbîr-ul este un fel de a preamări pe Dumnezeu. Orantul trebuie să se grăbească să-l realizeze, fără să-l aştepte pe imam; apoi, va proclama celelalte takbîr respectând ordinea lor, dar fără a adresa însă cereri (min ghayrî du’â), căci Allâh a spus (într-un hadîth qudsî): „Cel pe care amintirea (dhikr) de Mine îl ocupă într-atât încât să uite să adreseze cereri, Eu îi voi da un lucru mai excelent decât ce-I dau celui care-Mi adresează rugăminţi.” În acest caz, beneficiarul cererii va fi defunctul. Însă, graţie dhikr-ului celui care îndeplineşte rugăciunea, Allâh acordă defunctului un lucru şi mai mare decât ce i-ar acorda aceluia care I-ar fi adresat rugăminţi. Scopul cererii este de a fi util mortului şi utilitatea cea mai mare este obţinută prin intermediul dhikr-ului.

– Cel care a ratat rugăciunea pentru defunct trebuie să o realizeze la mormânt?

Se spune de comun acord că această rugăciune este permisă doar dacă defunctul a fost îngropat. Dacă această condiţie este îndeplinită, rugăciunea poate fi făcută fără limită de timp sau de persoane.

Nu se realizează rugăciunea pentru defunct decât atunci când acesta a fost ascuns privirilor prin giulgiurile sale; ori, acesta este efectiv cazul atunci când se află în mormânt. În rest, Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – s-a rugat în pentru morţi care fuseseră deja îngropaţi. Corpul a fost creat din pământ şi revine la originea sa; este puţin important dacă este vizibil din nou pe suprafaţa pământului sau dacă a fost readus la elementul din care a fost extras.

– Pentru a îndeplini rugăciunea trebuie preferat walî-ul sau wâlî-ul?

Walî şi wâlî sunt doi termeni de la aceeaşi rădăcină. Primul desemnează apropiatul (defunctului) şi al doilea reprezintă pe cel care are autoritate asupra lui, oriunde s-ar afla acesta. Celui din urmă i se dă prioritate. Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – nu s-a preocupat de apropiaţii defunctului şi nu a pus niciodată vreo întrebare în legătură cu aceasta. De altminteri se ştie că Al-Hussayn b. Alî a preferat Sa’îd b. Al-Asî, care era guvernator al Medinei, înaintea fratele său Al-Hassan, pentru îndeplinirea tuturor rugăciunilor făcute în comun.

Cel care guvernează posedă autoritate. El este locotenentul lui Allâh. Preaînaltul are mai multă consideraţie pentru cel pe care L-a numit şi primeşte mai bine cuvântul său.

Allâh este wâlî-ul veritabil. Cel care este înveşmântat cu această calificare, la modul cel mai general, este şi cel care este cel mai valid pentru a îndeplini rugăciunea. Al-Wâlî este Numele divin care deţine autoritatea clipei (hukm al-waqt); el intercede pe lângă Numele care l-a însărcinat cu această moarte, Nume a cărui autoritate este mai extinsă decât a sa şi care nu este altul decât „Atot-Milostivul” (Ar-Rahmân); căci, cu adevărat, Mila Sa cuprinde orice lucru (Cor., 7, 156).

– În ce moment se poate îndeplini această rugăciune?

Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – a interzis să fie îndeplinită rugăciunea rituală „după ‘asr până la asfinţitul soarelui şi după subh până la ridicarea sa la o suliţă pe cer după răsărit, cu excepţia Mekkăi.” Dacă rugăciunea, spre deosebire de alte opere de adoraţie, nu poate fi realizată atunci, aceasta se datorează, conform lui Ibn Arabî[12], faptului că „necredincioşii se prosternează în faţa soarelui în momentul ridicării sale la o suliţă pe cer, precum şi la asfinţitul său”. Pornind de la aceasta înţelegem cu uşurinţă că rugăciunea pentru defunct rămâne permisă, chiar şi în aceste momente, căci nu cuprinde nicio prosternare. În schimb Şaikh-ul aminteşte că este interzis să fie îngropaţi morţii, nu doar atunci când soarele se ridică sau asfinţeşte, ci şi în momentul trecerii sale la zenit. Face observaţia, în legătură cu aceasta, că defunctul nu a ajuns la locuinţa sa viitoare atâta vreme cât n-a fost îngropat, căci Profetul ﷺ a spus: „Mormântul este prima locuinţă a vieţii viitoare.” Timpul care trece de la deces la îngropare nu se consideră deci o „locuinţă”, ci o simplă stare pasageră în timpul căreia totul trebuie făcut pentru a evita tulburarea sau înspăimântarea mortului, de exemplu plânsul în hohote în prezenţa sa. Motivul pentru care nu se îngroapă defuncţii în cele trei momente indicate este, explică Şaikh-ul, din milă pentru ei: la prânz (când soarele este la zenit), focul cerului este prea arzător; la ridicarea şi asfinţirea soarelui, Gehenna se precipită în această lume pentru a încerca să apuce pe necredincioşii care s-au prosternat în faţa sa, de teamă ca aceştia să nu ajungă să se pocăiască. Într-un caz sau altul Preaînaltul interzice ca morţii să fie îngropaţi în momente în care ar putea fi înspăimântaţi, căci „Allâh este blând şi delicat (rafiq) faţă de credincios”.

– Rugăciunea pentru defunct poate fi îndeplinită într-o moschee?

Răspunsul este negativ pentru motivul explicat mai sus[13].

***

17. Defuncţii: cazuri particulare

Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – a spus: „Realizaţi rugăciunea (janaza) pentru cel care a spus: lâ ilâha illa Allâh„, fără să enunţe nicio excepţie, nicio distincţie, nicio diferenţă. Această rugăciune poate fi făcută pentru toţi cei care profesează tawhîd-ul, indiferent dacă este vorba de Cunoscători, credincioşi sau speculativi care urmăresc doar dovezile raţionale; indiferent dacă este vorba de marii păcătoşi (ahlu l-kabâ’ir), de „inovatori” (ahlu l-bida’), de cei care îşi urmează toate patimile, căci cererea Profetului în Ziua Învierii din Morţi vizează exact pe „marii păcătoşi ai comunităţii sale”. Nimic nu poate rezista tawhîd-ului, adică credinţei în Unitatea lui Allâh. Ibn Arabî ne învaţă că:

sensul credinţei în enunţul formulei tawhîd-ului este legat doar de faptul de a fi pronunţată în conformitate cu norma legală; această credinţă nu implică în nici un caz cunoaşterea (metafizică) care nu poate fi obţinută decât prin inspiraţie sau în urma unei dezvăluiri iniţiatice, căci această cunoaştere rămânând ascunsă: Allâh nu împovărează un suflet peste ceea ce aceasta ar putea duce (Cor., 2, 286). Acesta este motivul pentru care Profetul , în hadîth-ul citat, a legat credinţa doar la faptul de „a spune”.

Cu toate acesta, rugăciunea se va face şi pentru copilul care nu vorbeşte încă căci acesta urmează statutul tatălui său; precum şi pentru cel care moare pe pământ islamic şi despre care nu ştim dacă este musulman sau nu: se consideră, în acest caz, că locul unde este mort este unul providenţial şi constituie semnul unei bunăvoinţe divine. Şaikh-ul Al-Akbar încheie studiul prin examinarea câtorva cazuri particulare; de fiecare dată însă concluzionează prin stabilirea necesităţii realizării rugăciunii, ca aplicare a doctrinei mizericordiei universale.

– Cazul condamnatului la moarte

Întrebarea pusă este de a şti dacă imamul care l-a condamnat la moarte poate, da sau nu, realiza rugăciunea pentru acesta după executarea sa. În acest context, pare că acesta este asimilat wâlî-ului de care a fost vorba mai sus, adică a celui care, investit fiind cu puterea temporală, are în aceeaşi măsură dreptul să pronunţe o condamnare la moarte şi în acelaşi timp să realizeze rugăciunea pentru defunct. Ibn Arabî răspund afirmativ la această întrebare:

Nu este interzis celui care realizează spălarea rituală a mortului să realizeze rugăciunea pentru cel pe care l-a spălat. Ori, imamul care l-a condamnat este cel care a realizat şi spălarea. Astfel, conform datelor tradiţionale, această moarte are pentru cel condamnat sensul unei purificări şi al unei expieri…Raţiunea de a fi a aplicării pedepselor în această lume, atunci când este vorba de credincioşi, este ca aceştia să fie exoneraţi prin asta în viaţa viitoare. Nu acesta este şi cazul atunci când pedeapsa cu moartea rezultă dintr-o decizie politică sau dintr-o aplicare a legii talionului şi nu dintr-o condamnare legală.

– Cazul celui care s-a sinucis

Şi în acest caz, răspunsul lui Ibn Arabî este pozitiv. Începe prin a aminti datele tradiţionale pe care se sprijină cei care au opinia contrară: mai întâi hadîth-ul conform căruia „Cel care s-a sinucis este în Foc şi va rămâne veşnic”; apoi hadîth-ul qudsî în care Preaînaltul spune: „Dacă servitorul Meu vine la Mine pe neaşteptate cu sufletul său, Paradisul (janna) îi este interzis”. Observă că niciuna din aceste date nu conţine o interdicţie expresă de îndeplinire a rugăciunii pentru defunct şi că, printre altele, cea de-a doua poate fi interpretată, cu ajutorul indicaţiei subtile (işâra) în sensul indicat în versetul coranic: Aceştia se precipită către lucrurile bune şi le obţin înainte altora (Cor., 23, 61). Într-adevăr, moartea constituie cauza „întâlnirii (lor) cu Allâh”. Cel care, din iubire ardentă (şawq) de Dumnezeu, vrea să grăbească această întâlnire, va lua iniţiativa de a ridica toate voalurile care îl despart de El. Ori, se poate admite, tot prin işâra, că termenul janna, care figurează în hadîth-ul qudsî, păstrează sensul său iniţial de „voal”. Pornind de la aceasta, înţelegem că acest hadith înseamnă: „…nici un voal nu poate de acum să-l ascundă de Mine”. Această dezvăluire, care cuprinde un sens iniţiatic evident[14], este deci în realitate un avantaj şi chiar un privilegiu obţinut de cel care a „ucis propriul său suflet” [15], căci a obţinut astfel Viziunea fericirii (ru’ya na’îm) în momentul morţii şi nu, aşa cum este cazul pentru alţi credincioşi, după intrarea în Paradis, în momentul în care Vestitorul va chema pe cei care îl locuiesc să meargă în Eden pentru ca să-L viziteze acolo pe Domnul lor, altfel spus, să părăsească voalurile deliciilor paradisiace pentru a contempla în mod direct Prezenţa teofanică:

Putem înţelege că Allâh a vorbit în favoarea celui care ” a ajuns la El pe neaşteptate cu sufletul” ucigându-se, atunci când a adăugat: „…Paradisul îi este interzis”, dacă se înţeleg aceste cuvinte în sensul: „…interzis înainte să Mă întâlnească”. Astfel, întâlnirea lui Allâh (care se produce în momentul morţii) anticipează, pentru cel care s-a omorât, Viziunea fericirii: în exact acest moment (şi prin această Viziune) acesta intră în Paradis. Cel care se sinucide consideră că Allâh este mai milostiv cu el decât situaţia în care se găseşte (în această lume) şi aceasta este ceea ce-l face să grăbească (moartea şi întâlnirea). N-ar acţiona aşa dacă nu s-ar gândi că la Allâh se găseşte o odihnă, adică o eliberare de suferinţele pe care le îndură în viaţa de aici. Allâh a spus: „Sunt conform opiniei pe care servitorul Meu o are despre Mine; să gândească deci de bine despre Mine!”. Cel care se sinucide, dacă este credincios, crede (în realitate) de bine despre Domnul său, căci aceasta l-a condus să-şi pună capăt zilelor.

În ceea ce priveşte primul hadîth citat, Ibn Arabî îl consideră ca o admonestare preventivă (zajr), chiar dacă el este confirmat de alte notificări tradiţionale, mai ales aceasta: „Cel care se sinucide va fi pedepsit în felul în care şi-a luat zilele”; cel care a băut otravă „o va bea în Focul Gehennei, pentru totdeauna”; cel care s-a străpuns cu o lamă „se va străpunge în pântec, în Focul Gehennei, pentru totdeauna”. Astfel, pentru Ibn Arabî:

Aceste hadîth-uri nu precizează dacă este vorba sau nu de credincioşi, astfel că este posibil să admitem că nu sunt vizaţi aceştia din urmă. Odată ce această posibilitate a fost recunoscută, trebuie în mod necesar să se revină la principii (generale ale religiei: al-usûl). Vedem atunci Credinţa deţinând o forţă suverană care împiedică pe cel care-o păstrează (în inima sa) să rămână perpetuu în Foc. Din această cauză ştim cu certitudine că Legislatorul a avut în vedere pe „asociatori” atunci când a făcut precizarea în privinţa pedepsei lor eterne…Astfel, Preaînaltul a spus într-un hadîth qudsî: „Scoate-ţi din Foc pe cei care au în inima lor chiar şi o infimă cantitate „de greutatea unei boabe de muştar[16]” de Credinţă”.[17]

– Cazul martirul ucis în luptă

Acest caz a fost deja tratat când s-a vorbit de spălarea mortului. Dacă considerăm că acest martir este viu, nu se va face nici rugăciune şi nici spălare. În schimb dacă se consideră că rugăciunea pentru defunct este în mod esenţial o cerere adresată lui Dumnezeu în favoarea sa, aceasta se va îndeplini căci chiar dacă este viu, martirul nu mai poate îndeplini el însuşi operele care conferă gradele de excelenţă. Rugăciunea va fi făcută deci în locul său, în acelaşi fel în care se poate posti şi face pelerinajul în favoarea unui defunct.

– Cazul copilului care moare în pântecele mamei

Răspunsul este de asemenea pozitiv:

Allâh ne-a ordonat prin sunna să ne rugăm pentru defunct, fără să precizeze că moartea sa ar fi trebuit să fie precedată de o viaţă (exterioară): chiar dacă embrionul este mic, este de ajuns ca membrele să fie suficient formate pentru a putea şti că este vorba cu siguranţă de un om; este puţin important faptul că duhul a fost sau nu insuflat în el. Astfel, această formă este numită „moarte” în Legea sacră: Voi eraţi morţi: El v-a dat viaţă şi apoi v-a făcut să muriţi, apoi vă va da din nou viaţă (Cor., 2, 28). Calitatea de „morţi” se aplică aici stării embrionare care precede insuflarea duhului. În consecinţă, dacă embrionul a ieşit înainte de vreme şi se poate recunoaşte în el o formă (umană), noţiunea de moarte i se aplică, chiar dacă duhul n-a fost (încă) insuflat în această formă. În acest caz, absolut nimic nu împiedică ca rugăciunea să fie îndeplinită pentru el, căci Trimisul lui Allâh – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – n-a menţionat ca această (primă moarte) să fie în mod necesar precedată de o viaţă…Tirmidhî relatează, după Jâbir b. Abdallâh, că Trimisul lui Allâh a spus: „Ne rugăm pentru copil; dar nu poate să moştenească şi nu se poate moşteni de la el atâta vreme cât nu a dat ţipăt”. A prescris deci rugăciunea, dar nu şi moştenirea aşa cum este cazul celui care moare după ce a trăit. Această informaţie tradiţională confirmă poziţia noastră, în particular în ceea ce priveşte prezenţă unei forme umane (ce poate fi recunoscută ca atare).

– Cazul copiilor mici

Şaikh-ul Al-Akbar enunţă aici o regulă generală:

Dacă este posibil ca rugăciunea să fie realizată pentru copii mici care nu au atins vârsta raţiunii, aceasta trebuie să fie făcută, căci ei sunt „conform Naturii primordiale a Islamului” (fitratu l-islâm). Termenul tifl, care desemnează copilul mic, provine din tafal care înseamnă „rouă”: este vorba de această umiditate a dimineţii şi serii care este picătura de apă cea mai fină dintre cele care coboară din cer, iar ploile puternice şi aversele sunt comparabile cu adulţii. Ori, cel care este slab este întotdeauna obiectul milosteniei; şi rugăciunea face parte din aceasta. Ce sens ar avea să nu se realizeze rugăciunea pentru copilul mic?

***

Capture

*Traducere din franceză din cartea lui Sidi ‘Abd Ar-Razzâq Yahya: La prière sur le défunt dans l’enseignement d’Ibn Arabî. A se vedea prima parte a textului aici, şi a doua aici.

NOTE:

[1] Cf. Le Livre des Chatons des Sagesse, vol. I, pag. 281.

[2] Nafsa-hu. Acest termen desemnează în acest caz fiinţa sa individuală.

[3] Somnul este considerat din punct de vedere tradiţional ca fiind o „mică moarte”.

[4] Amintim că rugăciunea pentru defunct este în întregime „divină” şi că recitările pe care le cuprinde sunt toate „coranice”.

[5] Se cuvine să subliniem ambiguitatea teologiei creştine care proclamă dogma „învierii în trup”. Astfel, nu ‘carnea’ este cea careva fi  înviată ci osemintele vor fi cele care vor fi acoperite, în momentul Învierii din Morţi, cu o ‘carne nouă’. Coranul este foarte clar în această privinţă: Priveşte osemintele, cum (Noi) le înviem, apoi le îmbrăcăm cu carne (Cor., 2, 259); Crede oare omul să nu-i vom reuni oare (Noi) osemintele?  (Cor., 75, 3).

[6] Adică după cel de-al treilea takbîr.

[7] Despre excelenţa regnului mineral, cf. Les sept Etendards, pag. 237.

[8] şi Duhul lui Dumnezeu (rawhi-Llâh).

[9] غِلّghillûn, ură, animozitate, ranchiună, amărăciune.

[10] Cuvânt de la aceeaşi rădăcină şi sens ca salâm.

[11] Pentru cei care cred că, pentru a păstra pudoarea, imamul trebuie să se aşeze astfel încât să ascundă corpul femeii privirilor celor care se roagă, Şaikh-ul Al-Akbar observă că acest corp rămâne întotdeauna vizibil imamului însuşi.

[12] Cf. La doctrine iniţiatique du Pèlerinage, p. 180.

[13] Cf. a ceea ce a fost spus în Cap. 4.

[14] Semnalăm în această privinţă că, în Hinduism, anumiţi Kşatriya recurg în mod excepţional la sinuciderea rituală în scopul de a obţine realizarea iniţiatică şi nu, cum se întâmplă de obicei, pentru a scăpa de dezonoare.

[15] Qatala nafsa-hu. Această expresie, utilizată pentru a defini sinuciderea, cuprinde, de asemenea, o semnificaţie iniţiatică.

[16] Aluzie la Cor., 31, 16.

[17] [Atragem atenţia, pentru a nu exista dubii şi impresii false, că sinuciderea este fără nicio îndoială condamnată şi pedepsită de Allâh, fiind considerată un act contrar voinţei lui Dumnezeu. Detaliile în care întră explicaţia lui Ibn ‘Arabî au rolul de a atrage atenţia că această condamnare este una de la caz la caz şi nu generalizată. n.t]

Reclame