RUGÃCIUNEA ÎN FAVOAREA DEFUNCTULUI
în învãţãtura lui Ibn Arabî
(Salat al-Janâza)

 – RITURILE PENTRU DEFUNCT –

1.Talqîn-ul

Termenul talqîn desemnează faptul de a şopti la urechea muribundului formula de tawhîd sau de a o recita asupra sa cu voce tare în momentul înmormântării. Talqîn-ul la urechea muribundului are ca scop confirmarea faptului că a făcut parte, până la sfârşitul existenţei sale, dintre cei care cred în Unitatea divină; conform lui Ibn Arabî:

Trebuie ca mijlocitorul să ştie, de o manieră certă, că cel pentru care mijloceşte profesează Doctrina Unităţii (tawhîd), puţin contează că este vorba de un act de credinţă sau de o simplă adeziune bazată pe probe raţionale (dalîl). Preaînaltul a spus în Cartea sa: Noi nu am pedepsit niciodată înainte de a nu fi dat naştere unui Trimis (Cor., 17;15).

Mijlocirea pentru ca cei care au păcătuit, pentru ca ei să fie primiţi de Dumnezeu cu îngăduinţă şi milă în ciuda greşelilor lor, presupune supunerea [prealabilă, n.t] la o Lege Sacră şi apartenenţa la o Comunitate tradiţională. Acesta este raţiunea de a fi pentru această primă funcţiune a talqîn-ului.

A doua funcţiune se referă la protecţia împotriva a ceea ce tradiţia numeşte fitnat al-mahyâ wa-l-mamât (tulburările locului (ultim) din viaţă şi din moarte), protecţie pe care este recomandat să o cerem după realizarea fiecărei rugăciuni obligatorii. Talqîn-ul şoptit la urechea muribundului se raportează la fitnat al-mahyâ iar talqîn-ul în momentul înmormântării la fitnat al-mamât. Ibn Arabî scrie în legătură cu aceasta:

Spaima muribundului este intensă şi situaţia sa este teribilă. Acesta este un moment de tulburare profundă, „tulburarea locului (ultim) din viaţă”, căci vede ceea ce voalul (vieţii iluzorii) ascundea până acum privirii sale[1]; percepe acum ceea ce ceilalţi care sunt prezenţi (pe lângă el) nu pot percepe. Ceea ce el cunoştea înainte se prezintă atunci în faţa lui în formele pe care le întruchipau pentru el; dar în realitate sunt demoni care se prezintă în faţa lui în formele cele mai splendide şi îi spun că au obţinut aceste splendori doar pentru că sunt morţi ca „asociatori (idolatrii, n.t)” (mushrikîn bi-Llâhi). În acel moment critic este de datoria credincioşilor care sunt apropiaţi de muribund să-i şoptească la ureche formula de Mărturisire a tawhîd-ului, de a-i arăta forma pe care o ia această fitna şi de a-l avertiza astfel pe acesta să moară în Islam, ca un credincios care profesează Unitatea. Atunci când muribundul pronunţă la rândul lui această formulă, cu buzele sale, iar lumina tawhîd-ului îi luminează inima în momentul reamintirii, îngerii mizericordiei îl iau în grijă şi alungă aceste forme demoniace care îl bântuiau. Este convenabil, în aceeaşi măsură, repetarea acestei formule în momentul în care defunctul este coborât în mormânt şi acoperit cu pământ, căci acest moment este cel al „interogatoriului din mormânt” (su’âl al-qabr). Viziunea celor doi îngeri care efectuează acest interogatoriu este una oribilă; întrebarea lor legată de Trimisul lui Allâh – asupra lui Binecuvântarea şi Pacea! – este pusă pe un ton lipsit de orice respect faţă de el, atunci când i se spune defunctului: „Ce ai de spus în legătură cu acest om?”: aceasta este “fitna din locul morţii”; protejaţi să fim de aceasta! Profeţii înşişi cer această protecţie căci şi ei sunt interogaţi în acel moment despre cel care i-a trimis cu Mesajul (divin), şi anume – Jibrîl. Profetul căuta refugiu împotriva „fitn-ei din locul de viaţă şi de moarte” în taşahhud-ul care încheie rugăciunea rituală, căci ştia că profeţii cunosc, precum credincioşii, această „fitna din momentul morţii”. A poruncit să fie cerută această protecţie la sfârşitul rugăciunii căci omul care o îndeplineşte se întreţine cu Allâh şi se află în “Staţiunea Proximităţii”: stare în care cererea făcută constituie (în sine) o stare de descoperire (revelaţie, n.t).

Fitnat al-mahyâ  este o tentaţie de a respinge unitatea lui Allâh; fitnat al-mamât este o tentaţie de a respinge misiunea Trimisului Său. Tot la fel, în timpul lunii Ramadan, postul din timpul zilei se raportează la Cel Preaînalt iar veghea de noapte la Muhammad ﷺ. De altfel, într-un alt pasaj studiat aici, Ibn Arabî precizează în legătură cu această spaimă a muribundului că:

Moartea este înfricoşătoare: pentru credincios, din cauza păcatelor pe care le-a comis; pentru Cunoscător, din cauza pudorii pe care o resimte faţă de Allâh în momentul în care va fi pus în prezenţa Sa; pentru necredincios, pentru că pierde tot cu ce era obişnuit. Cauzele spaimei sunt diverse, dar forma sa este unică.

***

2. Qibla

Este de dorit ca anturajul defunctului să îl aşeze în qibla în momentul decesului: cu picioarele înainte, daca este culcat pe spate; iar dacă este pus pe o parte să-i fie întors obrazul (către Mekka).

***

3. Grăbirea înmormântării

Această grabă este recomandată; conform unui hadîth profetic: „Grăbiţi-vă să conduceţi mortul (la mormântul); dacă este vorba de un om virtuos acesta este un bine pe care îl grăbiţi pentru el; în cazul contrar, acesta este un rău de care vă eliberaţi grumazurile”. În primul caz, Legea sacră ia în considerare binele defunctului iar în cel de-al doilea caz, (binele) apropiaţilor acestuia; dar în orice caz, ea nu prescrie decât în vederea unui bine.

De altfel, este vorba de unul din cele trei cazuri (împreună cu realizarea rugăciunii obligatorii şi a îndeplinirii pelerinajului de îndată ce avem mijloacele necesare) când graba „nu vine de la demon”. Conform lui Ibn Arabî, mortul culcat pe catafalcul său se adresează celor care îl poartă printr-un cuvânt conform acestui hadith şi pe care îl înţeleg toate fiinţele înzestrate cu viaţă, cu excepţia oamenilor şi a ginilor: “Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă!”, dacă este vorba de unul dintre cei fericiţi; „Dar unde mă purtaţi voi?”, dacă este vorba de un damnat.

Trebuie subliniat contrastul între acest percept tradiţional şi barbaria modernă care constrânge la termene din ce în ce mai prelungite pentru înhumarea defunctului, în principal din cauza complicaţiilor administrative şi care, în plus, injectează substanţe chimice în cadavre pentru a asigura conservarea acestora. Prostia sentimentală şi laşitatea celor vii contează mai mult astăzi decât respectul datorat morţilor şi griji pentru binele lor.

***

4. Spălarea mortului

Termenul arab care desemnează această spălare este ghusl (marea abluţiune). Astfel, apa este întinsă prin frecare pe întregul corp şi nu doar pe anumite părţi ale acestuia precum în mica abluţiune (wudû). Este vorba de o purificare care precede în mod necesar rugăciunea făcută pentru defunct şi care îndeplineşte pentru acesta o funcţiune analoagă acelei abluţiuni relizată de cel care se pregăteşte pentru rugăciune. Aşa cum şi orantul trebuie să fie pur atunci când se întreţine cu Domnul său în rugăciunea rituală, tot aşa şi defunctul trebuie să fie purificat atunci când Îl întâlneşte după moarte în lumea intermediară (barzakh). Rămăşiţa pământească, destinată putrezirii, comportă în sine o anumită idee de impuritate. Examinând chestiunea de a şti dacă este permis să fie introdus defunctul într-o moschee pentru ca să fie astfel realizată rugăciunea asupra lui (subînţelegându-se: în ciuda impurităţii sale), Ibn Arabî răspunde afirmativ şi se sprijină pe un argument semnificativ din punctul de vedere al doctrinei milei universale:

Această rugăciune este permisă oriunde. Nu există în realitate loc mai impur decât cel ocupat de Faraon, căci „asociatorul (idolatrul, muşrîk, n.t) este murdărie[2]„; dar cu toate acestea, atunci când Moise şi Aaron s-au dus la el, Allâh le-a spus: Sunt cu voi. Aud şi Văd[3].

Este însă mult mai semnificativă continuarea răspunsului său:

Afirmam că rugăciunea asupra defunctului era posibilă oriunde, într-o moschee sau oriunde altundeva, până când am văzut în somn pe Profet –asupra sa Binecuvântarea şi Pacea!- interzicând să fie introduşi defuncţii în moschee şi să fie realizată rugăciunea pentru ei. M-am conformat acestei interdicţii şi de atunci nu am mai realizat niciodată rugăciunea pentru un mort în moschee, căci Profetul a spus: „Cel care m-a văzut, m-a văzut în realitate; demonul nu îmi poate lua aparenţa.”

Punctul de vedere iniţial al Şaikh-ului al-Akbar reflectă excelenţa Staţiunii sale iniţiatice căci cei mai mari sfinţi, în Islam ca şi oriunde[4], realizează Prezenţa divină chiar şi în obiectele cele mai respingătoare. Pe de altă parte însă, corecţia adusă de ordinul profetic are în vedere mai curând convenienţele comunitare; dar, în orice caz, ideea de impuritate a defunctului este prezentă. Ea decurge în mod fundamental din simbolismul morţii, pe care Ibn Arabî il enunţă în aceşti termeni lapidari:

Ignorantul, este defunctul; moartea, este ignoranţă.

Cel care spală mortul se regăseşte deci, prin ritul pe care îl îndeplineşte, într-o stare de superioritate funcţională faţă de cel pe care îl spală: el reprezintă Maestrul, cel care învaţă pe alţii şi care pune astfel capăt ignoranţei. A transmite ştiinţa înseamnă a o aduce la viaţă: Răspundeţi lui Allâh şi Trimisului Său atunci când vă cheamă la ceea ce vă dă viaţă (Cor., 8, 24). De altfel, Ibn Arabî poartă numele emblematic de “Muhy d-Dîn”: cel care însufleţeşte religia şi o aduce la puritatea sa originală. Acest simbolism poate duce la situaţii paradoxale, căci mortul care este spălat deţine câteodată o demnitate superioară celei pe care o are cel care îl spală; acesta este motivul pentru care Şaikh-ul Al-Akbar aduce aminte în mod oportun că

baza acestei expuneri, care se referă la necesitatea în care se găseşte “cel perfect” (al-kâmîl) de a accepta ceea ce îi indică cel care îi este inferior, în  legătură cu o chestiune în care acesta din urmă este mai savant decât el, se găseşte în cuvântul Profetului către Tovarăşii săi, care l-au contrazis în legătură cu fertilizarea unui palmier: „Voi sunteţi mai savanţi pentru ceea ce este util lumii voastre de jos”.

Simbolismul legat de impuritatea defunctului clarifică de asemenea învăţătura care este dată în cadrul tasawwuf, despre atitudinea pe care discipolul trebuie să o aibă faţă de Maestrul său spiritual a cărui călăuzire a acceptat-o, spunându-se deci că acesta „trebuie să fie în faţa Şaikh-ului său aşa cum este mortul între mâinile celui care spală morţii.”

În lumina consideraţiilor precedente, se pune o întrebare: cel care spală această fiinţă impură care este mortul, nu este el murdărit din cauza acestui contact şi nu trebuie oare, la rândul său, să îndeplinească marea abluţiune (ghusl)?

Avem în acest caz o întrebare care este adresată în mod obişnuit legiştilor Islamului. Ibn Arabî răspunde referindu-se la semnificaţia simbolică ataşată spălării mortului: dacă cel care spală este dintre Cunoscători, acesta nu trebuie să se purifice printr-o mare abluţiune (ghusl); în cazul contrar ar trebui să îndeplinească ghusl pentru sine însuşi pentru a se purifica de ignoranţa sa:

Ghusl-ul mortului este prescris, atunci când acesta nu mai este în putere să îndeplinească niciun act: această obligaţie se impune (deci) în mod necesar altcuiva. Această prescripţie este un mod de a atrage atenţia acelui care îl spală. Astfel, indiferent dacă este vorba de faptul de a duce la bun sfârşit purificarea, supunerea şi toate actele pe care Creatorul său le îndeplineşte pentru el şi prin el, acesta trebuie să fie între mâinile Domnului său cum se află mortul între mâinile celui care îl spală. Ţinând cont de aceasta, el nu mai consideră că este el cel care îndeplineşte ritul; el vede mai degrabă pe Allâh ca fiind veritabilul purificator şi pe sine-însuşi doar ca instrumentul unui act divin. Dintr-un punct de vedere analog, cel care spală consideră apa ca fiind doar ca un mijloc necesar pentru a realiza spălarea. Este inimaginabil ca apa să pretindă că ea ar fi cea care realizează abluţiunea! Ea nu s-a deplasat pentru a merge la mort; nu ea a căutat să-l spele: cel care spală este acela care a vrut să îl purifice utilizând apă. Tot aşa, cel care îndeplineşte ritul nu trebuie să se considere pe sine ca fiind cel care, cu ajutorul apei, realizează spălarea rituală; ci mai curând că el însuşi, la fel ca şi apa, este (doar) un instrument prin intermediul căruia Allâh a căutat să realizeze spălarea mortului. Allâh este Cel care purifică; nu este nici el (cel care spală) şi nici apa căci este (cu adevărat doar) Allâh Cel care purifică prin intermediul celui care spală şi a apei. Dacă lucrurile se petrec efectiv în acest fel, cel care spală nu trebuie să se purifice pe sine…nu va trebui să realizeze astfel marea abluţiune (ghusl) decât dacă are pretenţia de a-şi atribui ghusl-ul şi dacă crede că, fără el, acest mort nu ar fi fost purificat.

Acest text, extras din capitolul 68 al Futûhât care tratează purificarea rituală[5], justifică regula adoptată sprijinindu-se pe actele exterioare care constituie ritul de spălare. Aceeaşi regulă şi aceeaşi justificare figurează de asemenea în capitolul 69 care tratează despre secretele rugăciunii, dar se sprijină de data aceasta pe semnificaţia interioară şi ezoterică a spălării care evocă, precum am văzut, maestrul spiritual predând ştiinţa tradiţională pentru a purifica fiinţele de ignoranţa lor.

Savantul (întru Allâh), atunci când dă învăţătură şi purifică fiinţele de ignoranţa lor prin ştiinţa pe care a obţinut-o el însuşi, se regăseşte în faţa următoarei alternative: ori le comunică ştiinţa sa „prin Domnul său”, însemnând că el este în Prezenţa lui Allâh şi ştiind că Allâh este Cel care îi învaţă conform cuvântului Său: Cel Milostiv! I-a învăţat Coranul (Cor., 55, 1-2). În acest caz nu trebuie să realizeze marea abluţiune (ghusl), căci Allâh este Cel care spală acest ignorant şi care îl purifică de ignoranţa sa prin învăţătura dată de acest Maestru. În schimb, dacă cel care spală comunică ştiinţa prin el însuşi, dacă atunci când oferă învăţătura celorlalți, nu vede că Domnul său este Cel care o face (în realitate), atunci trebuie, în mod obligatoriu, să realizeze marea abluţiune (ghusl) pentru a se purifica de această uitare care l-a îndepărtat din Prezenţa Domnului său.

Conform acestei interpretări akbariene, ezoterismul este avut în vedere în acest caz, pe două niveluri: primul, este cel al simbolismului, căci spălarea mortului reprezintă purificarea discipolului operată prin învăţătura Maestrului; al doilea, este cel al realizării iniţiatice prin intermediul Cunoaşterii. Acest grad suprem, putem remarca, este fundamentul metafizic al ansamblului de rituri îndeplinite pentru defunct, căci doctrina milei universale implica o manifestare divină directa în tot ceea ce este pus în practică în beneficiul acestuia. Riturile funerare apar astfel în Islam ca fiind un suport şi o expresie a Realizării supreme. Acesta este motivul pentru care este recomandat să fie îndeplinită în fiecare zi rugăciunea asupra defuncţilor, pentru binele celor morţi şi pentru binele celor vii care îndeplinesc acest rit.

***

5. Modalităţile de spălare

– Există divergenţă în a şti dacă trebuie sau nu să fie scoase veşmintele mortului, dar (se consideră la modul general că, n.t) pudoarea sa trebuie să fi, în orice caz, protejată.

– Şaikh-ul Al-Akbar se sprijină pe versetul: Şi orice lucru are la El o măsură (Cor., 13, 8) pentru a justifica opinia conform căreia gesturile abluţiunii nu trebuie să fie repetate decât un număr limitat de ori. Fiind vorba de mica abluţiune, este bine cunoscut că Profetul ﷺ a blamat pe cel care repeta gesturile mai mult de trei ori, spunând: „Face rău, este excesiv şi oprimant”. În schimb, pentru spălarea mortului nu a fost nimic precizat, doctrina akbariană reia însă idea că cel care spală trebuie „să rămână prezent cu Allâh” atunci când îndeplineşte ritul. Pentru aceasta, va face sau va repeta gesturile un număr impar de ori căci „Imparul” (Witr) este un Nume divin. În plus, nu va depăşi numărul şapte[6] a cărui semnificaţie se raportează în acest caz la cele şapte „Atribute fundamentale” (sifât ummahât) care sunt Viaţa, Ştiinţa, Puterea, Voinţa, Cuvântul, Auzul şi Văzul. În această categorie de atribute, Viaţa, sau mai precis „Cel Viu care dă viaţă”, ocupă un loc central, ceea ce este semnificativ în mod particular, având în vedere că este vorba de un rit îndeplinit pentru un defunct. Este de asemenea foarte remarcabil că, în acest context, apropierea stabilită cu hadîth-ul despre realizarea metafizică, conform căruia Allâh este văzul, auzul şi ansamblul de facultăţi ale servitorului care s-a apropiat de El prin operele (de adoraţie) suplimentare; astfel, Şaikh-ul Al-Akbar aplică în acest caz hadîthul privind ansamblul de Nume enumerate:

Atribuirea acestor şapte calificări, care ţin de domeniul creaţiei atunci când sunt raportate la servitor, sunt transformate[7] de Dumnezeu (în (cadrul) domeniului principial în mijloc de realizare metafizică): este prin Allâh că acesta aude, vede, ştie, este capabil, este viu, vrea şi vorbeşte. Graţie Domnului său, acesta operează spălarea de caracteristicile care îi aparţin: devine pur şi sfânt prin intermediul Calităţilor divine.

Conform aceste învăţături, cel care spală morţi se spală în realitate pe sine însuşi; tot astfel, cel care îndeplineşte rugăciunea pentru defunct, nu se roagă în realitate decât asupra lui însuşi, precum vom vedea mai departe.

***

6. Defuncţii pe care-i putem spăla

Două cazuri pun probleme: cel al muşrik-ului (asociator, idolatru) şi cel al martirului căzut în lupă împotriva necredincioşilor.

Se poate invoca în favoarea spălării muşrik-ului, faptul că Profetul ﷺ a ordonat spălarea unchiului său Abû Tâlib; precum şi faptul că spălarea este purificarea de eroare şi de ignoranţă, care este necesară tuturor celor care posedă ştiinţă. În schimb, nu se va trece la spălarea unui muşrik dacă se consideră că ghusl este o operă de adoraţie a cărui beneficiu îi va reveni acestuia din urmă. Pentru a evita o aparentă contradicţie cu ceea ce a fost spus mai sus în privinţa talqîn-ului, trebuie precizat că Ibn Arabî nu consideră în acest caz pe muşrik ca cel care „asociază divinităţi” lui Allâh – ceea ce este în orice caz imposibil, căci Allâh a decretat din toată eternitatea că voi nu puteţi adora decât pe El (Cor., 17, 23). – ci îl consideră mai curând pe acesta ca fiind cel care „asociază” Realităţii divine unice, cauzele secunde (asbâb); cel care se sprijină pe acestea şi consideră că Allâh are nevoie de aceste (cauze secunde) pentru a acţiona, dând dovadă astfel de ignoranţă şi de laşitate. Ibn Arabî dă ca exemplu pe omul a cărui inimă este tulburată din cauza faptului că aceste cauze secunde au încetat şi care nu poate avea credinţă în asigurarea coranică prezentată sub forma unui jurământ divin: În Cer se găseşte subzistenţa voastră (rizqu-kum) şi ceea ce v-a fost promis. Pe Domnul Cerului şi al Pământului, aveţi în aceasta un Cuvânt adevărat, asemănător celui pe care îl rostiţi! (Cor., 51, 22-23). În acelaşi timp Şaikh-ul precizează că:

Înţelepciunea divină a legat efectele cauzelor. Tulburarea acestui credincios nu implică şi o suspiciune în privinţa veridicităţii promisiunii divine şi nici în privinţa faptului că Allâh se însărcinează cu subzistenţa sa; este vorba mai degrabă de o slăbiciune umană în faţa suferinţei, de o lipsă de răbdare şi de îndurare. Cu siguranţă că Preaînaltul i-a adus la cunoştinţă că este El Cel care-i asigură în mod necesar subzistenţa, chiar dacă ar fi sau nu credincios, datorită simplului fapt că el este „o fiinţă în mişcare (dâbba)”, căci El a decretat: Nicio fiinţă nu se află în mişcare pe Pământ care să nu aibă subzistenţă în sarcina lui Allâh (Cor., 11, 6). Cu toate acestea, El nu a spus nici când şi nici cum; El n-a precizat nici timpul şi nici cauza; El i-a înştiinţat doar că „omul (nafs) nu va muri atâta vreme cât nu şi-a epuizat în întregime subzistenţa[8]” , astfel că, în momentul în care cauzele obişnuite prin care îşi obţine subzistenţa sa încep să se rărească, servitorul ignoră dacă a atins sau nu capătul vieţii sale; şi de aici provine tulburarea şi teroarea sa la ideea morţii iminente.

Şi Şaikh-ul încheie:

Acest fel de „asociator” nu trebuie să fie spălat (de ignoranţă) căci credinţa sa în Unitatea divină este una veritabilă; nu trebuie purificat atâta vreme cât este credincios. În cazul său, spălarea şi purificarea au în vedere doar slăbiciunea şi lipsa sa de certitudine şi de încredere în ceea ce Allâh a vrut tăindu-i mijloacele de subzistenţă.

Dacă este vorba de martirul mort în luptă împotriva necredincioşilor, Şaikh-ul Al-Akbar aminteşte că la bătălia de la Uhud, Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – a ordonat ca cei care au fost ucişi să fie îngropaţi în veşmintele lor, fără să se realizeze spălarea. Cel care consideră că acest ordin profetic avea în vedere calitatea lor de „martiri”[9], va extinde această regulă pentru toţi morţii caracterizaţi prin acest termen în tradiţia islamică; cel care crede, dimpotrivă, că avea în vedere mai curând circumstanţele morţii lor, va rezerva aplicarea acestei reguli martirilor morţi în lupta împotriva necredincioşilor, lucru pe care Şaikh-ul îl justifică astfel:

Cel care este ucis în luptă pe Calea lui Allâh împotriva necredincioşilor este un „viu a cărui subzistenţă este asigurată[10]„; ori, ordinul care ne-a fost dat este de a efectua spălarea doar pentru cel care este mort. Nu putem astfel, nici să spunem şi nici să gândim, că un martir de acest fel este mort, el fiind însă viu în virtutea unei declaraţii divine veridice care „nu are nimic fals, nici dinaintea şi nici din urma ei”[11]. Allâh a luat privirilor noastre perceperea acestei vieţi care-l animă, aşa cum El a ascuns percepţiei lor multe alte lucruri; şi tot aşa cum El a lipsit auzul nostru de perceperea faptului că plantele, animalele, mineralele şi toate celelalte lucruri celebrează transcendenţa divină (tasbîh)[12]. Preaînaltul a spus în legătură cu martirii: Să nu credeţi că cei care au fost ucişi pe Calea lui Allâh sunt morţi; ei sunt vii lângă Domnul lor, copleşiţi de favoruri. (Cor., 3, 169); El a spus de asemenea: Nu spuneţi de cei care au fost ucişi pe Calea lui Allâh că sunt morţi: sunt vii, dar voi nu vă daţi seama…(Cor., 2, 154)…că ei sunt în viaţă[13] . De asemenea, (ştim) că mortul este viu atunci când este interogat (în mormânt): îl vedem dar nu ne dăm deloc seama (că este în viaţă), ştiind însă foarte bine că este supus unui interogatoriu; ori, nu poate fi interogat decât cel care este înzestrat cu intelect şi doar cel viu este înzestrat cu aceasta. (În cazul martirilor morţi în luptă), ne este interzis să spunem că sunt morţi având în vedere că Allâh ne-a înştiinţat că sunt vii fără ca noi să ne dăm seama. Tradiţia nu relatează nimic asemănător pentru cei care nu au fost ucişi pe Calea lui Allâh, chiar dacă aceştia poartă numele de „martiri” şi sunt de asemenea vii: despre aceşti martiri nu ni se spune că sunt prezenţi la Allâh; acesta este motivul pentru care Preaînaltul a spus: „lângă Domnul lor” (în cazul primilor martiri, n.t). Spălarea şi purificarea mortului au ca scop aşezarea defunctului în prezenţa Domnului său într-o stare de puritate, pentru ca să-L întâlnească în lumea intermediară (barzakh) în starea de puritate prescrisă; însă martirii sunt deja „prezenţi lângă Domnul lor” graţie purei Mărturisiri de Credinţă (şahâda) realizată prin faptul de a fi fost ucişi pe Calea lui Allâh. De ce atunci, să fie oare spălaţi cei care sunt (deja, n.t) lângă Domnul lor?[14]

***

7. Cine este responsabil cu spălarea

– Există consens în privinţa faptului că un bărbat poate spăla un bărbat şi o femeie o femeie.

– În caz de necesitate, dacă un om bărbat moare fiind la o femeie sau o femeie la un bărbat, spălarea ar putea să fie făcută (de sexul opus) sub anumite condiţii: corpul defunctului sau a defunctei trebuie să fie acoperit de un voal sau de un veşmânt şi să fie doar stropite cu apă, fără ca să se frece efectiv.

– Este în mod unanim admis că soţia poate spăla soţul, dar în cazul contrar există dubii.

– Dezvoltările prin care Ibn Arabî justifică soluţiile propuse reiau ideile care guvernează ansamblul doctrinei sale în privinţa spălării mortuare: pe de-o parte, cel care spală îndeplineşte o funcţiune care îl pune într-o poziţie de superioritate faţă de cel care este spălat; şi acesta, chiar dacă, de altminteri, este egalul său, şi chiar inferiorul său, aşa cum se întâmplă în cazul soţiei care îşi spală soţul: este vorba în acest caz de o superioritate relativă şi pasageră. Pe de altă parte, această superioritate este avută întotdeauna în vedere în lumina unui simbolism legat de învăţătură: cel care spală este cel care este mai savant; şi îl purifică pe cel spălat de o ignoranţă, comunicându-i o învăţătură. Poate fi vorba de un Profet trimis de Dumnezeu pentru a proclama Voinţa Sa; un maestru spiritual care conferă călăuzirea discipolilor săi; sau chiar un jurist care aduce o soluţie în privinţa unei chestiuni aflate în dispută. Aceste idei diferite se combină între ele în aplicările care sunt efectuate. Astfel, superioritatea relativă a unui discipol poate decurge din faptul că ştie lucruri pe care maestrul său le ignoră, căci

superioritatea maeştrilor spirituali în faţa discipolilor este legată de științe bine precizate, care sunt cele căutate de cei care îl urmează.

Încă şi mai interesantă este însă superioritatea relativă a juristului faţă de Cunoscător în domeniul care este al său şi pe care Şaikh-ul Al-Akbar o dă ca exemplu pentru a ilustra faptul că o femeie poate să spele un bărbat:

Este spălarea unui (Om) Perfect îndeplinită de un inferior[15]. Inferiorul trebuie să-l purifice pe cel Perfect dacă realizează că acesta se află în mod indubitabil în eroare. De exemplu, un jurist poate estima că un Cunoscător a comis o greşeală îndeplinind un act care, fără nici un dubiu, este interzis din punct de vedere legal. În acest caz, are datoria să-l blameze pe acest Cunoscător, chiar dacă acesta ştie mai bine ce-a făcut! Astfel, dacă lucrul acesta este chiar aşa cum îl prezintă juristul, (Cunoscătorul) va accepta această purificare, se va pocăi şi se va abţine din acel moment să realizeze acest act; în ciuda faptului că din punctul de vedere al interiorului ceea ce făcuse era valid. Juristul ştie mai multe în ceea ce priveşte forma dar ignoră realitatea interioară al actului comis: face ceea ce trebuie să facă proferând un blam. În acest caz este cel inferior care purifică pe cel Perfect. În schimb cel Perfect nu îl spală pe cel inferior pentru o chestiune de acest tip. Astfel, se poate întâmpla ca perceperea inocenţei cuiva căruia i se atribuie o faptă care antrenează cu sine o condamnare legală. Dacă judecătorul rău informat (nâqis) a dat sentinţa şi a pronunţat condamnarea, Perfectul nu se va opune acestei judecăţi, chiar dacă ei sunt conştienţi de inocenţa condamnatului. Tot aşa, omul nu va spăla femeia care a murit.

O altă interpretare remarcabilă este cea care are în vedere pe Trimişii divini. În calitatea lor de manifestări ale Verbului conform diferitelor modalităţi şi diferenţieri ale Omului Perfect, ei au în comun un acelaşi nivel de realizare. Cu toate acestea, Coranul precizează: Aceşti trimişi, Noi i-am preferat pe unii altora (Cor., 2, 253). Această preferinţă este legată mai ales de validitatea actuală a Legilor sacre pe care ei le transmit comunităţilor lor:

Trimisul lui Allâh – asupra lui Binecuvântarea şi Pacea! – a spus despre Moise, „Cel căruia Allâh i-a vorbit”[16]: „Dacă Moise era în viaţă, nu ar fi avut de ales decât să mă urmeze”. Perfecţiunea lor, a amândurora, este însă indiscutabilă; cu toată acestea, în ciuda acestei perfecţiuni, autoritatea efectivă aparţine „stăpânului clipei”. Autoritatea care abrogă este cel viu; autoritatea care este abrogată este cel mort. Puterea îi aparţine clipei. Chiar dacă stăpânul clipei era mai puţin perfect, el este cel care ar fi dominat, căci abrogarea este ca un mort pentru ceea ce îi este superior.

Funcţiunea de intercesor universal va fi privilegiul lui Muhammad ﷺ în Ziua Învierii din morţi. În acel moment el va fi „domnul oamenilor” (sayyidu n-nâs), deţinătorul în această lume al Califatului Suprem. Abrogarea Legilor anterioare este o prefigurare a aceste funcţiuni ultime în domeniul Dreptului sacru. Ea manifestă o „putere de viaţă şi moarte” pe care René Guénon a legat-o de simbolismul Caduceului hermetic. În ezoterismul islamic, ea este legată mai degrabă de un simbolism solar, apariţia soarelui având ca efect ascunderea luminii planetelor şi a celorlalte stele faţă de priviri. Acest dublu simbolism face referire la sayyidnâ Idrîs, „Hermes-ului Islamului”, cât şi la cuplul de Nume divine Al-Hayy Al-Qayyûm, „Viul, Cel care subzistă prin El-însuşi şi prin care ceilalţi subzistă” care caracterizează manifestarea teofanică a „Polului duhurilor umane”, Şef al Ierarhiei Centrului Suprem.

***

8. Giulgiurile

Conform lui Ibn Arabî, „pentru mort, giulgiul, este comparabil cu veşmântul pentru cel care se roagă”; însă adaugă, într-un fel neaşteptat: „nu (este vorba de) veşmântul în care se îndeplineşte rugăciunea ci cel pe care se află atunci când îl îndeplineşte, ca în cazul unei rugăciuni realizate pe un covor mai mic: veşmântul are funcţiune să se interpună între tine şi pământ căci este aşezat pe locul prosternării tale, în cazul în care ar trebui să te prosternezi”. Această remarcă este cu atât mai ciudată cu cât caracteristica rugăciunii pentru defunct este mai ales de a nu cuprinde nicio prosternare.

Raţiunea de a fi a giulgiurilor este de a ascunde în întregime privirilor pe cel mort:

Mus’ab b. Umayr, în ziua de Uhud, a fost învelit cu unica tunică pe care o purta. Era o tunică scurtă care nu îl acoperea în totalitate. Trimisul lui Allâh – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – ordonă să i se acopere capul cu acest veşmânt şi picioarele să-i fie acoperite de o iarbă odorantă (idhkir) astfel încât să fie ascunse în întregime privirilor.

Iată cum Şaikh-ul Al-Akbar justifică această regulă tradiţională:

Cel care îndeplineşte rugăciunea se întreţine cu Domnul său. Dacă face o pauză şi nimic nu se interpune între el şi ţărâna care se deschide astfel privirii sale, aceasta din urmă îi va aduce aminte de propria sa constituţie, de elementul din care a fost creat, de insignifianţa şi statutul său umil, căci Allâh l-a făcut „foarte-umil” (dhalûlan)[17]. Pornind de aici, s-ar putea ca orantul să fie distrat din „întreţinerea” pe care o are cu Domnul său, din recitarea pe care o realizează din Cuvântul Său, prin privirea aceasta pe care o aruncă asupra lui însuşi şi asupra elementului din care a fost creat; şi el nu mai este astfel atent la ceea ce-I spune lui Dumnezeu şi la ceea ce Dumnezeu îi spune. Ori, ar fi în acest caz o lipsă de maniere faţa de Preaînaltul… Este vorba de o „gelozie” a lui Dumnezeu, determinată de reprezentările pe care I le dăm sub forma umană. Dacă ne-a fost ordonat să ascundem în întregime pe cel mort, aceasta se datorează faptului că acesta este aşezat în faţa orantului care îndeplineşte rugăciunea şi care se întreţine cu Dumnezeu în qibla pentru a interceda în favoarea sa.

Remarcăm că starea umilă şi smerită a pământului sunt considerate în acest caz obstacole, în vreme ce, în contextele doctrinale care insistă în privinţa caracterului „servitorial” al realizării iniţiatice, ele sunt avute în vedere mai ales ca mijloace privilegiate şi chiar condiţii de dezvoltare spirituală[18]. Interpretarea akbariană este conformă în realitate întregului simbolism al riturilor funerare, în care aspectul divin predomină şi nu lasă în principal nici un loc elementului uman şi „servitorial”, ceea apare în mod particular evident în cazul rugăciunii pentru defunct care nu cuprinde nici înclinări şi nici prosternări[19].

– Sunna recomandă acoperirea femeii cu cinci veşminte: haqwun, centura peste mijloc, tunica (dir’, definită ca fiind o qamîs kâmil), khimâr, care este un voal ce acoperă capul şi faţa, milhafa care este un fel de mantou şi în fine, un ultim veşmânt (sau cuvertură) care acoperă pe toate celelalte. Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – este cel care le întinse celei care spăla mortul, veşmânt după veşmânt, în momentul morţii fiicei sale Umm Kulthûm şi ordonă să se procedeze astfel: este vorba cu siguranţă deci de o sunna.

– Nu există indicaţie echivalentă pentru bărbaţi, dar este un lucru dovedit faptul că Trimisul lui Allâh ﷺ a fost acoperit, conform diferiţilor martori, cu trei veşminte albe şi moi (netede). Se consideră deci că sunna este de (a acoperi cu) trei veşminte bărbaţii şi cinci femeile; dar se admite că numărul lor poate fi inferior, atâta vreme cât rămâne impar. Singura excepţie este avută în vedere în ceea ce-l priveşte pe omul rău (infractor sau criminal: mujrim): Profetul ﷺ a ordonat ca el să fie îngropat acoperit fiind de doar două veşminte.

***

9. Cortegiul funerar

Cortegiul funerar este însoţit de îngeri. Am văzut în Introducere că Profetul – asupra sa Binecuvântarea şi Pacea! – se ridicase în picioare la trecerea unui defunct evreu. Există diferite versiuni în ceea ce priveşte cuvintele pe care le-a pronunţat cu această ocazie. Noi am citat şi comentat prima dintre ele: „Nu era el oare un om?”, dar Ibn Arabî menţionează de asemenea încă două versiuni: „Cu adevărat, moartea este un lucru teribil”, care a fost explicată mai sus [20]; şi „Nu este el oare însoţit de un înger?” care este cea care ne interesează în particular aici [21]. Conform Şaikh-ului:

Este preferabil ca să defunctul să nu fie însoţit călare, din respect pentru îngeri. Acesta este unicul motiv, căci (conform unei tradiţii): „îngerii merg cu defunctul atâta vreme cât nu este însoţit de lamentări zgomotoase; în cazul contrar, îngerii îl abandonează”. Dacă această condiţie este respectată, ai de ales: tu poţi să-l însoţeşti atât la pas cât şi călare [22].

Fiind vorba despre oameni, el precizează:

Însoţirea defunctului este comparabilă cu faptul de a merge la rugăciune. Unii spun că este sunna să se meargă în faţa sa; alţii, că ar fi mai bine să se meargă în urma sa. Sfatul meu este că ceea ce este convenabil este să se meargă la pas în spatele lui înainte că rugăciunea pentru el să fi fost îndeplinită şi de a-l menţine astfel în faţa sa, la fel cum este aşezat înaintea (celor care se roagă pentru el) în momentul rugăciunii. În schimb, se va merge înaintea sa după rugăciune, în felul servitorilor care îl preced pentru a-l însoţi până la locuinţa sa, adică la mormânt; şi aceasta în virtutea opiniei bune pe care aceştia o au despre Allâh, căci ei sunt convinşi că El a acceptat intercesiunea solicitată în momentul rugăciunii pentru defunct, astfel că mormântul constituie deja pentru el una din grădinile Paradisului. Allâh a recomandat servitorului să gândească de bine de El, căci El a spus (într-un hadîth qudsî): „Eu sunt conform ideii pe care servitorul Meu şi-o face despre Mine; să gândească deci de bine despre Mine!”. Se relatează de asemenea că Allâh a fost întrebat care din Isâ sau Yahyâ – Pacea să fie asupra amândurora! – îi era mai drag. Preaînaltul răspunse: „Acela dintre cei doi care are cea mai bună opinie despre Mine”, adică ‘Isâ căci Yahyâ era dominat de teama (de Dumnezeu).

A merge în urma mortului, spune tot Ibn Arabî, înseamnă a-l avea în faţa ochilor şi a resimţi o teamă salutară; a merge înainte, înseamnă a se izola cu Dumnezeu pentru ca El să accepte intercesiunea în rugăciunea care a fost făcută, dacă suntem în dubiu în legătură cu aceasta; în cazul contrar, se face astfel pentru a-l onora pe defunct, în felul unei escorte alcătuită din gărzi.

***

Capture

*Traducere din franceză din cartea lui Sidi ‘Abd Ar-Razzâq Yahya: La prière sur le défunt dans l’enseignement d’Ibn Arabî. A se vedea şi prima parte a textului aici.

NOTE:

[1] Aluzie la Cor., 50, 22: Noi am îndepărtat vălul care te orbea şi privirea ta astăzi a devenit pătrunzătoare; ceea ce se produce atunci când beţia morţii aduce Al-Haqq (Dumnezeu sau Adevărul) (Cor., 50, 19)

[2] Aluzie la Cor., 9, 28.

[3] Cor., 20, 46

[4] Meditaţia asupra cadavrelor este folosită ca metodă iniţiatică în anumite forme de Hinduism.

[5] Cf. vol. V, pag. 336-7 al ediţiei O. Yahyâ

[6] Acest maxim este indicat în cazul spălătorului care decide de la început să repete gesturile; dar se aplică de asemenea şi în cazul impurităţilor noi apărute în cursul spălării sau după ce aceasta s-a încheiat.

[7] Tabaddalat. Alegerea acestui termen este în sine însuşi semnificativ.

[8] Conform termenilor unui hadith.

[9] Termenul arab şahîd (martir) provine de la aceeaşi rădăcină ca şi şahâda (mărturisire de credinţă). Cuprinde deci în sine o perfecţiune care, conform acestei opinii, poate să dispenseze de efectuarea ghusl-ului.

[10] Aluzie la Cor., 3, 169. Acest verset va fi citat mai departe.

[11] Aluzie la Cor., 41, 42. Aceste cuvinte sunt în legătură cu Coranul. Orice declaraţie coranică este în acelaşi timp divină şi veridică.

[12] Aluzie la Cor., 17, 44. Nu există niciun lucru care să nu proclame transcendenţa (lui Dumnezeu) prin propria Sa laudă, dar voi nu o înţelegeţi.

[13] Şaikh-ul propune aici o interpretare care completează sensul versetului.

[14] Toţi defuncţii rămân vii sub o nouă modalitate. Privilegiul martirilor morţi în luptă este că ei sunt vii „lângă Domnul lor” şi în Prezenţa lui Allâh, datorită mărturisirii lor; astfel, nu au nevoie deloc să fie spălaţi.

[15] Nâqis; literalmente : „deficient”, „imperfect”.

[16] Kalîmu Allâh, desemnare emblematică tradiţională a lui Sayyidnâ Mûsâ (Pacea asupra sa).

[17] Aluzie la Cor., 67, 15.

[18] În privinţa acestui punct, cf. Les sept Etendards du Califat, cap. XXXII.

[19] În privinţa simbolismului mişcărilor rugăciunii rituale, cf. Etudes complémentaires sur le Califat, pag. 9-37.

[20] Cf. supra, pag. 32 şi 34.

[21] Am putea să ne întrebăm dacă acest înger este identic cu „îngerul morţii” de care este vorba în versetul 11 din surata „Prosternarea” (sajda, Cor., 32).

[22] A-l însoţi la pas rămâne însă lucrul preferabil, căci se spune despre îngeri că „merg împreună cu defunctul”.

Reclame