Vezi şi introducerea la prima parte
*Traducerea este realizată pornind de la textul arab şi urmărind şi ediţia publicată în franceză de editura Al-Bouraq (pe care însa nu o recomandam datorită numeroaselor erori de traducere şi de sens).

****

Comentariul Şaikh-ului Ahmad Al-‘Alawî (Mina Qudussiyâ):

Versurile lui Ibn ‘Âşîr:

Wa khamsu salawâti fardu ‘ayn / wa hiya kifâyâtun li-maytin dûna mayn

Sunt cinci rugăciuni obligatorii cu caracter individual (fardu ‘ayn),
Dar atunci când este realizată pentru defunct obligaţia lor are caracter colectiv (fard kifâyâ), şi în privinţa acestui lucru nu există nici un dubiu;

A fost vorba înainte (în qasida lui Ibn ‘Aşir) despre sensul spiritual (m’anâ) al Minah Qudussiyarugăciunii rituale (salât) şi despre faptul că rezultatul său (natijati-ha) este realizarea legăturii permanente (itisâl) între cel care îndeplineşte rugăciunea (al-musalî, care face legătura)  şi ceea la care este legat (bi-l-musalâ lahu); şi dacă legătura permanentă este intrinsecă viziunii esenţiale (ru’ya) a ceea la care acesta este legat şi acesta (viziune) este Adevărul (al-haqq, Nume al lui Dumnezeu, n.t), Puternicul şi Majestuosul, această viziune a Adevărului nu se obţine însă decât după moarte, adică după dispariţia servitorului, stingerii şi pieririi sale în întregime. Şi aceasta este realitatea morţii înţeleasă de sufiţi. Şi în virtutea acestui lucru îi este consacrat acest capitol şi prin intermediul său au loc viziuni (riwaya) şi contemplaţii (maşâhada) pe care nu le-ar putea obţine decât cel care este mort faţă de sufletul său (‘an nafsihi, şi ‘în sine’) şi faţă de creaţie (khalq) şi cuvântul său [a lui Ibn ‘Âşîr,n.t] (wa hiya […] li mayti), adică, aceasta (hiya) se obţine prin moarte (li-mayt) în mod inevitabil (dûn mayn), fără nici un dubiu.

Iar cuvântul său (li-mayt, în favoarea defunctului) este rostit de cel care nu a murit şi acestuia îi este interzisă viziunea Adevărului – Puternicul şi Majestuosul – căci Adevărul nu este văzut decât de cel care a murit, aşa cum am spus mai devreme.

Şi moartea în acest caz se împarte în două categorii: obişnuită şi moartea iniţiatică (mawt ‘âma wa mawt khâsa). Şi amândouă dintre ele cuprind viziunea Adevărului de către cel credincios, dar dacă moartea obişnuită (‘âma) cuprinde viziunea limitativă (a Adevărului) şi aceasta pentru că se produce într-un anumit moment precis (cel al morţii) (waqt dûn waqt) şi rezultatul său nu se manifestă decât în (locul determinat numit) Grădină (Paradis), în schimb moartea iniţiatică (al-khâsa) cuprinde viziunea nedeterminată (ru’ya mutlaqa), adică nu este limitată la un anumit moment. Şi din această cauză rezultatul său se produce imediat, fără întârziere. Adică se obţine rezultatul său, viziunea Adevărului, în lumea aceasta de jos şi nu [doar] în Lumea cealaltă [precum o obţin cei care au murit de moartea obişnuită, n.t]; iar oamenii acestei staţiuni spirituale (maqâm) ajung la viziunea Adevărului în această lume cu inimile lor şi pe Lumea cealaltă cu privirea lor.

Iar cine vrea să ajungă la această ‘moarte iniţiatică’ să se grăbească deci să moară înainte de a muri (fa-l-yasr’a li-l-mawti qabla ân yamût)! Aşa cum se spune în afirmaţia tradiţională (‘athâr)[1]mûtû qabla ân tamûtû” („muriţi înainte să muriţi”), iar cine realizează pentru sine această moarte, dobândeşte o victorie inegalabilă şi spune: iată-mă în Prezenţa Preasfântă, aşezat pe covoarele Intimităţii (cu Dumnezeu) şi el se găseşte chiar în această situaţie căci s-a eliberat de exigenţele sufletului (nafs) şi de ce îl ţine legat de simţuri, fericit este căci a ajuns la ceea ce a cerut, şi ce mulţumire îl cuprinde şi ce frumuseţe!

Şi aceştia sunt Oameni (ar-rijâl, Oamenii devenirii iniţiatice, n.t) şi ceilalţi în raport cu ei nu sunt decât nişte copii. Au murit înainte să moară: ” Ei nu vor mai gusta moartea, după moartea lor dintâi ” (Cor., 44, 56) – au murit în raport cu ceea ce este creat şi faţă de orice altceva în afara lui Allâh, au murit în parte şi în totalitate, au murit şi ei stau acum aşezaţi (pe covoarele Prezenţei, n.t). Şi ce spuneţi oare de acest cuvânt al efortului spiritual: A fost întrebat Abû Yazîd Al-Bistâmî – ca Allâh să fie mulţumit de el –  Ce face? şi el a spus: „Abû Yazîd este plecat cu cei plecaţi, dispărut este, mila Domnului asupra sa”.

Morţi sunt ei şi se odihnesc între Mâinile lui Allâh, Puternicul şi Maiestuosul, iar atunci când moartea lor era adeverită şi la chemărilor lor ascunse avură răspuns, îi întrebă Stăpânul Realităţii: „Cui îi aparţine astăzi Regatul?” şi limba creaturilor sale răspunseră exprimându-se din interiorul stărilor (hâl) lor: „Lui Allâh, Unicul (al-wâhid), Atot-Constrângătorul (al-qahâr, Cel care aduce toate lucrurile la Sine) ! ; iar când adeverirea lor se realiză la Allâh, Acesta le-o preschimbă cu o realitate din Esenţa sa (haqiqa min dzati-Hi) şi le insuflă din Duhul Său (rûhi-Hi) şi le dădu viaţă în Sinea Sa, iar dacă nu le-ar fi insuflat din Duhul Său şi nu ar fi preschimbat realitatea cu o realitate din Sinea Sa atunci când le-a adeverit lor existenţa, nu ar fi putu ajunge ei la contemplare (wa lâ waqa ‘alayhim şuhûd).

Şi este spus în acest sens:

Cel al cărui esenţă nu este existenţiată din Esenţa Sa * Existenţa sa nu este decât pură imposibilitate

(man lâ wujûd li-dzâtihi min dzâtihi * fa-wujûdu-hu law lâ-hu ‘aynu l-mahâl)

Sinteza celor spuse până acum este că aceştia sunt Suverani sub forma servitorilor. (mulûk fî sûra mamâlîk).

Apoi ştim că această moarte a simţurilor nu s-ar putea realiza decât prin intermediul Îngerului morţii şi în acelaşi fel moartea spirituală (al-mawt al-ma’nawiyya) nu s-ar putea realiza decât prin intermediul Maestrului (‘ustadh) care cunoaşte (ştiinţa) (con)strângerii duhurilor discipolilor, într-atât încât se adună în faţa sa poporul cerurilor şi al pământurilor şi îi cer să fie introduşi la Allâh prin intermediul (con)strângerii duhurilor şi unirii lor cu Domnul lor în chiar acel moment. Dar aceasta este condiţionată de o cerere expresă care să le fie adresată de către aceştia.

Dimpotrivă, în cazul morţii simţurilor (al-mawta al-hisiya), aceasta nu este condiţionată de existenţa acestei cereri iar atunci când se produce nu necesită în mod intrinsec viziunea Adevărului şi cel care trece prin aceasta ajunge ori în Grădină ori în Infern.

Cât despre moartea spirituală (al-mawt al-ma’nawiyya), ea conţine în mod intrinsec viziunea Lui şi întâlnirea cu Acesta şi este condiţionată de acceptarea bucuroasă a morţii din partea celui care o doreşte (murîd), adică acceptarea stingerii şi dispariţiei acestuia. Iar în caz contrar, Maestrul cunoscător (de Dumnezeu) nu ar putea să unească pe discipol cu Domnul său. Iar dacă acesta nu consimte la întâlnirea cu Allâh, Puternicul şi Maiestuosul, cum ar putea Allâh să consimtă să se întâlnească cu el? Conform cuvântului Profetuluiﷺ: „Cine iubeşte întâlnirea cu Allâh, Allâh iubeşte să-l întâlnească”[2].

Şi cum ar putea oare să fie mulţumit omul cu moartea atunci când (o vede ca fiind) cea mai mare nenorocire şi nu este mulţumit cu aceasta decât acela care a realizat scopul său, cunoscând faptul că după ea nu mai există nicio nenorocire care se poate abate, conform cuvântului Profetului ﷺ, „Nicio nenorocire (nu se mai poate întâmpla, n.t) după moarte”.

Devenim mulţumiţi cu această moarte (înţelegându-se) aluzia simbolică (işâra) [prezentă în hadith-ul dinainte n.t] şi însemnând că după ea nu mai există viaţă (care conţine intrinsec aceste ‘nenorociri’) ci (doar) beatitudine prin contemplarea Esenţei. Şi acesta este motivul pentru care spune ﷺ „Nicio nenorocire după moarte”, adică după moarte nu mai rămâne decât contemplaţia.

În privinţa morţii simţurilor, Profetul ﷺ spune: „Sunt şapte obstacole (‘aqabât, noduri n.t) între servitor şi Domnul său, cel mai facil fiind moartea şi cel mai dificil, faptul de a sta (wuqûf) între Mâinile lui Allâh, Puternicul şi Majestuosul”[3]. Şi reunirea cu Adevărul, Puternicul şi Majestuosul în cadrul primei dintre morţi (moartea iniţiatică) înseamnă milă divină survenită în urma contemplaţiei (lui Dumnezeu) iar în cea de-a doua moarte (moartea simţurilor) înseamnă aversiune datorată suferinţei (mukâbada).

Iar cine realizează scopul morţii spirituale care este beatitudinea contemplaţiei Divinităţii, cum să nu-şi liniştească sufletul în faţa dispariţiei (sale) şi cum să nu faciliteze ceea ce este abandonat, căci cine cunoaşte care este ţinta îi este facil să lase în urmă (ceea ce nu este necesar, n.t). Chiar dacă sufletul îi este drag, există încă şi ceva mai drag decât acesta şi aşa cum au spus unii, Allâh să-i aibă în milă:

Drag îmi este sufletul dar Ţie ţi-l ofer  * Sacrificiul acestuia (qatl) îmi este dureros dar întru mulţumirea Ta devine dulce

Astfel, decizând discipolul să-şi ofere sufletul Şaikh-ului pentru ca acesta să-l reunească cu Domnul său, acesta este obligat să-l introducă la Allâh prin patru obligaţii rituale (farâ’id) conform textului (lui Ibn ‘Aşir):

furûdu-hâ at-takbîru arba’â du’â * wa niyyatun salamun sirin tabi’â
Obligaţiile sale sunt patru takbîr, invocaţie * şi intenţie şi apoi pronunţarea Salam-ului inaudibil

Adică, dintre obligaţiile care sunt cerute pentru această moarte şi care îi sunt necesare discipolului (murîd), sunt cele patru takbîr, iar ceea ce îi este cerut este să-l urmeze pe Maestru (ustâdz) şi acesta să-i prezinte cele patru direcţii ale Fiinţei: Primul, Ultimul, Exteriorul şi Interiorul într-una singură, tăindu-i astfel argumentele şi barându-i orice scăpare, lămurindu-i astfel cuvântul lui Dumnezeu, Preaînaltul: „El este Primul şi Ultimul, Exteriorul şi Interiorul” (Cor., 57, 3) până când toate aceste direcţii îl acoperă într-atât încât nici măcar un singur spaţiu liber nu-i mai rămâne, căci nici un spaţiu nu mai există pentru el şi (doar) atunci duhul său piere şi corpul său se stinge.

Şi aceasta se întâmplă atunci când direcţiile încetară să mai existe pentru el şi astfel toţi atomii sunt (pentru el) ocupaţi de aceste patru direcţii, oriunde s-ar întoarce şi chiar către sine (li-nafsi-hi, către sufletul său, n.t), va regăsi o direcţie din acestea patru, şi aceasta oriîncotro s-ar îndrepta, conform cuvintelor lui Dumnezeu, Puternicul şi Majestuosul: „Oriunde v-aţi întoarce acolo este Faţa lui Allâh” (Cor., 2, 115).

De aceea atunci când cel nebun întru Domnul (al-majdûb) îşi îndreptă privirea către sine (către sufletul său) văzu în oglinda fiinţei sale Faţa lui Dumnezeu, apoi spuse, aşa cum a spus şi Halâj, ca Allâh să fie mulţumit de el: „În această tunică nimeni nu este în afara lui Allâh.[4]„. Şi această tunică cuprinde şi ansamblul corpurilor celeste şi terestre, accesibile simţurilor şi duhului şi unele dintre ele se regăsesc în acest sens:

Oriunde întoarceţi cu adevărat chipul * nimic nu este în afara lui Allâh , este oare vreun altul cunoscut?

Şi în această stare duhurile discipolilor se sting până când nu mai există în acelaşi timp cu existenţa Adevărului nici „unde” şi nici „între”, adică în orice direcţie s-ar îndrepta nu se vede decât această direcţie prezentă dinainte în dzikr (incantaţie rituală n.t) şi sunt care dau ştire despre aceasta şi alţii care aleg tăcerea.

Şi avem o expresia a acesteia datorate lui Sayydnâ Ibrâhîm (Pacea asupra sa), atunci când: „a văzut un astru a spus acesta este Domnul meu” (Cor., 6, 76) iar el nu era un ignorant, departe de aceasta! Căci el cunoştea perfect despre ce era vorba şi motivul vorbei sale „acesta este Domnul meu” că dorea să clarifice şi să facă ca să devină manifestă realitatea spirituală a cuvântul Său, „Oriunde vă întoarceţi este Faţa lui Allâh„. Acesta este motivul pentru care atunci când îşi îndreaptă faţa către soare şi către lună şi către devenirea celor existenţiate, vede Faţa lui Allâh, şi dădu astfel de ştire despre aceasta adeverind cuvântul Lui (Dumnezeu), Puternicul şi Majestuosul. Dar când îi află că inimile lor se găseau îndepărtate de Cel Iubit şi se temu ca această vorbă să nu le provoace tulburare (fitna), voală atuncil lucrurile [lit. acoperi masa cu un veşmânt, n.t] şi se exprimă aluziv mai degrabă decât să vorbească direct: „Dar eu m-am orientat şi faţa mea este către Cel care a creat (fatara, despărţit, separat, n.t) Cerurile şi pământul, şi eu sunt drept-credincios (hanîfan) şi nu sunt dintre idolatrii (muşrikîn, cei care asociază lui Dumnezeu alte divinităţi, n.t)” (Cor., 6, 79). Şi primul său cuvânt este esenţa (‘ayn) celui de-al doilea, din punctul de vedere al înţelesului metafizic şi cel de-al doilea reprezintă exprimarea sa formală, primul este exprimare directă şi al doilea exprimare voalată.

A spus Ibn Fârid în legătură cu aceasta:

Şi prin exprimarea mea aluzivă fac să înţeleagă pe cel care gustă (adevărurile spirituale, n.t) * şi îmi refuz exprimarea clară celui grosier

Şi revenim astfel la subiectul nostru şi acesta este despre moarte. Atunci când Fiinţa (Existenţa) necondiţionată (al-wujûd al-mutlaq) se desfăşoară discipolului (‘alâ l-murîd) aşa cum am spus înainte, sufletul (nafs) său se stinge stingând prin stingerea sa şi existenţa (al-wujûd) căci nafs-ul este important şi stingerea sa provoacă prin aceasta, din perspectiva sa, stingerea tuturor sufletelor. Conform Cuvântului lui Dumnezeu, Puternicul şi Majestuosul: „Iar cine îl ucide (sufletul), este ca şi cum ar fi ucis lumea cu totul„.

Apoi să ştii că înţelesul spiritual al acestor obligaţii (farâid) revine, pentru cel care îndeplineşte rugăciunea pentru defunct, la faptul că îi este obligatoriu să cunoască normele divine pentru a conduce pe acest defunct la Allâh, de a-i fi lui mijlocitor şi de aceea este obligatoriu pentru el să-l facă să fie iubit de Allâh, Puternicul şi Majestuosul şi astfel să-i înlesnească acceptarea acestuia (din partea lui Allâh) precum şi din partea celui mai iubit ﷺ din creaţia lui Allâh (Profetul Muhammad, ﷺ), Puternicul şi Majestuosul, conform a ceea se relatează de la Adevăr, „Cel mai iubit de Mine din creaţie este cel care Mă face să fiu iubit de fiinţele create şi care face ca fiinţele create să Mă iubească„. Şi de aceea îi este lui obligatoriu să fie iubit de Allâh, Puternicul şi Majestuosul, prin intermediul invocaţiei celui drept-credincios şi a cererii de iertare (bi-du’aâ’i as-sâlih wa al-istigfâr), şi de aceea invocaţia (du’â) este dintre obligaţiile rituale (precum în cazul salât janaza). (Invocaţia) adică cererea adresată Lui într-o manieră (bi lisâni, într-un limbaj n.t) imploratore (tadr’a) şi pioasă (khudû’) precum în cuvântul Său: „Dacă era un făcător de bine (muhsinân), sporeşte-l atunci în binele său iar dacă era făcător de rău (masy’ân), treci [cu vederea, n.t] peste răul său.” Şi cere în invocaţia lui tot ce poate şi în final îi cere să-L iubească în toate aspectele Sale (bi ây wajhin kân) şi aceasta până când îi este lui acceptat (de către Dumnezeu) şi este astfel acoperit cu mulţumirea Sa (ridâ).

Iar Adevărul (Haqq), Puternicul şi Majestuosul, nu îi acceptă lui până când intenţia (niyya) Maestrului nu este una definitivă (jâzima, şi fermă, n.t), de unde vine şi cea de-a treia obligaţia a rugăciunii mortuare, şi aceasta pentru ca acceptarea Sa să fie una definitivă şi tranşantă iar gândul său să fie al certitudinii că Allâh îl va accepta, conform cuvântului Profetului ﷺ din ceea ce i s-a inspirat de la Adevăr (hadith qudsî): „Eu sunt pe măsura gândului pe care servitorul meu îl are despre mine„. Iar dacă se îndoieşte de primirea acestei acceptări, atunci cu siguranţă Allâh nu o va acorda.

Iar atunci când introducerea acestui mort la Allâh este realizată şi Şaikh-ul se abţine de a-i (mai) vorbi despre Măreţia (‘azama, imensitate, transcendenţă, n.t) lui Allâh, îi este atunci cerut să se îndrepte spre ieşirea din această staţiune spirituală (al-maqam) [a transcendenţei divine, a separării, n.t] către o alta, iar aceasta este sinteza dintre cele două staţiuni [ale transcendenţei şi ale imanenţei, n.t] parcurse, reprezentate prin salutul final, (as-salâm, Pacea), şi anume, i se cere conformarea la ceea ce este manifest [bi-l-zâhir, exterior, exoterism, n.t] aşa cum înainte fusese cufundat în ceea ce este interior [bi-l-bâtin, ezoterism, n.t].

Apoi spuse [Ibn ‘Âşir], ca Allâh să fie mulţumit de el:

wa ka-s-salâti l-guslu dafnun wa kafan
Şi ca rugăciunea şi spălarea rituală (a mortului) şi acoperirea cu giulgiul şi îngroparea (sunt obligaţii cu caracter colectiv)

Aşa cum [Ibn ‘Âşîr în qasida sa] a explicat mai înainte semnificaţia spirituală a morţii şi a modalităţilor acesteia şi a clarificat că nu există profit şi nici realizare spirituală (lâ salâh wa lâ falâh) decât prin intermediul acesteia, şi profitul spiritual al omului se realizează prin purificarea sa până când acceptarea Atot-Milostivului îl ajunge, şi această purificare se realizează sub îndrumarea unui Şaikh cu sufletul purificat (tâhir fi nafsihi) şi cunoscător al modalităţilor de realizare a purificării pentru alţii.

Şi această curăţie interioară nu o realizează discipolul (murîd) decât după moartea sufletului său. Şi acesta este motivul pentru care spălarea mortului este menţionată (ca fiind realizată) după moarte, căci în cine mai rămâne viaţă [muribundul, de ex., n.t]  nu este spălat ritual (ca pentru un mort, n.t).

Iar dacă (acesta) s-ar afla pe mesele (unde se realizează spălarea rituală, n.t) şi (s-ar observa că) viaţa mai subzistă în vreun membru din membrele sale, atunci cel care îl spală îl va lăsa într-ale sale, iar motivul acestui lucru este existenţa încă a vieţii în el. Tot aşa cum nu se lasă complet în voia celui care spală decât cel care este mort şi discipolul nu îşi lasă sufletul în mâinile Şaikh-ului pentru a-l purifica decât după moartea acestui suflet şi încetarea (astfel a) lucrului simţurilor. Şi cum altfel ar putea oare cineva să consimtă la dezvăluirea imperfecţiunilor sale şi şi-ar supune sufletul cuiva care este om ca el, dacă ar mai rămâne în el ceva din prezenţa acestui suflet? Nu, pe Allâh! Nu ar consimţi la aceasta decât cine este cu totul stins [faţă de sine, n.t]!

Şi tot în acest fel şi Şaikh-ul nu purcede la purificarea discipolului în care mai subzistă urme de viaţă, până când acesta nu realizează moartea (iniţiatică, n.t) şi nu stinge focul naturii sale (create, n.t) şi nu părăseşte orice urmă de viaţă. Şi este cerut cu necesitate discipolului ce parcurge Calea lui Allâh să se străduiască şi să facă ca nimic să nu mai subziste din sufletul său (nafs) şi din existenţa sa (individuală, wujûd) pentru ca astfel să fie pregătit pentru purificarea sa (mugsalihi, spălarea sa). Altfel vor continua să subziste necurăţiile sale datorate limitărilor sale (t’asub, încăpăţânare) şi existenţei voinţei sale individuale şi abandonării supunerii (faţă de indicaţiile Şaykh-ului n.t). Aceasta ne-a dat ocazia să cităm versul următor:

Şi dacă decretele Destinului îţi sunt propice şi Soarta te îndeamnă * către un Şaikh veritabil (versat) în realizarea a ceea ce este excelent

Să fii în faţa lui ca mortul între mâinile celui care-l spală *  întorcându-l după vrere şi el urmându-l ascultător

Astfel trebuie să fie discipolul între mâinile Educatorului său (murabî-hi) dacă vrea purificarea de schimbările de soartă (huzuzi-hi) şi ieşirea din limitările sale individuale (âwsâfi-hi), până când purificarea sa se desăvârşeşte şi curăţia sa se realizează iar lumina inimii sale străluceşte din centrul interior (mişkât, şi nişă, firidă n.t) al fiinţei sale. Şi atunci i se cere cu necesitate să voaleze (această realizare faţă de ceilalţi, n.t), căci protejarea ei (de privirile indiscrete, n.t) este una din calităţile (şaym) Cunoscătorilor cu realizare perfectă, aşa cum revelarea acesteia este una din caracteristicile (wasf) ignoranţilor.

Şi acest voal (sitr) este simbolizat în textul (lui Ibn ‘Âşîr) prin învelirea în giulgiu (kafn) [a mortului, n.t]. Scopul său este de a înveli sticla (lămpii) libertăţii[5] (nou dobândite, n.t) cu firida (mişkât) servituţii până când nimic din secretele calităţii alegerii (divin) nu apare manifest, şi aceasta până atunci când aceasta nu devine necesar, căci frumuseţea are nevoie să fie voalată (‘azziha n-niqâb) aşa cum şi soarele are nevoie de nori (‘azziha s-sahâb).

Iar dacă discipolul a realizat această moarte a sufletului şi purificare a lui de percepţia bazată pe simţuri (rûyati l-hiss), şi l-a învelit cu frumoase veşminte, iată că astfel acum el merită (dezvoltarea) potenţialităţilor (sale latente) şi ‘îngroparea’ lor până când nu va fi revelată ochilor şi aceasta este sensul ‘îngropării’ (dafn) prezente în textul (lui Ibn ‘Âşîr).

Şi anume, a meritat îngroparea în pământul fără viaţă pentru ca apoi planta sa să crească frumos şi să fie acceptată[6]. Spunea autorul Hikam[7] ca Allâh să-l aibă-n Milă: „Îngroapă-ţi fiinţa ta în pământul fără viaţă, căci nicio plantă care nu este îngropată nu desăvârşeşte fructul său.”

Să ajungi să obţii atunci aceasta căci nu există nimic mai bun pentru discipol decât stingerea (khumûl, faptul de a fi fără viaţă, n.t),  după Ajungere (wusûl). Aşa cum nimic nu este mai dăunător pentru discipol decât faima (şahra, celebritate) în acel moment, adică în momentul ajungerii sale la Allâh şi nu (vrem să spunem) după aceea, căci după îngroparea sa în pământul fără viaţă, precum am spus mai devreme, nu este nicio problemă pentru el ca reputaţia sa (dzikr-hi, şi renumele, amintire a sa, n.t) să se răspândească, căci planta (realizării sale spirituale) ajunge apoi la fermitate dar nu înainte şi nu e nicio problemă dacă fructul să se desăvârşeşte când îngroparea sa s-a realizat mai întâi şi în plus când el nu a cerut-o în interesul său să fie făcută cunoscut oamenilor căci Allâh El este cel care a făcut-o manifestă după îngroparea sa: „El îl face să moară, apoi îl pune în mormânt şi când vrea, îl învie„. (Cor., 80, 21-22).

Iar dacă Allâh nu vrea (să-l facă cunoscut), atunci pentru Cunoscător (‘ârif) nu este nicio problemă că nu este cunoscut. Iar ceea ce vrem să spunem este că Cunoscătorul se găseşte în staţiunea spirituală (maqâm) a lipsirii complete de preferinţă individuală (al-maqâm sâlib al-ikhtiyâri), în aceea că nu vrea nici să devină manifest nici să rămână ascuns şi este ca un instrument între mâinile Artizanului, aşa cum unii dintre ei (dintre Cunoscători) spun:

Ca un instrument mă vezi şi El este cel care mă mişcă, * eu sunt Kalamul şi decretele Destinului sunt degetele

***

NOTE:

[1] Al-Ajlûnî, Kaşf l-hafâ’, nr. 2669; At-Tirmidhî, qiyâma, nr. 25.

[2] Muslim, Sahîh, v. IV, h. 2683; At-Tirmidhî; An-Nassâ’î, Al-Buhârî, Ibn Mâjja şi Imamul Mâlik. Se găseşte şi adăugarea: „iar cel care detestă să-L întâlnească pe Allâh, Allâh detestă să-l întânească.”

[3] Al-‘Ajilûnî, Kaşf l-hafâ’, h. 2669.

[4] Frază atribuită(şi) lui Ibn Abî Al-Hayr, mort în 440 H./1048.

[5] În privinţa termenului „libertate” a se consulta şi definiţia lui Ibn Ajiba.

Toată această interpretare se bazează pe Cor., 24:35:

„Dumnezeu este lumina cerurilor şi a pământului! Lumina Sa este asemenea unei firide unde se află o lampă. Lampa se află într-o sticlă, iar sticla este asemenea unei stele strălucitoare. Ea este aprinsă de la un copac binecuvântat: măslinul care nu este nici de la Răsărit şi nici de la Asfinţit şi al cărui ulei aproape că luminează fără ca focul să-l atingă. Lumină asupra luminii! Dumnezeu călăuzeşte către lumina Sa pe cine voieşte. Dumnezeu dă oamenilor pilde. Dumnezeu este Atotcunoscător.”

[6] Se face aluzie la versetul: „Domnul său a acceptat-o cu cea mai bună acceptare şi a făcut-o să crească  o prea frumoasă creştere” (Cor.,3, 27).

[7] Ahmad Ibn ‘Ata Allah

 

TEXTUL ARAB:

208209210211212213214215

Reclame