Capitolul al cinzecișidoilea [LII]

cap 52Capitol asupra caracterului reprobabil al rugăciunii efectuate în cimitire

84 (432) Se transmite de la Ibn ‘Umar că Profetul (asupra sa rugăciunea și pacea divine) zise: „Realizaţi o parte din rugăciuni în casele voastre și nu le luați pe acestea drept morminte”.

Comentariu:

În aparență, titlul capitolului nu corespunde cu exactitate conținitului hadith-ului 432, întrucât în acesta din urmă nu se vorbeste de „rugăciunea efectuată în cimitire”, ci despre faptul de a nu face din propria casă un ‘mormânt’. În realitate, Al-Bukhârî pare să trimită aici în mod foarte oportun, printr-o abordare aluzivă, la simbolistica din care decurge indicația profetică de a nu face rugăciunea în cimitire (indicație care este explicitată în schimb în deja citatul hadith în care Profetul zice „Întreg pământul este o moschee, în afară de cimitir și baie.”): cu adevărat ‘mort’ este acela ce a încetat să acționeze în mod ritual iar locuința sa se găseşte în antiteză cu locul iluminat de Amintirea (ذِكْر dhikr) lui Allah și de actul ritual prin excelență care este ‘rugăciunea’. Prezentul capitol este deci de reținut ca fiind un ‘corolar explicativ’ al cap. XLVIII (unde se vorbea mai ales despre cum poate fi permisă dispersarea mormintelor idolatrilor pentru a face loc pentru o moschee și despre cum nu poate fi în schimb permisă adorarea (rituală) a mormântului unui Profet sau al unui sfânt[1]); pe de altă parte el pare să mai fie corelat și cu precedentul capitol LI, în virtutea hd. 432: astfel, așa cum rugăciunea este validă indiferent de ce i s-ar găsi dinainte [celui ce se roagă, n.t.], cu condiția ca orientarea să fie către Allah, având în vedere că orice lucru poate fi înțeles ca fiind ‘semn divin’, tot aşa şi rugăciunea se poate îndeplini nu numai în moschee ci și în orice ‘loc’ cu relevanță în propria viață tradițională și mai ales în propria casă, dat fiind că Prezența divină poate fi căutată oriunde.

84 (432) O „parte din rugăciuni” trebuie să fie făcută în casă, pentru ca aceasta să nu fie astfel lăsată ca un ‘mormânt’ spiritual, neiluminată de lumina orientării către Allah. Zice Profetul (asupra sa rugăciunea și pacea divine), raportat de Al-‘Aynî:

„Iluminați casele voastre cu Amintirea lui Allah, Prea-Înaltul, și înmulțiți în ele recitarea Coranului: nu le luați drept morminte, cum fac evreii și creștinii. Casa în care se recită Coranul se lărgeşte pentru cei ce o locuiesc și binele sporește în ea; în ea vin Îngerii și din ea pleacă demonii. Dimpotrivă, casa în care nu se recită Coranul devine strâmtă pentru cei care o locuiesc iar binele din ea se împuţinează: Îngerii fug din ea și vin demonii.”

Există divergențe în comentariile privind rugăciunile care ar trebui efectuate în casă. După unii, hadith-ul îl privește în particular pe acela care face toate rugăciunile obligatorii (فَرَائِض farâ`id) în moschee: acesta ar trebui să facă în propria casă cel puțin rugăciunile suplimentare (نَوَافِل nawâfil). Cum amintește Al-‘Aynî, Profetul (asupra sa rugăciunea și pacea divine) zice:
„Cea mai bună rugăciune a unei persoane este este cea realizată în propria casă, cu excepția rugăciunilor obligatorii.”

Într-un alt hadith:
„Profetul făcu rugăciunea de seară în moscheea Banû Al-Așhal. După ce termină, văzu oameni care rămâneau în moschee pentru practicarea preaslăvirii lui Allah (تَسْبِيح tasbîh) și zise: ‘Oameni, aceasta este rugăciunea ce ar trebui făcută în case.’ ”

Însă, după alții (cum ar fi Qâdî-ul ‘Iâd), cel puțin unele dintre aceste rugăciuni obligatorii trebuiesc făcute în casă, pentru ca astfel femeile, bolnavii, copiii și în orice caz toți cei care de obicei rămân acasă, să (poată) fi conduşi în rugăciune, și ca astfel şi mai multă binecuvântare (بَرَكَة baraka) să se coboare peste ei; în plus, cum observă, printre altele, Al-Qastalânî, rugăciunea obligatorie efectuată în propria casă ferește cel mai mult de ipocrizie (رِياء riyâ`). Pe fondul acestei divergențe de opinii, este şi chestiunea privind excelenței mai mare sau mai mică a rugăciunii obligatorii efectuate acasă față de cea efectuată în moschee, unde unii consideră că cele două rugăciuni sunt de fapt echivalente (cel puțin atunci când în casă este prezent un grup de credincioși, جَمَاعَة giamâ‘a[2], în timp ce alții susţin mai mult datele tradiționale care insistă asupra ‘privilegiului’ moscheii[3].

În orice caz, hadith-ul face aluzie la faptul că nu există un ‘loc profan’ lângă unul sacru: Prezența lui Allah este peste tot iar un moment de intensitate mai mică în adorația exterioară (când se găsește în propria casă sau, în orice caz, afară din moschee) nu implică deloc o separare de această Prezență ci doar o modalitate diferită de a o percepe, modalitate care, conform indicației profetice, are totuşi nevoie de un ‘suport ritual'(având un caracter însă mai puțin presant decât cel pus în practică în moschee) pentru a fi confirmată și a-i fi dată astfel viață. Se demonstrează astfel cu claritate caracterul de contrafacere  al punctului de vedere ‘profan’, care mizează pe iluzia că lumea din ‘afara templului’[4] s-ar afla în afara influenței divine directe și că ar fi prin aceasta îndreptățită la o autonomie deplină față de aceasta, așa încât să nu aibă nevoie de niciun ‘act ritual’: hadith-ul profetic de faţă, împreună cu indicațiile la care ne referim, spulberă această iluzie și sancționează o asemenea percepție ca fiind complet lipsită de legitimitate în Tradiția islamică, cea care oferă dimpotrivă modalitățile harice pentru a fi luminată cu „lumina intelectuală plină de iubire” [„luce intellettual piena d’Amore”, în italiană în original, n.t)] chiar și acea parte a vieții care se desfășoară in afara moscheii.

„Nu le luați pe acestea drept morminte”. După o opinie raportată de Al-‘Asqalânî, aici s-ar fi putut face o referire în particular la somn, ca și cum s-ar spune: „Nu faceți din casele voastre locuri în care doar dormiți și în care nu vă rugați: cu adevărat, somnul este fratele morții, iar mortul nu se roagă.”

****

*traducere realizată din italiană de Sidi Yahiya: Il Sahîh. I libri riguardanti la preghiera (prima parte), Libro ottavo: Della Preghiera, suo Principio e sue condizioni preliminari, Capitolo cinquantaduesimo, pp. 183-5 – Edizioni Orientamento/Al-Qibla,

NOTE:

[1] [Adorarea în Islam este un act ritual rezervat exclusiv lui Dumnezeu. n.t]

[2] Zice de exemplu Al-‘Aynî:
„Ishâq, Ahmad [ben Hanbal] și ‘Alî ben Al-Madînî se regăsiră în casa lui Ahmad. La un moment dat auziră apelul la rugăciune iar unul dintre ei îi zise lui Ahmad: ‘Hai cu noi, mergem la moschee!’ Ahmad însă remarcă: ‘Noi nu am ieși astfel decât pentru a ne alătura unui grup de credincioși; însă și noi suntem un grup de credincioși!’ Atunci ei [rămaseră în casă,] făcură chemarea pentru efectuarea rugăciunii (اِقامَة iqâmâ) și se rugară.”

Și tot Al-‘Aynî raportează de la Ibrâhîm Al-Nakhâ‘î:
„Atunci când doi oameni fac rugăciunea împreună, ei sunt deja o giamâ‘a și binecuvântarea lor este multiplicată de douăzecișicinci de ori.”

[3] Merită observat faptul că în Occident problema se pune în mod special întrucât în recomandarea efectuării rugăciunii în case intră în joc, pe de o parte, numărul redus de ‘moschei’ și, pe de altă parte, diferiți factori (ca absența calificării Imamilor sau faptul de a nu înțelege limba vorbită în moschee sau dezacordul dintre un anumit credincios și alții care frecventează moscheea, din cauza neînțelegerilor de tot soiul sau datorită anumitor tendințe sectare și/sau moderniste ale unuia sau celorlalți), la care se adaugă adesea necesitatea urgentă de a dedica timp pentru menținerea orientării tradiționale a propriei familii. Acestea fiind stabilite, mai poate fi spus că, cel puțin în privința bărbaților, rămâne necesar pentru viața tradițională să nu abandoneze complet frecventarea moscheii, ‘simbol operat’ al unității rituale a Comunității (أُمَّة umma) muhammadiene.

[4] Etimologic, termenul ‘profan’ provine din latinescul profanu(m), compus din pro (‘afară’) și fanum (‘templu’).

Reclame