Text preluat şi tradus din Lodovico Zamboni: La Sura della Famiglia di Imran nella Jesus_Name_in_Arabicsapienza islamica. Comentariul principal al textului coranic este tradus din Ibn Kathîr, partea în italice reprezintă intervenţia traducătorului care dezvoltă comentariul cu texte din Ibn ‘Ajiba, Al-Quşayrî, Al-Alûsî, Al-Qurtubî, As-Suyûtî, At-Tabarî, As-Sulamî, Al-Qâşânî, Ismâ’îl Haqqî, Ibn ‘Arabî, etc.
Un alt text referitor la Iisus în Coran poate fi citit aici: „Fecioara Maria, Naşterea lui Iisus, în Coran : Sura Familiei lui Imran”

***

52) { فَلَمَّآ أَحَسَّ عِيسَىٰ مِنْهُمُ ٱلْكُفْرَ قَالَ مَنْ أَنصَارِيۤ إِلَى ٱللَّهِ قَالَ ٱلْحَوَارِيُّونَ نَحْنُ أَنْصَارُ ٱللَّهِ آمَنَّا بِٱللَّهِ وَٱشْهَدْ بِأَنَّا مُسْلِمُونَ }
53) { رَبَّنَآ آمَنَّا بِمَآ أَنزَلَتَ وَٱتَّبَعْنَا ٱلرَّسُولَ فَٱكْتُبْنَا مَعَ ٱلشَّٰهِدِينَ }
54) { وَمَكَرُواْ وَمَكَرَ ٱللَّهُ وَٱللَّهُ خَيْرُ ٱلْمَاكِرِينَ }
55) { إِذْ قَالَ ٱللَّهُ يٰعِيسَىٰ إِنِّي مُتَوَفِّيكَ وَرَافِعُكَ إِلَيَّ وَمُطَهِّرُكَ مِنَ ٱلَّذِينَ كَفَرُواْ وَجَاعِلُ ٱلَّذِينَ ٱتَّبَعُوكَ فَوْقَ ٱلَّذِينَ كَفَرُواْ إِلَىٰ يَوْمِ ٱلْقِيَامَةِ ثُمَّ إِلَيَّ مَرْجِعُكُمْ فَأَحْكُمُ بَيْنَكُمْ فِيمَا كُنتُمْ فِيهِ تَخْتَلِفُونَ }
56) { فَأَمَّا ٱلَّذِينَ كَفَرُواْ فَأُعَذِّبُهُمْ عَذَاباً شَدِيداً فِي ٱلدُّنْيَا وَٱلآخِرَةِ وَمَا لَهُمْ مِّن نَّاصِرِينَ }
57) { وَأَمَّا ٱلَّذِينَ آمَنُوا وَعَمِلُواْ ٱلصَّالِحَاتِ فَيُوَفِّيهِمْ أُجُورَهُمْ وَٱللَّهُ لاَ يُحِبُّ ٱلظَّالِمِينَ }
58) { ذٰلِكَ نَتْلُوهُ عَلَيْكَ مِنَ الآيَاتِ وَٱلذِّكْرِ ٱلْحَكِيمِ }

„52) Iar atunci când Iisus fu avertizat de necredinţa lor, spuse: „Cine vor fi ajutoarele mele întru Dumnezeu?” Apostolii îi răspunseră: „Suntem noi ajutoarele lui Dumnezeu. Avem credinţă în Dumnezeu: adevereşte deci că Lui îi suntem supuşi! 53) O, Doamne, avem credinţă în ceea ce ai revelat şi am urmat pe Trimis: socoteşte-ne dintre cei care depun mărturie.” 54) Aceştia urziră vicleşug, dar şi Dumnezeu urzi: iar El este Cel mai bun dintre cei care urzesc vicleşuguri. 55) Atunci când Dumnezeu spuse: „O, Iisus, Eu te voi primi şi te voi înălţa la Mine şi te voi purifica de cei care neagă: şi voi face ca cei care te urmează să fie deasupra negatorilor, până în Ziua Învierii. Apoi la Mine vă veţi întoarce şi Eu voi judeca între voi în ceea ce vă învrăjbeaţi. 56) Celor care neagă le voi da un chin aprig în lumea de jos şi în Cealaltă, şi nu vor avea pe cine să-i ajute, 57) iar celor care au credinţă şi fac fapte drepte Dumnezeu le va da lor întreaga răsplată: şi Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei nedrepţi.” 58) Acestea sunt semne pe care ţi le recităm şi o amintire înţeleaptă.”

Comentariu:

Apoi Preaînaltul spune: „ Iar atunci când Iisus fu avertizat (ahassa) de necredinţa lor (kufr)„, şi anume atunci când fu înştiinţat că aceştia insistau în necredinţă şi că persistau în eroare, ” spuse: „Cine vor fi ajutoarele (ansâr) mele întru Dumnezeu? ” Conform lui Mugiâhid semnificaţia este „Cine mă urmează întru Dumnezeu?”, în vreme ce pentru Sufyân Ath-Thawrî şi alţii sensul ar fi: „Cine sunt ajutoarele mele, împreună cu Dumnezeu?” Cuvintele lui Mugiâhid sunt însă mai aproape de adevăr. Sensul exterior însă este ‘cine sunt ajutoarele mele în chemarea la Dumnezeu?’ Tot la fel, înainte de a emigra la Medina, în timpul sărbătorilor care se desfăşurau cu ocazia Pelerinajului, Profetul ﷺ spuse: ” Cine sunt oamenii care să îmi dea adăpost, ca să pot astfel răspândi Cuvântul Domnului meu? Qurayş-iţii mă împiedică însă să răspândesc Cuvântul Domnului meu.” Şi iată că se găsiră ajutoarele medineze (ansâr) care îi dădură adăpost şi îl ajutară, astfel că emigră la ei. Aceştia îl susţinură şi îl scăpară şi de roşu şi de negru[1]: ca Dumnezeu să fie mulţumit de ei şi să-i facă să fie mulţumiţi! Şi acelaşi lucru fu şi pentru Iisus: un grup dintre fii lui Israel se dedicară lui. Aceştia crezură în el, îl ajutară, îl susţinură şi urmară lumina care se pogorâse împreună cu el. Şi de aceea Dumnezeu Preaînaltul, vorbind de aceştia, spune: „ Apostolii (hawwâriyyun) îi răspunseră: „Suntem noi ajutoarele lui Dumnezeu. Avem credinţă în Dumnezeu: adevereşte deci că Lui îi suntem supuşi (muslimûn, ‘Musulmani’)!”

În versetul LXI, 14, chemarea lui Iisus pentru apostoli pentru ca să-i fie ajutoare (ansâr) ‘întru Dumnezeu’ este luată ca exemplu al unei chemări principiale la un serviciu spiritual: „O, voi care aveţi credinţă, fiţi ajutoarele lui Dumnezeu! Tot la fel, Iisus fiul Mariei spuse apostolilor: „Cine sunt ajutoarele mele întru Dumnezeu?” Apostolii răspunseră: „Suntem noi ajutoarele lui Dumnezeu!” „. Spune Al-Quşayrî: ” „Atunci când Iisus fu avertizat de necredinţa lor”, atunci deci când le aduse mesajul şi aceştia se împărţiră între cine îl adeverea şi cine îl refuza (şi aceştia erau cei mai mulţi), fu conştient că profeţia nu e lipsită de tribulaţii şi că inamicii pot să aibă putere. Atunci îşi îndepărtă inima sa de ei, întoarse propria sa intenţie în mod sincer către Allâh şi spuse neamului său: ” ‘Cine vor fi ajutoarele mele întru Allâh?’ „, şi anume ‘cine mă va ajuta în renunţarea la sine (tagiarrud) pentru a satisface dreptul Său şi a-L căuta doar pe El?’ Şi iată că aceia peste care se răsfrânsese influenţa Providenţei şi care fuseseră desemnaţi prin influenţa alegerii [divine] (takhsîs), spuseră: ” ‘Suntem noi ajutoarele lui Allâh. Avem credinţă în Allâh: adevereşte deci‘ ” veridicitatea noastră, având în vedere că starea noastră nu-ţi este cu siguranţă necunoscută.”

Spune Al-Alûsî: ” „Atunci când Iisus fu avertizat de necredinţa lor„, şi anume atunci când Iisus văzu în mod direct, prin intermediul luminii divine care iradia peste el, propria sa obscuritate, sau chiar propriul său nafs: astfel, Realităţile superioare (ma’ânî) se manifestă celor desăvârşiţi în diferite forme [simbolice] care le sunt lor proprii şi aceştia le văd [aşa cum acestea sunt cu adevărat]. Este transmis că Al-Bâz, ca Dumnezeu să-i sfinţească secretul, spuse: ‘Noaptea şi ziua vin la mine şi îmi povestesc ce se întâmplă în acestea.’ Iar unul din cunoscători spunea că vede la modul direct felul în care faptele servitorilor se urcă la cer şi vedea de asemenea pogorându-se din cer tribulaţiile. El atunci „spuse: ‘Cine vor fi ajutoarele mele’.” în momentul în care chem la Allâh, aceia care se dedică efortului desăvârşirii sufletul lor, ameliorându-şi astfel caracterul, pentru ca să ajungă să fie potriviţi pentru educarea celor nevolnici şi pentru a mă susţine şi a mă ajuta în a desăvârşi ceea ce nu e încă desăvârşit, şi în a călăuzi pe cine rătăceşte în eroare? „Apostolii„,şi anume, cei deci care albesc veşmântul propriei lor existenţe folosind apa servirii lui Dumnezeu şi unealta zelului, şi care îl întind la uscat în soarele vigilenţei interioare, „răspunseră: ‘Suntem noi ajutoarele lui Allâh‘ „, şi anume, suntem noi ajutoarele celor care se sting în El şi celor care subzistă în El: şi printre aceştia se găseşte şi Iisus. ” ‘Avem credinţă în Allâh‘ „, o credinţă completă: ” ‘adevereşte deci că Lui îi suntem supuşi’ „, şi anume, adevereşte că urmăm porunca ta, având în vedere că ordinul este a lui Dumnezeu.”

Şi spuseră apoi „ „O, Doamne, avem credinţă în ceea ce ai revelat şi am urmat pe Trimis: socoteşte-ne dintre cei care depun mărturie (aş-şâhidûn).” ” În ceea ce îi priveşte pe apostoli, se spune că ar fi fost spălători (de haine), tot aşa cum se spune că ar fi fost numiţi astfel datorită albeţei veşmintelor lor; alţii în fine susţin că ar fi fost pescari. Dar interpretarea cea mai justă este că hawwâriyy (singular de la hawwâriyyun) înseamnă ‘ajutor, susţinător’. Este astfel transmis în cele două Sahîh că în ziua şanţului de apărare[2], [la un moment dat] Trimisul lui Dumnezeu ﷺ încercă să cheme lumea şi cel care se grăbi să răspundă primul fu Az-Zubayr. Profetul apoi chemă încă o dată şi tot Az-Zubayr răspunse; şi îi chemă încă o dată şi tot Az-Zubayr fu cel care veni în fugă. Profetul atunci spuse: „Orice Profet are un apostol (hawwâriyy) şi apostolul meu este Az-Zubayr.”[3]

‘Apostolii’ lui Christos sunt numiţi hawâriyyûn, termen care înseamnă atât ‘prieten’, ‘ajutor’, cât şi ‘spălător, înălbitor’, şi care provine de la aceeaşi rădăcină h-w-r de la cuvântul hûr (‘Hurii’, soţiile fericiţilor în Paradis)[4]. Este vorba de o rădăcină cu numeroase semnificaţii: ‘a se întoarce’, ‘a fi perplex, stupefiat’, ‘a spăla’, ‘a înălbi un veşmânt’, ‘a fi de un negru şi de un alb bine pronunţat’, etc. Comentatori dau în mod frecvent această definiţie: „Apostolii sunt amicii intimi ai Profeţilor.”

Al-Qurtubî relatează această naraţiune: „Maria duse pe Isus să deprindă diferite meserii. În ultima din acestea, ea îl încredinţă hawwâriyyûn-ilor (‘cei care albesc veşmintele’), care erau spălători şi vopsitori [de haine, n.t]. Într-o zi maestrul lui Iisus vru să pornească în călătorie şi îi spuse: ‘Am multe haine, de diferite culori. Te-am învăţat arta de a colora veşmintele: colorează-le deci pe acestea.’ Iisus dădu în clocot o singură baie şi puse în ea toate veşmintele spunând: ‘Cu voia lui Dumnezeu, fii după vrerea mea!’ Înălbitorul de veşminte se întoarse din călătorie şi găsi veşmintele colorate în acea unică baie. Când le văzu spuse: ‘Le-ai nenorocit!’ Iisus scoase atunci afară din baie un veşmânt alb, unul galben, unul verde şi aşa mai departe, conform culorilor pe care îi fusese poruncit să le aplice. Înălbitorul de veşminte se minună mult şi înţelese că era un lucru care venea de la Dumnezeu. Chemă atunci lumea la el şi avură credinţă; şi astfel se face că aceştia au fost chemaţi hawwâriyyûn.”

În multe hadith, Trimisul lui Dumnezeu folosea cuvântul hawwâriyyûn. As-Suyûtî transmite de exemplu de la Amr ben Hazm: „Trimisul lui Dumnezeu spuse unui grup de oameni pe care îi întâlni la Aqaba, astfel: ‘Alegeţi dintre voi doisprezece oameni care să vină la mine şi care să fie responsabili pentru oamenii lor,tot  aşa cum apostolii fură încredinţaţi lui Iisus.’ ” Un alt lung hadith pe care tot As-Suyûtî îl transmite de la ‘Abdu r-Rahmân ben Sumra, se termină cu aceste cuvinte ale Profetului: „Pe Cel care m-a trimis întru Adevăr: fiul Mariei va găsi în comunitatea mea o întreagă posteritate de apostoli ai săi”.[5] Conform a ceea ce este relatat de Al-Mazharî de la Qatâda, prin hawwâriyyûm se înţelege „cei care sunt apţi pentru funcţiunea califală (al-khilâfa).” Într-un pasaj din Futûhât (II, 73, 8), Ibn ‘Arabî vorbeşte de caracteristicile ‘categoriei’ iniţiatice a hawwâriyûn-ilor (‘apostoli’, dar şi ‘ajutoare’): „Printre ‘oamenii lui Allâh’ sunt şi ‘apostolii’. Astfel, în orice epocă nu există decât unul singur, iar nu doi, iar când acesta moare, în locul său vine pus un altul. În epoca Trimisului lui Dumnezeu era Az-Zubayr ben Al-‘Awwâm cel care era caracterizat de această staţiune spirituală, şi aceasta cu toate că mulţi dintre ‘ajutoarele’ (ansâr) Religiei fuseseră care acţionaseră cu sabia. Însă, apostolul este acela care pentru a ajuta Religia reuneşte sabia cu ‘dovada’ (spirituală, huggia): astfel, în înălţarea ‘dovezii’ dreptăţii Religiei divine, apostolul este cel care aduce la cunoştinţă, dreapta expresie şi dovada spirituală, tot la fel cum vine purtând sabia, curajul, îndrăzneala şi capacitatea de rezistenţă în faţa adversităţii, şi aceasta la fel cum Profetul aduce miracolul (tipic pentru profeţie, mu’giza). După Trimisul lui Dumnezeu , nu este decât apostolul cel care ajunge să realizeze demonstraţia efectivă a acestora, confirmându-l în ceea ce afirmă; el este deci moştenitorul profetic şi nu realizează aceasta decât pentru a se conforma Profetului său. Aceasta este staţiunea apostolului. O asemenea ‘dovadă’ va continua să fie numită ‘miracol profetic’, prin aceea că atunci când apostolul este cel care o realizează, i se asociază acelaşi lucru care i se alătura atunci când era realizată de Profet însuşi, şi astfel i se atribuie în realitate Profetului în acelaşi fel în care Profetul şi-l atribuie sieşi. Un astfel de miracol nu va fi numit deci karâma, ca în cazul ‘miracolului’ făcut de un sfânt, [ci mu’giza, ca în cazul ‘miracolului’ profetic].”

În legătură cu acest verset, At-Tabarî relatează de la As-Suddî foarte lunga istorie, cu diferite episoade (printre care transformarea apei în vin), care îl au ca protagonist pe Iisus după începerea peregrinărilor sale datorate ostilităţii multor evrei. Într-un anumit moment din această istorie, Iisus părăseşte un anumit oraş fiind însoţit de un evreu. „Evreul avea două pâini şi Iisus avea una. Iisus îi spuse atunci: ‘Să împărţim ce avem.’ Evreul consimţi dar atunci când văzu că Iisus avea doar o pâine, regretă (cele convenite anterior). În timpul nopţii evreul vru să-şi mănânce pâinea . Luă deci o bucată, când, Iisus, îi spuse: ‘Ce faci?’ ‘Nimic’, răspunse, aruncând bucata. [Şi toată noaptea se petrecu astfel,] până când termină toată pâinea. Atunci când veni dimineaţa, Iisus îi spuse: ‘Haide, scoate ce ai de mâncat.’ Acela scoase o pâine şi Iisus îi spuse: ‘Unde e cealaltă pâine?’ ‘Nu aveam decât una,’ veni răspunsul. Iisus tăcu. Cei doi plecară apoi şi trecură pe lângă un păstor de oi. Iisus îi spuse: ‘Păstorule, dă-ne una din oile tale!’ ‘Desigur,’ spuse, ‘trimite pe tovarăşul tău s-o ia’. Iisus trimise pe evreu care se întoarse cu oaia. O sacrificară şi începură să o frigă; Iisus spuse tovarăşului său: ‘Mănâncă dar să nu sfarmi oasele.’ Mâncară deci şi atunci când se săturară, Iisus aruncă oasele înapoi în pielea (oii); apoi lovi pielea cu bastonul său şi spuse: ‘Ridică-te, în Numele lui Dumnezeu!’, şi oaia se ridică behăind. Spuse atunci Iisus păstorului: ‘Păstorule, ia-ţi oaia!’ Păstorul îl întrebă: ‘Cine eşti tu?’ ‘Sunt Iisus, fiul Mariei.’ ‘Nu, tu eşti un magician’, spuse păstorul, şi plecă în fugă. Iisus spuse atunci evreului: ‘Pe Cel care a dat viaţă acestei oi după ce o mâncasem deja, câte pâini aveai?’ Evreul jură că nu avusese decât una singură. Trecură apoi pe lângă un om care păştea vacile. Iisus îl chemă şi îi spuse: ‘Văcarule, dă-ne viţelul acela!’ ‘Trimite pe prietenul tău să-l ia.’ ‘Evreule, du-te şi ia-l’, spuse Iisus. Evreul aduse viţelul, îl sacrificară şi îl fripseră, în vreme ce văcarul privea. Iisus spuse: ‘Mănâncă dar să nu sfarmi oasele.’ Atunci când evreul termină, Iisus aruncă oasele animalului înapoi în piele, le lovi cu bastonul său şi spuse: ‘Ridică-te, în Numele lui Dumnezeu!’, şi viţelul se ridică mugind. Iisus spuse: ‘Ia-ţi viţelul!’ ‘Cine eşti tu?’, întrebă. ‘Sunt Iisus.’ ‘Nu, tu eşti un vrăjitor!’, şi se îndepărtă repede de el. Evreul întrebă: ‘Iisus, ai dat viaţă după ce îl mâncasem deja!’ Şi Iisus: ‘Pe Cel care a redat viaţa oii după ce o mâncasem şi viţelului după ce îl mâncasem: câte pâini aveai?’ El jură iarcă avusese doar o pâine şi apoi plecară. Ajunseră într-un ţinut şi evreul pătrunse prin partea de sus în vreme ce Iisus intră prin partea de jos. Evreul luă un baston ca cel pe care îl avea Iisus şi spuse: ‘De acum voi învia morţii.’ Începu deci să strige: ‘Cine are nevoie de un medic?’ Se întâmpla ca regele acelui oraş să fie bolnav; merse la el evreul şi îi fură descrise durerile acestuia. Spuse: ‘Introduceţi-mă la el, eu o să-l vindec; dacă apoi veţi vedea că e mort, eu o să-l învii.’ Îi spuseră: ‘Înainte de tine eforturile multor doctori fură zadarnice: şi a poruncit ca să fie crucificat toţi doctorii care încearcă să-l vindece fără să reuşească.’ ‘Introduceţi-mă la el şi eu o să-l vindec’, spuse. Îl introduseră deci; el luă piciorul regelui şi îl lovi cu bastonul său până când, din această cauză, regele muri. Şi continuă să-l lovească cu bastonul chiar şi după ce murise, spunând: ‘Ridică-te în Numele lui Dumnezeu!’ Fu prins şi trimis să fie crucificat şi era deja înălţat pe o scândură de lemn când Iisus apăru. Merse la el şi îi spuse: ‘Dacă veţi vedea că voi reda viaţa pentru voi prietenului vostru, veţi lăsa oare pe prietenul meu să plece?’ ‘Da’, spuseră. Dumnezeu atunci, prin intermediul lui Iisus, reda viaţă regelui. Evreul fu coborât de pe cruce şi spuse: ‘Iisus, din toţi oamenii tu eşti cel care a fost cel mai bun cu mine: jur pe Dumnezeu că nu te voi mai abandona niciodată!’ Iisus atunci spuse evreului: ‘Te implor, pe Cel care a dat viaţă oii şi viţelului după ce îi mâncasem şi a întors la viaţă pe acesta după ce murise, Care te-a făcut să cobori de pe lemn după ce fuseseşi ţintuit pentru crucificare: câte pâini aveai?’ Şi evreul jură pe toate aceste lucruri că nu avusese decât o singură pâine. ‘Bine’, spuse Iisus, şi plecară. Ajunseră într-un loc în care bestiile feroce şi alte animale dezgropaseră o comoară. Evreul îi spuse lui Iisus: ‘Cui îi aparţinuseră oare aceşti bani?’ Iisus spuse: ‘Lasă-i în pace: au aparţinut unor oameni care au pierit din cauza lor’. Sufletul evreului începu să râvnească la acei bani dar voia să i se supună lui Iisus şi astfel plecă împreună cu el. Iată însă că patru persoane trecură pe lângă acei galbeni. Atunci când îi luară începură să discute despre ce vor face cu ei şi doi din aceştia spuseră tovarăşilor lor: ‘Mergeţi şi cumpăraţi ceva de mâncare, de băut şi un animal de povară pe care să-i transportăm.’ Cei doi merseră şi cumpărară un animal de povară, precum şi de mâncare şi de băut. Unul din ei însă spuse celuilalt: ‘Ce spui de asta: să otrăvim mâncarea tovarăşilor noşti şi aceştia, mâncând, să moară astfel iar apoi banii să-i împărţim între noi!’ ‘Bine’, spuse celălalt, şi aşa făcură. În vremea asta ceilalţi doi spuneau: ‘Când o să se întoarcă cu mâncarea, fiecare din noi să sară pe unul dintre ei şi să-l ucidă şi apoi mâncarea şi animalul de povară să le împărţim între noi.’ Şi astfel se face că atunci când veniră cu mâncarea îi atacară şi îi uciseră. Apoi se aşezară în faţa bucatelor, mâncară din ele şi muriră. Iisus fu informat şi spuse evreului: ‘Dezgroapă comoara ca să o putem împărţi.’ El o scoase afară şi Iisus făcu din ea trei părţi. Evreul spuse: ‘Iisus, fie-ţi teamă de Dumnezeu, şi nu fi nedrept cu mine: suntem doar tu şi eu: ce e cu această a treia parte?’ ‘Una e pentru mine, una e pentru tine şi una este pentru cine avea cealaltă pâine.’ ‘Dacă îţi spun cine avea pâinea, îmi dai banii?’ ‘Da’, spuse Iisus. ‘Eu o aveam.’ Spuse atunci Iisus: ‘Ia partea mea, a ta şi partea proprietarului pâinii: şi aceasta să fie partea ta în lumea de jos şi în Cealaltă (Viaţă)’. După ce şi-o puse în spate, evreul mai merse un pic, când deodată pământul îl înghiţi cu totul. Iisus fiul Mariei plecă şi merse până când trecu pe lângă [cei care vor deveni ] apostolii (săi). Pescuiau, şi el îi întrebă: ‘Ce faceţi?’ ‘Pescuim.’ ‘Nu vreţi să veniţi să pescuiţi oameni?’ ‘Şi tu, cine eşti?’ ‘Sunt Iisus fiul Mariei.’ Ei avură credinţă în el şi îl urmară. Şi de aceea Dumnezeu spune: ” ‘Cine sunt ajutoarele mele întru Dumnezeu?’ Apostolii răspunseră: ‘Suntem noi ajutoarele lui Dumnezeu. Avem credinţă în Dumnezeu: adevereşte deci că Lui îi suntem supuşi!’ ” „.

Ibn Abî Hâtim transmite, conform lui Ibn ‘Abbas, cuvintele ” ‘socoteşte-ne dintre cei care depun mărturie’ ” înseamnă „socoteşte-ne dintre membrii comunităţii lui Muhammad.” (…)

Conform lui Ibn ‘Atâ’, relatat de As-Sulamî, semnificaţia este: „Avem credinţă în acele ştiinţe ale invizibilului pe care Tu le acorzi inimilor şi prietenilor Tăi intimi; am urmat Trimisul în acele învăţături exemplare (sunan, pl. de la sunna) manifestate de Tine şi care cuprind ordinele şi opreliştile Tale, în speranţa că dorinţa de Tine ne va face să ajungem la iubirea Ta. Socoteşte-ne deci dintre cei care depun mărturie despre Tine şi nici un altul decât Tine.”

Apoi Dumnezeu vorbeşte despre întrunirea fiilor lui Israel, în care aceştia îşi propuseseră să-l asasineze pe Iisus, Pacea să fie asupra sa. Vorbeşte de intenţia lor de ai face rău şi de a-l crucifica, când complotară împotriva sa şi îl denunţară regelui acelor vremuri, care era necredincios, spunându-i: „Iată un om care duce în rătăcire lumea, care îi împiedică să ţi se supună; un om care corupe turma, care desparte tatăl de fiu”, şi încă şi alte minciuni, printre care acuzaţia de a fi fiul unei prostituate. Şi reuşiră astfel să stârnească mânia regelui care trimise pe cineva pentru a-l prinde, crucifica şi tortura. Dar când îi înconjurară casa şi se gândeau deja că l-au prins, Dumnezeu Preaînaltul îl salvă de ei şi îl ridică la cer printr-o lucarnă. Dumnezeu făcu apoi ca înfăţişarea să-i fie luată de unul dintre cei care era atunci cu el în casă, şi atunci când intrară cei care fuseseră trimişi de rege, în obscuritatea nopţii, crezură că acela era Iisus: îl luară atunci, îl acoperiră cu insulte şi îl crucificară, înfăşurându-i capul cu o cunună de spini. Şi aceasta fu cu adevărat un vicleşug urzit de Dumnezeu împotriva lor: El salvă în realitate pe Profetul Său şi îl ridică la cer în faţa lor, lăsându-i să rătăcească în eroarea lor, lăsându-i să creadă că îşi atinseseră scopul. Făcu ca în inimile lor să se stabilească ferm rigiditatea [insensibilitatea, n.t] şi răzvrătirea faţă de Adevăr, şi ca ei să guste o umilinţă care nu se va despărţi de ei până în Ziua Întâlnirii (cu Dumnezeu). Şi din acest motiv Preaînaltul spune: „ Aceştia urziră vicleşug (makarû makran), dar şi Dumnezeu urzi: iar El este Cel mai bun dintre cei care urzesc vicleşuguri (khayru l-mâkirîn).

Cea mai mare parte a naraţiunilor tradiţionale islamice sunt de acord în privinţa desfăşurării acestor lucruri: mulţi Evrei nu recunoscură pe Iisus şi îi contestau în mod deschis autoritatea, sfârşind prin a-l denunţa astfel la conducerea din acea vreme ca fiind subversiv şi impostor; acesta ordonă ca Mesia să fie arestat, fruntea să-i fie încununată de spini şi să fie crucificat; Iisus întrebă pe tovarăşii săi, care dintre ei ar vrea să-i preia înfăţişarea, să fi arestat şi crucificat în locul său şi apoi să fie tovarăşul lui în cer; de trei ori doar cel mai tânăr dintre apostoli (despre care se relatează că îl chema ‘Sergiu’ [servitor în latină, n.t]) răspunse la chemarea Trimisului lui Dumnezeu; la a treia chemare Iisus îl alege şi Dumnezeu face ca tânărul să ia înfăţişarea lui Mesia; se deschide apoi o ferestruică în acoperişul casei; Iisus, luat de torpoare, adoarme şi Dumnezeu îl ridică la El prin acea lucarnă; tânărul apostol este arestat şi crucificat şi tot poporul (cu excepţia celor care erau în casă cu Mesia) cred că omul de pe cruce este în mod real Iisus; Maria şi o altă femeie plâng moartea lui Iisus şi Mesia le apare spunându-le că Dumnezeu l-a înălţat la Sine; după ridicarea sa la cer, Iisus apare încă o dată apostolilor.

Conform apoi altor tradiţii, Dumnezeu ar fi făcut ca înfăţişarea lui Iisus să fie luată de unul din evreii care veniseră să-l aresteze (numele său în anumite hadith este ‘Titanus’) şi acesta fu cel crucificat.

Conform interpretării ezoterice (care nu contrazice naraţiunile specific creştine), crucificarea ar avea în vedere forma corporală a lui Iisus (sau ‘natura sa umană’, nâsut), aşa cum se va vedea mai încolo în comentariul lui Al-Qâşânî.

Al-Qurtubî relatează apoi că khayru l-mâkirin („Cel mai bun din cei care urzesc vicleşuguri”) este considerat de unii ca fiind unul din Numele lui Dumnezeu. În privinţa ‘vicleşugului lui Dumnezeu’, Ismâ’îl Haqqî transmite că Ibn Hanbal spuse unuia din discipolii săi:: „Să te temi de semeţia (satwa) Celui drept (al-‘adl), încrede-te în dulceaţa graţiei şi să nu te simţi în siguranţă de vicleşugul Preaînaltului, chiar dacă ar fi să te facă să intri în Paradis. De altfel în Paradis i s-a întâmplat părintelui tău Adam ceea ce i s-a întâmplă, căci chiar şi în Paradis câteodată El se îndepărtează de unii. Le este spus lor: ” ‘Mâncaţi şi beţi în pace ca răsplată a ceea ce aţi săvârşit în zilele petrecute (în lume).’ ” (LXIX, 24): dar prin intermediul faptului de a mânca şi a bea El îi desparte de Sine. Şi ce vicleşug ar putea fi mai mare ca acesta? Şi ce pierdere mai incredibilă ca aceasta?”

În Futûhât (II, 73, 131), Ibn ‘Arabî dă această definiţie ‘vicleşugului’ divin: ” Vicleşugul (makr) este faptul că, în ciuda neascultării (mukhâlafa, împotrivire, n.t), rezultă (irdâf) binecuvântări: l-am văzut deja în anumite persoane. Sau, că starea spirituală este făcută să continue în ciuda unui rău comportament (sû’u l-adab). Aceasta este ceea ce predomină la irakieni şi nu ştim pe nimeni care să se fi salvat, cu excepţia lui Abû s-Su’ûd ben Aş-Şibl, domn al timpului său (sayyidu waqti-hi). Şi de asemenea, faptul că semne (ayât) şi miracole (karâmat) se manifestă fără să fi fost un ordin (divin, amr) şi fără ca o limită să fie stabilită; este vorba în acest caz, desigur, de fapte ieşite din comun, însă nu de adevărate miracole, chiar dacă cine vorbeşte de acestea îşi propune să vorbească de binecuvântări divine. Însă cunoscătorii sunt împiedicaţi de la acestea de teama (de Dumnezeu).

Spune Al-Alûsî: „Cei de a căror necredinţă Iisus a fost avertizat că „urzesc vicleşuguri” şi uneltire, împotriva oamenilor lui Dumnezeu, prin intermediul dispoziţiilor (tadbîr) sufletului lor inferior. Dar în realitate înşelăciunea lor nu era nimic altceva decât amăgirea Adevărului în paguba lor(…). Într-Adevăr, El este apoi Cel care urzeşte vicleşuguri şi amăgiri şi acesta este motivul pentru care este spus imediat „dar şi Dumnezeu urzeşte”; şi aceasta cel puţin conform unora.

Trebuie însă spus că interpretarea conform căreia este vorba de două amăgiri diferite este cea preferabilă, cel puţin conform cerinţelor staţiunii spirituale a separării. Întrebară un iniţiat: ‘Cum se face că Dumnezeu urzeşte vicleşuguri?’ Acela îşi înăbuşi un strigăt şi spuse: ‘Nicio imperfecţiune nu e în opera Sa!’ apoi începu să recite:

‘Îţi sunt devotat până la sacrificiu şi prin natură sunt înclinat să Te iubesc:
sufletul meu nu mă face să doresc cu nerăbdare pe alţii decât Tine.
Eu Te iubesc nu cu o parte din mine, ci cu întreaga mea fiinţă,
chiar dacă iubirea de Tine nu-mi lasă mie nici măcar o mişcare.
Acţiunea pe care o văd îndeplinită de alţii decât Tine e cu adevărat urâtă,
dar dacă Tu eşti Cel care o îndeplineşte devine incredibil de frumoasă’.”

Al-Kirmânî relatează mai precis: „Un om întrebă pe Al-Giunayd: ‘Cum se face că Dumnezeu, preaslăvit fie El, Se bucură de makr (înşelăciunea), în vreme ce altora o reproşează?’ Al-Giunayd răspunse: ‘Nu am nicio idee de ceea ce mă întrebi, dar odată cineva mi-a recitat o poezie de At-Tabarânî care spunea: ‘Îţi sunt devotat până la sacrificiu’, etc.
Omul spuse atunci: ‘Eu îţi cer să-mi vorbeşti de un verset al lui Dumnezeu şi tu îmi răspunzi printr-o poezia a lui At-Tabarânî?’ Al-Giunayd răspunse: ‘Ai grijă! Eu ţi-am răspuns, numai dacă ai fi avut intelectul zdravăn (să înţelegi, n.t)!’ „

Comentatorii sunt în dezacord în ceea ce priveşte cuvintele „Eu te voi primi (innî mutawaffî-ka) şi te voi înălţa la Mine”. Qatâda şi alţii spun: „Este vorba de una din acele fraze în care ceea ce este pus, din punct de vedere temporal, în primul rând este în succesiunea cuvintelor amânat în raport cu ceea ce vine apoi, de aceea semnificaţia este ‘Eu te voi înălţa la Mine, apoi Te voi primi’.” Este transmis de la Ibn ‘Abbas: „Expresia mutawaffî-ka înseamnă ‘te voi face să mori’.” Şi este relatat de la Wahb ben Munabbih: „Dumnezeu îl făcu să moară pentru trei ore, de la începutul zilei până când îl înălţă la Sine”, şi Ibn Ishâq adaugă „creştinii la rândul lor reţin că Dumnezeu l-a făcut să moară pentru şapte ore şi apoi l-a înviat.” Şi tot de la Wahb este relatat: „Dumnezeu îl făcu să moară pentru trei zile, apoi îl învie; după care îl ridică la Sine.” Matr Al-Warrâq afirmă: „El ‘primeşte’ pe Iisus luându-l lumii de jos, dar nu prin intermediul morţii”, în timp ce Ibn Giarîr spune că ‘primirea’ sa este acelaşi lucru cu ‘ridicarea’ sa (la Cer). Cei mai mulţi însă spun: „Prin mutawaffî-ka se înţelege în acest caz că Dumnezeu ‘Îl primeşte’ în timpul somnului, ca în aceste cuvinte: „El vă primeşte (yatawaffâ-kum, acelaşi verb ca în mutawaffî-ka) noaptea şi ştie ce aţi făcut în timpul zilei; apoi dimineaţa vă trimite înapoi, pentru ca un soroc să fie îndeplinit” (VI, 60). Şi tot Preaînaltul este Cel care spune: „Dumnezeu întâmpină (yatawaffâ) sufletele în momentul morţii, aşa cum le primeşte atunci când dorm cele care nu mor: şi le reţine pe cele cărora le-a fost decretată moartea, în vreme ce pe celelalte le trimite înapoi până la un soroc fixat” (XXXIX, 42). În această privinţă există şi un hadith în care e transmis că atunci când se trezea din somn Trimisul lui Dumnezeu ﷺ spunea: „Dumnezeu să fie lăudat că ne-a redat viaţa după ce ne-a făcut să murim.” Preaînaltul spune de altfel: „Fură necredincioşi şi injuriară pe Maria cu o minciună enormă. Şi spuseră: „Am ucis pe Mesia, Iisus fiul Mariei, Trimisul lui Dumnezeu.” Dar nu îl uciseră şi nu îl crucificaseră ci doar le păru lor aşa. Cu adevărat, cei care în privinţa lui sunt divizaţi, sunt într-un dubiu grav: ei nu au înţelepciune şi nu fac decât să urmeze deşerte gânduri. Ei nu-l uciseseră cu siguranţă, ci Dumnezeu îl înălţă la Sine: cu adevărat Dumnezeu este Puternic şi Înţelept. Nu e niciunul dintre oamenii Cărţii care să nu creadă în el, înainte de moartea sa [viitoare, n.t]: şi în Ziua Învierii din morţi el va mărturisi în privinţa lor” (IV, 156-9). Şi atunci când spune „nu e niciunul care să nu creadă în el”, referinţa se face la Iisus, în sensul că nu e niciunul din oamenii Cărţii care să nu creadă în Iisus când va coborî pe pământ înainte de Ziua Învierii din Morţi, conform cu ceea ce va fi explicat în comentariul la acele versete; în acea zi toţi ‘oamenii Cărţii’ vor cred în el, având în vedere că el va aboli taxa pentru non-musulmani şi nu va accepta (de la ei, n.t) decât Islamul. Ibn Abî Hâtim transmite că, în privinţa cuvintelor innî mutawaffî-ka, Al-Hasan spuse: „Se înţelege în acest caz ‘chemarea la Sine’ a lui din partea lui Dumnezeu, în timpul somnului: Dumnezeu îl înălţă astfel în timpul somnului.” Şi tot de la Al-Hasan este relatat că Trimisul lui Dumnezeu ﷺ spuse evreilor: „Iisus nu e mort, şi se va întoarce la voi înainte de Ziua Ridicării din Morţi.”

Există deci două interpretări principale în privinţa termenului mutawaffî-ka: conform primei dintre ele, Dumnezeu ‘întâmpină, primeşte’, ‘cheamă la Sine’, pe Iisus (prin însuşi faptul de a-l înălţa, sau în timpul somnului).

Cea de-a doua interpretare este cea în care Dumnezeu ‘face să moară’ Iisus (pentru a-l învia apoi şi a-l înălţa (la El)).

Chiar dacă prima interpretare prevalează pentru mulţi comentatori şi este în acord atât cu multe versete coranice cât şi cu hadith-urile şi datele tradiţionale care au în vedere coborârea lui Iisus înainte de Ziua Judecăţii, a doua interpretare reprezintă de asemenea o posibilitate de lectură a Textului Sacru (care în acest caz ca şi în multe altele pare voit sintetică şi concisă, şi permite existenţa în acelaşi timp a diferitor interpretări). Verbul tawaffâ semnifică astfel ‘a lua, a primi ceva în totalitate’, ‘a primi plata integrală a unei datorii’, ‘a adăposti, a primi aproape de sine’, şi se spune în special de Dumnezeu că primeşte la Sine un om care moare; la pasiv, tuwuffiya înseamnă ‘a fi primit, găzduit’ de Dumnezeu, şi deci ‘a muri’ (expresie utilizată în mod obişnuit).

Te voi înălţa la Mine„: se înţelege astfel, la modul general, că Iisus a fost înălţat în viaţă la cel de-al patrulea cer şi deci la cerul, sau ‘sfera’, soarelui. Unii reţin însă că ar fi fost înălţat până la cerul cel mai de jos, sau ‘sfera’ lunii, în timp ce în hadith-urile care se referă la ridicarea la cer a lui Muhammad (mi’râj), Iisus este stabilit a fi în cel de-al doilea cer.

Spune Al-Alûsî: „Înţelepciunea cuprinsă în ridicarea lui Iisus la cel de al patrulea cer consistă în faptul că în modalitatea sa spirituală el îl reprezintă pe Israfîl [îngerul care în Ziua Judecăţii va învia morţii suflând în corn], căruia Mesia i se asociază în secretul suflului său (nafkh).

Cine spune însă că el a fost înălţat la cerul cel mai de jos, explică înţelepciunea [intrinsecă acestei elevaţii] prin faptul că emanaţia Duhului său are loc prin intermediul lui Gabriel, care reprezintă modalitatea spirituală a sferei lunii; de altfel luna se află în cerul cel mai de jos şi este un semn nocturn, lucru care corespunde ştiinţei interiorului primită de Mesia, Pacea asupra lui.

Sufiţii însă, Dumnezeu Preaînaltul să le sfinţească secretul, nu iau în considerarea opinia conform căreia acesta se mişcă în jurul Tronului divin, căci aceasta este staţiunea spirituală finală a desăvârşirii şi la o asemenea staţiune nu ajunge decât cel căruia i-a fost dăruită ‘staţiunea lăudată’ (al-maqâmu l-mahmûd), [şi anume Muhammad ]: el este cel care readuce la sinteză exteriorul şi interiorul.”

Al-Alûsî se referă în acest caz, la un dat tradiţional în care se relatează de la Qatâda: „Atunci când Dumnezeu înălţă pe Iisus, îl acoperi de pene, îl înveşmântă în lumină şi îi făcu să dispară dorinţele de mâncare şi de băutură, astfel că Iisus începu să zboare cu îngerii. El este cu ei în jurul Tronului divin: este un om angelic, celest şi pământesc.”

Apoi Preaînaltul spune: „ „Te voi purifica de cei care neagă” „, prin înălţarea la cer.

Spune Al-Quşayrî: ” „Atunci când Dumnezeu spuse: ‘O, Iisus, Eu te voi primi (mutawaffî-ka)’ „, şi vrea să spună, aluziv, ‘te voi face să mori în tine însuţi (mutawaffî-ka ‘an-ka), te voi lua de la tine însuţi’, ” ‘te voi înălţa’ ” din caracteristicile umanităţii individuale, „şi te voi purifica” în întregime de voinţa ta proprie, astfel că tu vei acţiona liber (musarraf) de Noi prin Noi, fără ca nimic să nu rămână în sarcina ta prin propria ta alegere şi asta într-un fel în care coborârea (isbâl) asupra ta a însărcinării (at-tawallî) să ţi se impună (de la sine).

Şi acestor lucruri se datorează că prin mâinile sale se manifesta învierea morţilor: este vorba de evenimente (şi ce minunate!) care nu aveau loc decât prin puterea divină. Şi se spune şi că l-a purificat de căutarea alterităţii şi a viziunii similitudinilor (amthâl) şi a influenţelor, în toate stările şi modalităţile de a fi.”

Al-Alûsî: ” ‘O, Iisus, Eu te voi primi’ „, îndepărtându-te de urma contingenţei, şi ” ‘te voi înălţa la Mine’ „, cu atributul Senioriei. Apoi ” ‘te voi purifica de cei care neagă’ „, şi anume, te voi purifica împiedicându-ţi secretul să privească alterităţile.”

Continuă adăugând: ” ‘şi voi face ca cei care te urmează să fie deasupra negatorilor, până în Ziua Învierii’ „, şi aşa şi a fost şi aşa va fi. Astfel, Dumnezeu ridică la cer pe Mesia, Pacea asupra lui, şi după el susţinătorii lui se împărţiră în grupuri. Printre aceştia erau aceia care aveau credinţă în ceea cu care Dumnezeu îl trimise, considerând că fusese servitorul lui Dumnezeu şi Trimisul Său, şi fiul Mariei; şi erau şi cei care exagerau: unii credea că fusese fiul lui Dumnezeu, alţii că fusese Dumnezeu însuşi, şi alţii încă, credeau că fusese ‘al treilea din trei’. Dumnezeu relatează în Coran argumentaţiile lor şi respinge toate aceste grupuri. Apoi, aceştia rămaseră în această situaţie pentru circa trei secole şi apoi un rege grec pe nume Constantin veni, despre care se spune că intrase în religia creştină pentru a o corupe, căci era un filozof. Se spune şi că devenise creştin fără să cunoască nimic din această religie. Oricum ar fi fost, el modifică Religia lui Mesia, o alteră, adăugând şi eliminând: stabili legi (de origine umană, qawânîn) şi impuse un crez care este în realitate o trădare ticăloasă. În aceea vreme carnea de porc fu făcută licită (pentru creştini). Aceştia începură apoi să se roage înspre orient şi construiră pentru el biserici, sanctuare şi schituri. Din cauza unui păcat pe care îl comisese (aceasta este cel puţin ceea ce credeau ei), el adăugă zece zile la post. Pe scurt, Religia lui Mesia deveni Religia ‘constantiniană’, într-atât încât el construi pentru ei mai mult de doisprezece mii de biserici, capele şi mănăstiri. A fost între altele construit oraşul care-i luă numele (Constantinopol). Printre diferitele grupuri creştine, îl urmară Melchiţii şi aceştia avură în aceste locuri dominaţia asupra evreilor. Dumnezeu întării însă pe Constantin împotriva acestora din urmă, căci, chiar dacă era vorba în ambele cazuri de negatori (kuffâr), ei (creştinii) erau mai aproape de Adevăr decât ceilalţi.

Chiar dacă acest fragment al lui Ibn Kathir este caracterizat fără îndoială de un duh al polemicii ‘exclusiviste’ care conduce pe autorul său la exagerări şi imprecizii, trebuie însă remarcat că dacă religia creştină a finalizat propria sa transformare, în exoterismul religios pe care-l cunoaştem astăzi, aceasta s-a petrecut sub Constantin.

Atunci când Dumnezeu trimise pe Muhammadﷺ cine avu credinţă în el, avu credinţă şi ‘în Dumnezeu, în Îngerii Săi, în Cărţile Sale şi în Profeţii Săi’, conform Adevărului, astfel că cine îl urma făcea de asemenea parte şi din cei care urmau pe toţi Profeţii care s-au succedat pe faţa pământului. Astfel, aceştia considerau Trimisul ca fiind absolut veridic, Profetul arab, necunoscător de carte, pecete al Profeţilor şi domn al fiilor lui Adam, cel care le ceruse să adeverească tot Adevărul, şi ei deveniră astfel mai apropiaţi de oricare dintre Profeţi, mai mult decât fuseră comunităţile care considerau urmarea Căii (doar a unui singur Profet, n.t).

Astfel, aceste comunităţi operară schimbări şi modificări: dar chiar dacă n-ar fi făcut, ar rămâne faptul că Dumnezeu a abrogat Legile Sacre ale tuturor Trimişilor prin ceea ce a trimis prin Muhammad ﷺ. Astfel, este vorba de Tradiţia Adevărului, care nu va fi schimbată sau modificată până la ivirea Orei şi care se va ridica victorioasă deasupra oricărei alte Religii. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a deschis pentru Tovarăşii lui Muhammad ﷺ ‘orienturile şi occidenturile’ pământului şi aceştia au pus stăpânire pe domnii şi naţiunile li s-au supus. Aceştia au sfărmat pe Chosroes şi au limitat Cezarul[6], luându-le comorile lor, care au fost astfel folosite pe calea lui Dumnezeu. Profetul lor (Muhammad ﷺ) îi informase pe ei de acestea, atunci când a relatat cuvintele Domnului, Puternicul şi Preamăritul : „Dumnezeu a promis acelora dintre voi care au credinţă şi care fac fapte drepte că îi va face locţiitori (Săi) pe pământ, aşa cum îi făcuse deja locţiitori pe cei care veniseră înaintea lor. Şi a promisă să stabilească pe baze solide Tradiţia pe care El, plin de mulţumire, le-a desemnat-o, iar teama le-o va schimba în securitate: „Aceştia mă vor adora fără să-Mi alăture nimic” ” (XXIV, 55). (…) De aceea Preaînaltul spune: ” voi face ca cei care te urmează să fie deasupra negatorilor, până în Ziua Învierii’

Pentru comentatori „cei care te urmează” sunt muslimûn, ‘cei supuşi lui Dumnezeu’, ‘Musulmanii’, care urmează Iisus în indicaţiile sale esenţiale referitoare la doctrina Unităţii divine şi în recunoaşterea ‘peceţii Profeţilor’, Muhammad .

As-Suyûtî relatează opinia lui Qatâda conform căreia aceştia sunt „oamenii Islamului care îl urmează în natura sa originară (fitra), în comunitatea sa (milla) şi în exemplul său (sunna): aceştia vor triumfa în faţa oponenţilor lor până în Ziua Învierii.”

Spune Ismâ’îl Haqqi: „Sunt musulmanii, căci îl urmează în ceea ce este fundamental în Islam în ciuda schimbării Legilor Sacre.”

Pentru Ibn Zayd sensul versetului este că „Creştinii vor domina pe Evrei până în Ziua Judecăţii”, în vreme ce Mahmoud Ayoub relatează opinia conform căreia ‘cei care urmează pe Iisus’ vor fi comunităţile Creştine şi Musulmane. În legătură cu acest lucru, As-Suyûtî relatează de la Al-Hasan: „Iisus este înălţat la Dumnezeu şi se va coborî înainte de Ziua Învierii. Iar până la Ziua Învierii cei care-i adeveresc pe Iisus şi pe Muhammad şi urmează Religia lor vor domina pe cei care s-au separat de ei.” Şi tot As-Suyûtî relatează de la Abû Sufyân: „Auzii pe Trimisul lui Dumnezeu care spunea: ‘O parte din comunitatea mea va continua să combată conform Adevărului şi să domine pe oameni până când va veni ordinul lui Dumnezeu şi îi va găsi în starea aceea.” Apoi recită: ” ‘O, Iisus, Eu te voi primi şi te voi înălţa la Mine şi te voi purifica de cei care neagă; şi voi face ca cei care te urmează să fie deasupra negatorilor, până în Ziua Învierii.’ „

Şi adaugă: „ Apoi la Mine vă veţi întoarce şi Eu voi judeca între voi în ceea ce vă învrăjbeaţi.

Spune Ibn ‘Agîba: „Cine îşi purifică propriul secret de murdărie, sfinţeşte propriul Duh scăpându-l de necurăţia alterităţii şi înalţă propria sa energie interioară (himma) deasupra acestei locuiri pământeşti: Allâh înalţă Duhul său la cerul inaccesibil simţurilor şi ridică secretul său la contemplarea splendorii lumii Atotputerii (‘alâm al-jabarût). Amintirea sa rămâne astfel şi nu moare, iar Dumnezeu face ca descendenţii săi să fie priviţi cu stimă şi considerare şi aceştia se vor stabili în ‘locul’ înălţimii şi onoarei. Profetula spus astfel: ‘Emigraţi [pe Calea lui Dumnezeu]: astfel veţi obţine putere pentru fii voştri!’ „

Şi spune: ” Celor care neagă le voi da un chin aprig în lumea de jos şi în Cealaltă, şi nu vor avea pe cine să-i ajute” şi acesta este cazul celor care nu au crezut în Iisus, precum evreii şi chiar şi a acelor creştini care au exagerat în privinţa sa (…).

Comentatorii explică în general acest verset menţionând diferite feluri de dificultăţi, sau de umilinţe, cu care se confruntă „în lumea de jos” cei care nu au credinţă; şi aceasta se referă câteodată la indivizi singulari (în sensul amărăciunii unei ‘dări de seamă’ care se anunţă deja încă din această viaţă), în schimb în alte ocazii, aceasta se înţelege în relaţie cu comunităţile religioase când acestea se opun Islamului (atât în sensul unor înfrângeri suferite prin mâna musulmanilor, cât şi a unei slăbire a acestora datorată lipsei lor de conformitate cu Ordinul divin). Chinul din Viaţa de dincolo consistă în condamnarea celor damnaţi la permanenţa infernului.

Apoi Preaînaltul spune: ” iar celor care au credinţă şi fac fapte drepte Dumnezeu le va da lor întreaga (yuwaffî-him) răsplată „, în această viaţă şi în Cea de Apoi: în această viaţă prin victorii şi succes, în Cea de Apoi prin ajungerea la Grădinile cele mai înalte. ” şi Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei nedrepţi „

Acestea sunt semne pe care ţi le recităm şi o amintire înţeleaptă”, şi anume, „aceste lucruri pe care ţi le-am spus, o, Muhammad, despre Iisus, despre naşterea sa, despre cum se vor desfăşura evenimentele, fac parte din ceea ce Preaînaltul a spus şi ţi-a inspirat, din ceea ce este pogorât asupra ta de la Tabla bine Păzită; şi sunt lucruri în privinţa cărora nu este nici un dubiu şi nicio divergenţă’. Tot aşa şi Adevărul (Dumnezeu, Al-Haqq) spune în Sura Maria: „Acesta este Iisus fiul Mariei, cuvânt al Adevărului despre care aceştia se îndoiesc. Nu i se cade lui Dumnezeu să-şi ia un fiu, fie El preaslăvit! Iar atunci când decretează ceva nu trebuie decât să spună ‘Fii’ şi este!” (XIX, 34-5)

Expresia ‘amintire înţeleaptă’ se referă în general la Coran, precum în acest hadith pe care As-Suyûtî îl relatează de la ‘Alî (fie Dumnezeu mulţumit de el): „Auzii pe Trimisul lui Dumnezeu care spunea: ‘Vor veni tulburări (fitan, pl.de la fitna).’ Îl întrebară: ‘Care va fi calea de scăpare din acestea?’ ‘Cartea lui Dumnezeu,’ răspunse. ‘Este amintirea înţeleaptă şi este Calea dreaptă.’ ” Spune Al-Quşayrî: ” „Acestea sunt semne pe care ţi le recităm şi este o amintire înţeleaptă” o, Muhammad , aceasta ţi-o recităm şi te învăţăm semnificaţiile sale prin intermediul inspiraţiei Noastre, nu prin intermediul acelei cunoaşteri încărcate cu preţiozitate (şi afectare, takalluf) la care poţi ajunge (de unul singur, n.t) şi nici prin intermediul cunoaşterii la care poţi ajunge pornind de la analogie (qiyâs) şi nici măcar la aceea la care poţi ajunge extrăgând (istinbât) acele deducţii raţionale (istidlâl) pe care apoi să le foloseşti în argumentaţie.

***

Spune Al-Qâşânî:

Atunci când Iisus„, inima, „fu avertizat de necredinţa lor„, avertizat deci de faptul că aceste capacităţile ale sufletului erau voalate şi se opuneau blamându-l, „ spuse: „Cine vor fi ajutoarele mele întru Allâh?”, reclamă deci ajutorul facultăţilor spirituale împotriva lor, în orientarea (tawaggiuh) către Allâh. „Apostolii”, şi anume, partea cea mai pură din facultăţile spirituale despre care am vorbit „răspunseră: ” ‘Suntem noi ajutoarele lui Allâh. Avem credinţă în Allâh’ „, având în vedere că suntem călăuziţi şi primim lumina Duhului. ” ‘ Adevereşte deci că Lui îi suntem supuşi’ ” , şi anume, atestă că ne lăsăm călăuziţi cu supunere.

‘O, Doamne, avem credinţă în ceea ce ai revelat’ „, şi anume în doctrina Unităţii şi în efuziunea luminii, „ ‘şi am urmat pe Trimis: socoteşte-ne dintre cei care depun mărturie.’ „, dintre cei deci care sunt prezenţi întru Tine, care veghează la [actualizarea] ordinului Tău; sau ‘socoteşte-ne dintre cei care mărturisesc unicitatea Ta‘.

Fanteziile iluzorii şi imaginaţiile himerice „urzesc vicleşuguri” şi operează astfel cu diferite tipuri de sugestii pentru a captura inima şi a duce la pierire, „dar şi Allâh urzi„, făcând să triumfe probele intelectuale, demonstraţiile irefutabile, în faţa iluziile şi suspiciunile lor. Şi El ‘înălţă‘ pe Iisus, inima, la cerul Duhului, în vreme ce trăsăturile sale au fost făcute să fie asumate de sufletul inferior (nafs), pentru ca astfel captura acestora să poată avea loc. ” Iar El este Cel mai bun dintre cei care urzesc vicleşuguri „, căci vicleşugul Său a fost cel care a triumfat.

Şi Dumnezeu spuse lui Iisus: ” ‘Eu te voi primi’ „, şi deci te voi lua din mijlocul lor, ” ‘şi te voi înălţa la Mine’ „, la cerul Duhului, lângă Mine, „‘şi te voi purifica’” de necurăţia apropierii de acele caracteristici rele „, ‘care neagă’ „: te voi purifica de vicleşugurile şi de reaua lor companie. ” ‘şi voi face ca cei care te urmează ‘ „, dintre modalităţile spirituale, „ ‘să fie deasupra negatorilor’ „, şi deci să fie deasupra modalităţilor sufleteşti „ ‘până în Ziua Învierii’ „, deci până în Ziua Învierii supreme din Morţi (al-qiyâmu l-kubrâ) şi până la atingerea staţiunii spirituale a Unităţii (wahda). În acea zi „ ‘la Mine vă veţi întoarce şi Eu voi judeca între voi’ „, conform Adevărului, în privinţa acelor diferenţe provenite de la diferitele capacităţi (interioare, n.t), în privinţa cărora vă împărţeaţi înainte de Unitate. Şi voi stabili fiecare lucru în locul care i se cuvine, acordându-le din partea Mea ceea ce li se cade şi orice diferenţă va fi înlăturată.

‘Celor care neagă le voi da un chin aprig’ „, excluzându-i de la staţiunea spirituală a inimii şi voalându-i prin intermediul formelor operelor lor, „ ‘iar celor care au credinţă’ ” şi deci modalităţilor spirituale şi a celor care „ ‘fac fapte drepte’ „, şi anume cei care lăcrimează (anwâh) şi se curăţă, se purifică şi se înfrumuseţează, ajutând astfel inima împotriva sufletului şi urmând-o în orientarea către Adevăr, „. ‘Noi le vom da întreaga răsplată’ „, alcătuită din luminile preasfinte şi de iluminările spirituale care se vor răsfrânge peste ei. ” ‘ Şi Dumnezeu nu iubeşte’ ” pe cei care depreciază răsplata proprie care le vine din partea Adevărului.

Iată acum interpretarea fără aplicarea [microcosmică, tatbîq]: aceştia ” urzesc vicleşuguri „, în sensul că trimiseră pe cei care ar fi trebuit să-l captureze pe Iisus, Pacea asupra lui. Dar în faţa ochilor le apăru (şubbiha la-hum) o formă corporală, care era locul de manifestarea al lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu (rûhu-Llâh), în locul formei sale adevărate. Aceştia considerară atunci că Iisus era această formă corporală: o uciseră şi o crucificară, dar Dumnezeu ridică pe Iisus la al patrulea cer, căci Duhul său emana de la modalitatea spirituală a soarelui. Şi aceştia, datorită ignoranţei lor, nu ştiau că nu este posibil să ucidă Duhul lui Dumnezeu.

În legătură cu expresia şubiha la-hum (‘le apăru lor’, sau ‘fu făcut să pară lor’: „Aceştia nu îl uciseră şi nu îl crucificară, ci doar le păru lor aşa”, IV, 157), (Ch. A.) Gilis spune că aceasta „semnifică literalmente ‘a fost făcută pentru ei o ‘imagine analogă’ care înseamnă că după crucificare ‘natura divină’ a lui Christos se retrăsese din forma sa corporală pentru a ajunge centrul subtil, ‘vital’, al stării sale individuale; sau, pentru a relua cuvintele lui Jandî, şi că ‘Iisus luase cu sine, graţie acţiunii prezenţei sale’, forma pe care o lăsase în lumea sensibilă, astfel încât ceea ce ieşi din mormânt ‘în a treia zi’ este ‘forma analogă’ a celui care a fost chinuit. O dată în plus se constată cât de mult sunt forţate şi artificiale divergenţele şi polemicile teologice.”[7]

În „Faptele lui Petru’, una din apocrifele cu cea mai mare autoritate şi răspândire în antichitatea creştină, este clar prezentă invitaţia de a ‘merge mai departe (a depăşi, n.t)’ de aparenţa crucificării pentru a sesiza semnificaţia iniţiatică a crucii. În acest text apostolul Petru, înainte de a fi crucificat cu capul în jos, spune: „Nu voi rămâne tăcut în ceea ce priveşte acest mister al crucii, de multă vreme ascuns în sufletul meu. Pentru voi care speraţi întru Christos, crucea nu este ceea ce pare a fi! Aceasta este în realitate, cu totul diferită de ce pare: chiar şi această suferinţă, precum cea a lui Christos, este diferită de ceea ce pare. (…) Îndepărtaţi sufletele voastre de tot ce este material, de tot ce este aparenţă şi nu realitate. Renunţaţi la toate aceste feluri de a privi lucrurile, renunţaţi la toate felurile de a pune urechea la lucrurile aparente! (…)” O dată crucificat, Petru spune printre altele: „Voi deci, dragii mei, atât voi care mă auziţi acum, cât şi cei care vă vor asculta, trebuie să abandonaţi această eroare primitivă şi să vă ridicaţi” (se înţelege redresarea în urma căderii lui Adam).” (…) Duhul spune: ‘Ce este Christos, dacă nu cuvântul (Logos), ecoul (Ekhô) lui Dumnezeu.’ Aşa cum cuvântul este axa dreaptă a crucii pe care sunt crucificat, ecoul este axa sa transversală, adică natura omului; cuiul care uneşte axa transversală cu cea dreaptă este convertirea (epistrofé[8]) şi penitenţa (metanoia[9]) omului.”[10] Aşa cum remarcă pe bună dreptate Vâlsan, epistrofé înseamnă mai curând ‘întoarcere’, şi mai ales, metanoia, literalmente ‘schimbarea de gândire’, are aici semnificaţia de ‘transformare spirituală’.[11]

Atunci când avu certitudinea propriei sale stări, înainte de a fi înălţat spuse tovarăşilor săi: ‘Eu sunt gata să merg la tatăl ceresc al meu şi al vostru’, şi anume ‘mă voi purifica de lumea necurăţiei ajungând la Duhul Sfânt, care este cel care acordă formele, cel de la care emană Duhuri şi perfecţiuni, cel care educă lumea prin intermediul emanaţiei sale (fayd).’ Atunci chemarea sa nu era acceptată şi exemplul său nu era urmat. Apoi dădu ordine ca după plecarea sa apostolii să se răspândească în ţinuturi şi să cheme la Adevăr. Aceştia spuseră însă: ‘Cum s-ar putea întâmpla acest lucru când tu nu vei fi cu noi, dacă astăzi, cu tine prezent printre noi, chemarea noastră rămâne fără răspuns?’ El răspunse: ‘Semnul faptului că vă vor susţine, după plecarea mea, va fi chiar acceptarea chemării voastre, din partea fiinţelor.’ Şi astfel, de când fu înălţat, tovarăşii săi pe nimeni nu chemară (la Adevăr) fără ca să nu li se răspundă lor. Iată că acceptarea din partea fiinţelor li se manifestă lor: cuvântul lor fu înălţat, Tradiţia lor se răspândi peste tot pământul. Neajungând însă Iisus la al şaptelea cer, care este definit ca ‘lotusul limitei’, şi deci staţiunea spirituală finală, cea care defineşte desăvârşirea, la care Muhammad ﷺ fu înălţat, neajungând deci Iisus la gradul iubirii (mahabba), nu este niciu dubiu că el trebuie să se coboare altă dată în formă corporală şi că trebuie să urmeze comunitatea muhammadiană, să obţină astfel gradul care îi este propriu. Şi Allâh cunoaşte mai bine Adevărul profund al lucrurilor.

Conform lui Ismâ’îl Haqqî, ‘Realitatea Muhammadiană’ se identifică cu aşa numitul ‘Intelect Prim’ (al-‘aqlu l-awwal), chiar şi datorită unei tradiţii profetice în care Trimisul lui Dumnezeu spune: „Eu sunt tatăl Duhurilor (Arwâh, pl. de la rûh, duh, spirit) şi vin din lumina lui Dumnezeu: cei care au credinţă vin din revărsarea luminii mele”; şi Duhul cel mai apropiat Intelectului Prim ar fi cel al ‘Duhului Christic’ (ar-rûhu l-‘îsâwiyy), atât datorită secretului urcării la cer cu corpul, secret care le este comun, cât şi datorită apropierii epocii lui Iisus de cea a lui Muhammad . Duhul Christic, continuă Ismâ’îl Haqqî citând un comentariu la Fusûs al-Hikâm a lui Ibn ‘Arabî, ar reprezenta astfel ‘locul de manifestare (mazhar) al Numelui suprem’ a lui Allâh (al-ismu l-a’zam), sau, conform unei alte expresii, ‘locul de manifestare al Numelui divin unificant (al-ismu l-giâmî’i l-ilâhî) în virtutea ‘eredităţii’, prin aceea că este ‘primordial’ (wirâthatan awwaliyya) şi nu în mod direct (asâlatan) ca în cazul lui Muhammad .

***

 

NOTE:

[1] Adică, de orice fel de inamici.

[2] Atunci când Medina era înconjurată de facţiunile inamice Islamului şi fusese săpat un şanţ pentru apărarea oraşului.

[3] A se vedea Al-Bukhârî, cartea 95 (Despre datele tradiţionale transmise de o singură persoană), cap. 2, hadith nr. 7261.

[4] A se vedea şi Sura Maria în înţelepciunea islamică, comentariul la v. 85.

[5] Cele două hadith sunt relatate în comentariul lui As-Suyûtî, respetiv în vol. VIII, pag. 150, şi în vol. II, pag. 742.

[6] Joc de cuvinte: „Aceştia au sfărmat (kasarû, rădăcină k-s-r) pe Chosroes (kisrâ, aceeaşi rădăcină) şi l-au limitat (qasarû, rădăcină q-s-r, şi l-au împuţinat, diminuat) Cezarul (qaysar, aceeaşi rădăcină).” Prin ‘Chosroes’ se înţelege regele Persanilor şi prin ‘Cezar’ regatul Romanilor.

[7] Le livre des chatons des sagesses, pag. 202.

[8] [Cuvântul grecesc înseamnă ‘conversiune’ într-un sens principial, de orientare şi astfel înseamnă ‘schimbare de orientare’ şi implică idea unei întoarceri, reveniri (la origine, la Dumnezeu) n.t]

[9] [Cuvânt grecesc pentru conversiune care are un sens mai curând personal, subiectiv, metanoîa, care înseamnă ‘schimbare a gândirii’, ‘pocăire’, şi implică idea unei transformări şi a unei renaşteri. n.t]

[10] Atti di Pietro, pag. 100-2, în Apocrifi del Nuovo Testamento.

[11] Islam şi funcţiunea lui René Guénon, pag 67 – 70.

Reclame