Dinastii şi etnii

Diferitele stiluri ale artei musulmane se desemnează în mod obişnuit după dinastiile care au domnit peste epoci şi peste ţările în care aceste stiluri s-au manifestat, lucru care confirmă în mod implicit rolul determinant pe care-l joacă, în arta musulmană, mecenatul suveranilor. Ei sunt cei care au construit marile moschei şi universităţi, care au făcut să prospere dezvoltarea artelor minore precum ceramică, articolele din damaschin sau lucrul brocartului. Pentru marile proiect arhitecturale, suveranii au recrutat foarte des artizani din mai multe ţări contribuind astfel la noi sinteze stilistice care le vor purta numele.

Încă şi mai important este faptul că domnia fiecărei dinastii corespunde cu hegemonia unui grup etnic determinat, aşa cum l-a explicat foarte bine marele istoric magrebin Ibn Khaldûn: orice dinastie este în mod normal solidară cu un anumit trib sau etnie care l-a adus la putere şi l-a menţinut acolo, asumând în sine, în raport cu populaţia care constituie subiecţii acesteia, rolul unei aristocraţii, mai întâi războinică şi apoi administrativă. În cea mai mare parte a cazurilor, această aristocrație este de origine nomadă sau beduină şi am putea afirma, fără să generalizăm prea mult, că, în lumea Islamului, nu au existat fondatori de imperiu care să nu fi venit din deşert sau din stepe, începând cu Arabii înşişi, care au fost apoi înlocuiţi de Turci, Mongoli şi Berberi.

În lumea cucerită de Arabi, nomazii turci apărură relativ devreme, mai întâi ca sclavi şi 137mercenari şi apoi îşi croiră o cale către putere. Deja sub Abbasizi, gărzile pretoriene turceşti sunt din ce în ce mai puternice. Unul din aceştia, Ahmed Ibn Tûlûn, care devine în 868 guvernator şi apoi stăpânul de fapt, autonom al Egiptului. Fondează propria sa dinastie, la fel ca Mahmûd din Ghazna, fiul unui alt guvernator turc, care îşi croieşte un regat în Persia orientală, începând cu 1037 şi apoi descinde cucerind înspre India, către Pundjab, Hindoustan şi Goujarat. Oarecum diferită este soarta Mamelucilor care ţin Egiptul în timpul lungii perioade de la 1250 la 1517: nu este vorba de o dinastie în adevărata putere a cuvântului ci de un fel de castă militară constituită exclusiv şi paradoxal din foşti sclavi turcomani care luaseră puterea şi îşi dăduseră ei înşişi pe mai marii lor şi pe prinţi. Expresia mameluk înseamnă de altminteri „sclav”. În toate aceste cazuri, elementul nomad, dacă am putea să-l considerăm ca atare, nu reprezintă decât o minoritate etnică foarte restrânsă, însă determinantă, prin rolul său.

138-139

Cu totul altceva fu invazia Seldjucidă, turcică de asemenea , care s-a abătut în mijlocul secolului XI din Asia centrală asupra Iranului, Mesopotamiei, Siria şi Asia mică. În acest caz, este vorba de un întreg popor în migraţiune care se repartizează în ţările menţionate, formând un şir întreg de principate, unite la început, apoi din ce în ce mai separate. Seldjucizii aduc cu ei obieceiurile şi formele artistice ale Asiei centrale.

Pe urmele lor vin Mongolii lui Gengis Khân, care distrug Samarkand, Buhara, Khwarezm şi Herat, creând în jurul lor vidul, stepa, deşertul. Sub Hûlagû, cuceresc, în 1258, Bagdadul, şi pun capăt califatului abbasid. Izgonesc Seldjucizii din Asia Mică până la frontierele bizantine şi îi pregătesc, într-un anumit fel, printr-o teribilă încercare de forţă, pentru cea de-a doua şi cea mai glorioasă expansiune a lor. Căci este tribul seldjucid al Otomanilor cel care, supravieţuind acestei încercări, cucereşte Constantinopolul şi creează noul imperiu turc. Această cucerire este diferită de toate celelalte succese nomade, căci Seldjucizii de la Rûm, în Asia mică, deveniseră deja sedentari înainte de a suporta şocul avansării mongole; ei ajung astfel pe pământul bizantin nu ca nomazi sau barbari ci asimilând deja cultura ţărilor pe care le traversaseră înainte.

Mongolii, care se fixaseră în Iran şi în Mesopotamia, se sedentarizară şi se islamizară la rândul lor. Al doilea val mongol, acela al Timurizilor, se distinge de primul prin faptul că nu apar din afară, din Asia non-musulmană, ci din această parte a Asiei centrale care fusese deja un cămin al Islamului; începând din Samarkand, pe care îl va reconstrui, Timour Lang (Tamerlan) cel teribil, şeful unui trib turco-mongol, cucereşte Iranul, Mesopotamia, Siria, Asia mică şi coboară înspre India. Muri în 1405 în timpul unei campanii împotriva Chinei.

O ramură a Timurizilor ajunse să stăpânească India de Nord şi fondă marele imperiu al Moghulilor, devenind, din războinici nomazi sălbatici, protectori şi promotori ai uneia din culturile cele mai rafinate şi mai strălucitoare care a existat vreodată.

Până acum nu am vorbit decât de invaziile nomazilor veniţi din Asia centrală. O a doua rezervă de popoare nomade din care se abăteau periodic peste regiunile cele mai fertile, este Sahara. Almoravizii (al-murâbitûn), care cuceriră înspre mijlocul celui de-al XI-lea secol Marocul, Algeria şi în final Spania până la Tage, erau nomazi berberi veniţi din străfundurile Saharei, de pe malurile Nigerului. În ceea ce-i priveşte pe Almohazi (al-muwahhidûn) care le supravieţuiră şi îi înlocuiră în cele din urmă, ei nu veneau din deşert ci din munţi, din Atlasul de Sus, ceea ce este cu totul altceva. Există însă o anumită analogie între nomazi şi munteni, şi unii şi alţii practicând transhumanţa şi amândoi având obiceiurile unei vieţi pe cât de dure pe atât de independente.

Într-o epocă încă recentă, în plin secol al XIX-lea, nomazii – Peoli sau Fulbe (Fulani) islamizaţi – fondară un imperiu teocratic pe marginile meridionale ale Saharei.

Luarea puterii de către popoarele nomade sau semi-nomade se înscrie într-o mişcare 140demografică generală care se îndreaptă în mod periodic dinspre regiunile aride către regiunile mai fertile şi care ia forma unei cuceriri violente doar atunci când o anumită slăbiciune politică şi militară a colectivităţilor sedentare invită pe acestea să se înfrunte. Victorioşi fiind şi instalaţi în oraşe, cuceritorii nomazi pierd puţin câte puţin calităţile lor războinice şi nu întârzie să cadă la rândul lor sub un nou val beduin.

Vom remarca în această privinţă că toate ţările ‘Islamului clasic’, de la Maroc la India, se află în zone fertile împrejmuite de spaţii mari, mai mult sau mai puţin deşertice, a căror puţină vegetaţie nu poate fi exploatată decât de crescătorii de cămile sau de oi care parcurg fără încetare cu turmele lor vaste teritorii. Opoziţia sedentar-nomad este deci prefigurată în geografia însăşi a Islamului; dar ne-am înşela dacă nu am vedea în aceasta decât expresia unei probleme economice sau sociale ale cărei soluţii s-ar afla în suprimarea formei de viaţă nomade. A fi nomad nu este sinonim cu a fi dezmoştenit; de altfel ei nu s-au considerat niciodată aşa. Dimpotrivă, ei sunt convinşi că modul lor de viaţă este expresia unei liberi alegeri de care aceştia sunt mândrii. Pentru nomad, sedentarul este un fel de prizonier voluntar şi, pentru sedentar, nomadul este un barbar, poate chiar un sălbatic. Este neîndoielnic faptul că două forme de viaţă favorizează calităţi umane diferite – atât diferite cât şi complementare: ele sunt ca două jumătăţi ale unei umanităţi integrale.

Intrarea popoarelor nomade în cultura citadină a fost deseori una dureroasă. Cea mai teribilă a fost cea a mongolilor lui Gengis Khân, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, invazie care va devasta Iranul, Irakul şi Asia minoră. Niciuna din aceste invazii însă, nu putură să distrugă continuitatea artei islamice. Imediat ce cuceritorii nomazi, fie ei turci, mongoli sau berberi, fură instalaţi în oraşe, îşi făcură o datorie din protejarea ştiinţelor şi artelor care renăşteau cu o vigoare cu totul nouă, ca şi cum suflul deşertului clarifica ceea ce constituia modelul islamic. Aceasta este adevărat chiar atunci când e vorba de arhitectură, artă considerată ca fiind specific sedentară.

Un călător european din secolul al XVI-lea care vizita Samarkandul, pe atunci capitală timuridă, descria spectacolul extraordinar al şefilor turco-mongoli care puneau să se construiască imense moschei şi universităţi, continuând în acelaşi timp să trăiască în corturile lor întinse în mijlocul grădinilor. Edificiile descrise există încă în mare parte; îmbrăcarea lor în mozaicuri şi ceramicele lor, le situează printre cele mai frumoase monumente ale Islamului.

*

Fenomenul reînnoirii artei islamice prin aportul nomad, nu se explică cu adevărat decât printr-o anumită predispoziţie a mentalităţii musulmane, prin faptul că Islamul cuprinde în sine, şi pe planul spiritual, sinteza celor două atitudini umane, aceea a sedentarului şi cea a nomadului, primul dintre ei alegând stabilitatea, ceea ce îl limitează în spaţiu dar îi permite să se bazeze pe duratele recurente ale timpului – seamănă şi recoltează, defrişează şi construieşte – şi al doilea, nomadul, alege mişcarea liberă în spaţiu, ceea ce îl aşează într-un fel în afara timpului sau a istoriei, căci viaţa nomadă nu se transformă niciodată; ea se situează întotdeauna la început. În economia spirituală a Islamului, atitudinea sedentarului se regăseşte la un nivel superior din punctul de vedere al stabilităţii, în timp ce atitudinea nomadului se regăseşte ca un non-ataşament pentru lucrurile efemere. Într-un anumit fel, Islamul favorizează viaţa citadină, căci oraşul cuprinde sanctuarele şi prin intermediul lor sunt transmise calităţile, moravurile sau obiceiurile profetice; în celălalt caz, sunt puse în valoare calităţile pozitive ale nomadului: combativitate, demnitate şi ospitalitate, pentru a nu menţiona decât aceste trei tipuri de virtuţi. Dacă sedentarul cunoaşte mai bine valoarea lucrurilor, nomadul, el, posedă o conştiinţă vie a fragilităţii lor, conştiinţă care se deschide înspre clipa prezentă. La limită, acesta transcende trecerea timpului, astfel că în această atitudine spirituală a nomadului, se găseşte un fel de contemplaţie a lui hic et nun („aici şi acum”), care se află foarte bine în acord, in cazul contrar, cu rolul discriminatoriu al sabiei în războiul sfânt.

141

142-144

Sinteza nomadismului şi a sedentarităţii este de altminteri prefigurată de rolul Mekkăi ca centru urban în mijlocul triburilor arabe aflate în mişcare. Existenţa sanctuarului şi a „armistiţiului lui Dumnezeu” care era respectat pe teritoriul său, rezumă funcţiunea veritabilă a oraşului, cea a centrului imuabil şi sigur, în timp ce pelerinajul către acest centru transpune nomadismul într-un plan spiritual.

Raportul normal între nomadism şi sedentaritate se aseamănă simbolului chinezesc al yin-yang-ului a cărui parte albă cuprinde un punct negru, în timp ce câmpul negru cuprinde un punct alb: dacă sedentaritatea era, pentru a spune aşa, compactă, dacă ea nu ar lăsa o poartă deschisă înspre viaţa nomadă, ea s-ar înăbuşi; şi aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat în anumite ţări şi civilizaţii, ca, de exemplu, în Europa secolelor XVII ş XVIII, cu reacţiile explozive care sunt cunoscute. Şi, dimpotrivă, un nomadism lipsit de orice element de stabilitate spirituală, sfârşeşte prin a se distruge pe sine.

Referindu-ne la alchimie, spunem că nomadismul corespunde lui solve şi sedentaritatea lui coagula; cele două faze sau mişcări trebuie, nu să se excludă reciproc, ci să se completeze unul cu altul.

Trebuie înţeles în acest sens consideraţiile aparent contradictorii ale lui Ibn Khaldûn: pe de-o parte, condamnă nomazii pentru vandalismul lor şi exultă viaţa urbană, singura garanţie a ştiinţelor şi artelor; pe de altă parte, condamnă înclinarea către vulgaritate şi viciu a populaţiei citadine, opunându-i virilitatea şi nobleţea naturală a beduinilor. Idealul de viaţă rezidă în echilibrul dintre aceste două elemente. Se găseşte în acest caz o concepţie mult mai profundă decât cea a unei civitas universale, imagine directoare lăsată moştenire de către Romani şi care a dat naştere la „idealul civilizat” european, exclusiv citadin şi ostil naturii.

145

*Text tradus  şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

Reclame