„Gelozia” este faptul de a-ţi displăcea să vezi persoana iubită lângă altcineva: rivalizăm în eforturi pentru a câştiga posesia exclusivă (hiyâza) a celui iubit.

Aş-Şiblî a spus: „Există două feluri de gelozie: gelozia umană care se exercită faţă de suflete (‘alâ l-nufûs) şi gelozia divină care se exercită faţă de inimi (‘alâ l-qulûb)”.

Sensul acestui cuvânt este că naturii umane îi displace să vadă fiinţa iubită, soţia sa de exemplu, lângă un altul; în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu Preaînaltul (al-Haqq), El detestă să vadă inimile Sfinţilor Săi (awlyâ’) ataşându-se altuia decât El[1].

Aşa cum este spus în hadith: „Nimeni nu este mai gelos decât Dumnezeu; acesta este motivul pentru care a interzis necurăţiile (al-fawâhiş) exterioare şi interioare.”[2]

Şi în existenţă nu se găseşte decât gelozie divină, care pătrunde în locurile pogorârii Sale[3].

Gelozia sufletelor [în privinţă persoanelor] este cea a credinciosului comun care este gelos atunci când onoarea căminului său este atinsă; gelozia inimilor este cea a oamenilor elitei: ei sunt geloşi pe inima lor ca aceasta să nu încline către un altul decât Iubitul lor; gelozia duhurilor (arwâh) şi secretelor (asrâr) este cea a elitei elitei: ei sunt geloşi ca duhul lor să nu se întoarcă către altcineva decât Cel Iubit şi ca Iubitul să nu fie înclinat către altcineva.[4]

În acest sens înalt (amr ‘azîm), servitorul are dreptul să fie gelos, aşa cum poetul a spus:

„Dacă nu aş rivaliza în iubirea faţă de Tine şi dacă nu aş fi gelos
de Tine, atunci, spune-mi, în faţă cui altcuiva aş rivaliza?
Nu-mi dispreţui sufletul căci Tu eşti Iubitul său
şi fiecare fiinţă tânjeşte către cine îi este asemenea.”

Este posibil ca Dumnezeu Preaînaltul (Al-Haqq) să fie gelos pentru unul din Sfinţii Săi şi să se răzbune pe cei care i se opun şi-l asupresc. Şi face parte de asemenea din gelozia Sa faptul că nu o manifestă pentru toată lumea: El îi păzeşte cu o grijă geloasă de fiinţele Sale create într-atât încât întâlnirea cu ei nu poate să aibă loc decât sub voalul anonimatului, căci ei sunt soţii nobilei Sa Prezenţă (‘arâ’is hadrati-H).

***

27-127-2

***

NOTE:

[1] Quşayrî (Risâla, pag. 116), care citează deja aceast cuvânt al lui Şiblî, spus într-un sens un pic diferit, faptul că „există două gelozii: gelozia lui Dumnezeu faţă de servitor (‘alâ l-‘abd) şi cea a servitorului faţă de Dumnezeu (li l-Haqq)”; doar ignoranul ar putea fi gelos pe Dumnezeu, în timp ce gelozia din respect faţă de El aduce cu sine respectul drepturilor Domnului şi purificarea sufletului.

[2] După un hadith relatat de Ibn Mas’ûd şi reţinut de Bukhârî, Muslim, Ibn Hanbal şi Tirmîdhî. Textul complet este următorul: „Nimeni nu iubeşte mai mult să fie lăudat decât Dumnezeu; de aceea El se laudă pe Sine; şi nimeni nu iubeşte mai mult să ierte decât El; de aceea El a pogorât Cartea şi Trimişii”. Extras din Fath al-Kabîr de Nabhânî.

[3] wa mâ fi l-wujûd illâ l-ghayra l-ilâhiyya sarat fî mazâhir tajalliyâtih. Trebuie să ne gândim atunci când traducem ghayra – termen provenind din al-ghayr, „altul” – prin „gelozie”, la „Dumnezeul gelos” din Biblie (Ieşire, XXXIV) [în Biblia Ortodoxă apare „Zelos”]. Dumnezeu este gelos pentru că lumea, „altul decât El”, este legată de El printr-un pact de supunere indefectibil (mîthâq) realizat în pre-eternitate, înainte de manifestarea lucrurilor în existenţă. Gelozia lui Dumnezeu nu este decât o formă a Milei Sale căci ea tinde către menţinerea coeziunii între creaţie şi Sursa divină şi împiedicarea încercării fiinţelor de a se detaşa de Dumnezeu pentru a trăi o existenţa individuală care ar echivala cu distrugerea lor (halâk). Gelozia umană, la cele trei niveluri ale sale, este un reflex al acestei Gelozii divine; ea tinde, de asemenea, către armonie şi conservare. Dacă aceasta este evident la cele două niveluri mai înalte, care vizează în mod direct păstrarea şi strângerea legăturii între om şi Dumnezeu, trebuie să fie însă considerată şi că „onoarea căminului” (hurmat al-harîm) merită de asemenea să fie păzită cu gelozie (nivel de gelozie a credinciosului comun), căci familia este o instituţie sacră. Trebuie de asemenea spus că morala islamică, precum cea creştină, condamnă gelozia atunci când aceasta îmbracă caracterul unei patimi invidioase (hasad) sau suspicioase (tuhma).

[4] Poate părea surprinzător, la prima vedere, faptul că un Sfânt poate fi gelos să vadă pe Dumnezeu întorcându-Se către un altul. Aceasta se explică însă atunci când considerăm faptul că la nivelul suprem al realizării, acela al comuniunii duhurilor, dualitatea lui „eu” şi „altul” (al-ghayr) este ştearsă; a fi conştient că Domnul rezervă favoarea sa altuia din servitorii Săi este, la acest nivel, un semn de îndepărtare (bu’d), o ieşire din starea de unire intimă (ittisâl) şi, de aici, o „suferinţă a alterităţii”. O asemenea gelozie este legitimă în sensul în care ea constituie un refuz al acceptării punctului de vedere separativ (farq) şi astfel ea aduce pe adorator la Adevărul metafizic (haqîqa) al viziunii unitive (jam’).

Reclame