(*) tradus în română din : Charles-André Gilis – Pour une présentation traditionnelle d’Ibn Arabî – postfaţă a cărţii La prière du jour du vendredi; pag.121-124.

Ibn Arabî este cel mai mare dintre maeştrii ezoterismului islamic (aş-şaikh al-akbâr). Calea coperta la priere du jour de vendredisa iniţiatică proprie este cea a Cunoaşterii metafizice şi opera sa cuprinde toate căile de realizare posibile în islam. Metoda sa se sprijină pe datele universale ale revelaţiei muhammadiene înţelese în integralitatea lor. Ortodoxia sa nu poate fi pusă sub semnul întrebării căci, în realitate, scrierile sale sunt cele care îi determină criteriile acesteia.

În Occident, opera akbariană a contribuit de o manieră decisivă la formarea unei elite intelectuale a cărei funcţiune apare în fiecare zi din ce în ce mai necesară în faţa dezordinii generale, a abandonului oricărui principiu şi a confuziei mentalităţilor în ceea ce priveşte natura revelaţiei islamice. Interesul pe care această operă îl stârneşte nu încetează să crească iar publicaţiile inspirate de învăţăturile sale se multiplică. Cu toate acestea, această abundenţă nu antrenează cu sine o mai mare înţelegere a doctrinei, care este singura de altfel cu adevărat importantă. Criteriile calitative, inerente esenţei iniţiatice a învăţăturii akbar-iene, nu sunt cele care prevalează în Occidentul modern. Prin această expresie, nu vizăm doar pe prezentatorii lui Ibn Arabî care sunt născuţi în ţările occidentale ci de asemenea pe Orientali, în principal pe musulmanii arabofoni care îl citesc şi îl adaptează urmând modelele şi prejudecăţile educaţiei universitare. Metodele susţinute de ştiinţa oficială sunt incompatibile cu învăţătura iniţiatică şi o denaturează în mod inevitabil. Cantitatea însăşi de lucrări produse dă naştere la un disconfort şi un sentiment de împovărare căci ele distrag atenţia acolo unde ceea ce este cerut înainte de toate este concentrarea şi posibilitatea unei asimilări calitative.

Prezentarea doctrinei akbar-iene trebuie să fie în mod esenţial „tradiţională”, adică realizată într-un duh conform principiilor enunţate de Şaikh-ul ‘Abd al-Wâhid Yahyâ a cărui întreagă operă, publicată sub numele de René Guénon[1], a fost scrisă în perspectiva modificării stării de spirit a Occidentalilor, pentru ca aceştia să recunoască existenţa şi autoritatea tradiţiei universale reprezentată în zilele noastre de islam. Şi din acest punct de vedere, învăţătura acestui maestru se dovedeşte a fi inconturabilă. În rest, remarcăm o relaţie constată între voinţa de a respinge orice referinţă la opera guénoniană şi în acelaşi timp, prezentările dintr-un punct de vedere profan a Şaikh-ului Al-Akbâr. Nu doar faptul că doctrinele expuse de Şaikh-ul ‘Abd al-Wâhid permit Occidentalilor să realizeze întinderea universală a revelaţiei muhammadiene furnizând astfel o „dovadă decisivă”[2] celor care contestă privilegiile islamului şi a Legii sale sacre (şarî’a), ci şi faptul că ele sunt o călăuză sigură şi o protecţie eficace împotriva derivelor anti-tradiţionale căreia mentalitatea occidentală îi este tributară. Lucrul cel mai extraordinar este că aceste principii au fost formulate de René Guénon fără nicio referire la islam sau la opera lui Ibn Arabî, acestea fiind definite în raport cu doctrina hindusă. Importanţa acesteia într-o perspectivă ciclică şi eshatologică a fost pusă în lumină în studiul său despre Misterele literei Nûn[3] a cărui semnificaţie a fost clarificată de Şaikh-ul Mustafâ ‘Abd al-‘Azîz (Mihai Vâlsan) din punctul de vedere al universalităţii islamice. Ceea ce este cu atât mai izbitor, atunci când recitim consideraţiile dezvoltate în 1921 în Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, este actualitatea şi oportunitatea lor. René Guénon se exprimă în legătură cu chestiunea învăţăturii tradiţionale la modul general, astfel că nici un cuvânt al lui nu poate fi modificat. Duhul în care opera Şaikh-ului al-Akbâr trebuie să fie citită, înţeleasă şi prezentată, este indicat cu o măiestrie de neegalat în textele redactate de René Guénon în legătură cu hinduismul. Iată aici un prim extras[4]:

„Învăţătura tradiţională se transmite în circumstanţe care sunt determinate în mod strict de natura lor proprie; pentru ca întregul lor efect să se producă, trebuie să se adapteze întotdeauna posibilităţilor intelectuale ale fiecăruia căruia i se adresează şi să se pondereze în mod proporţional cu rezultatele obţinute deja, ceea ce cere din partea celui care le primeşte şi care vrea să meargă mai departe, un efort constant de asimilare personală şi efectivă. Acestea sunt consecinţele imediate ale faptului că doctrina este avută în vedere în totalitate şi aceasta indică necesitatea învăţăturii orale şi directe, pe care nimic nu ar  putea-o înlocui…Orientalul este la adăpost de această iluzie, atât de des întâlnită în Occident, care consistă în a crede că orice lucru se poate învăţa din cărţi, şi care sfârşeşte prin a pune memoria în locul inteligenţei; pentru el, textele au întotdeauna doar valoarea unui „suport”…şi studiul lor nu poate să se facă decât baza unei dezvoltări intelectuale, fără ca să se confunde niciodată cu această dezvoltare însăşi: aceasta reduce erudiţia la justa sa valoare, aşezând-o pe un rang inferior, singurul care în mod normal îi convine, cel al unui intermediar subordonat şi accesoriu al cunoaşterii veritabile.”

Finalul acestui text condamnă fără discuţie una din componentele cele mai obişnuite ale unui manierism universitar, şi anume superstiţia bibliografiei. Echivalarea este aici una cu totul simplă: nicio lucrare publicată într-o perspectivă tradiţională nu a fost niciodată dotată cu o bibliografie; orice lucrare publicată cu o bibliografie demonstrează prin aceasta că nu este în întregime tradiţională, orişicâte merite ar putea să aibă, conţine totuşi o concesie făcută mentalităţii profane incompatibile cu natura învăţăturii care îşi propune să o vehiculeze şi aceasta cu atât mai mult atunci când aceasta este de natură iniţiatică.

Amintim că nu există realizare metafizică sau spirituală în afara unei ierarhii şi că noţiunea de ierarhie implică în mod necesar o referire la noţiunea de elită. Dacă avem în vedere că este vorba în acest caz de o „elită intelectuală” (aşa cum arată prezenţa acestui termen în mai multe locuri din textul reprodus mai sus), trebuie bine înţeles că intelectualitatea veritabilă nu are nimic în comun, nici cu erudiţia, nici cu vreo oarecare speculaţie.

Nu este doar Universitatea cea pe care se cuvine să o avem în vedere aici, ci, de asemenea, toate derivele care îşi au punctul lor de plecare în degenerarea organizaţiilor iniţiatice occidentale, în principal Francmasoneria modernă. Se aşteaptă ca bibliografiile să includă totul dintr-un domeniu în care cel mai important lucru este salvarea naturii proprii excluzând ceea ce este incompatibil cu aceasta. Acesta este motivul pentru care fiecare număr a unei reviste care, pe vremea lui René Guénon şi Michel Vâlsan, a putut în mod legitim să revendice titlul de „Studii Tradiţionale”, purta pe copertă menţiunea: „Publicaţie consacrată exclusiv doctrinelor metafizice şi ezoterice ale Orientului şi Occidentului”.

Acolo unde prevalează respectul Tradiţiei, ierarhiile intelectuale, în sensul veritabil a cuvântului, se constituie singure şi în mod spontan sunt admise şi recunoscute. În schimb, acolo unde domină egalitarismul care corupe ceea ce atinge, trebuie exercitată o acţiune căreia i s-a putut da în mod familiar numele de ‘poliţie tradiţională’ pentru ca, precum este spus în textul citat, să „reducem erudiţia la justa sa valoare, aşezând-o pe rangul inferior care în mod normal îi este convenabil”. În domeniul iniţiatic, referinţele veritabile sunt de cu totul alt ordin, caci ele implică o legătură cu principiile metafizice manifestate în această lume şi cu un ‘Companionaj’ vizibil şi invizibil. Gradele unei elevări cu totul excepţionale sunt singurele care pot să fie realizate în singurătate. Esenţialul nu este bibliografia, ci manifestarea unei autorităţi doctrinale supra-individuale, singura în măsura să asigure baza unei doctrine şi ortodoxia prezentării sale.

Această autoritate deţine comorile imuabile ale înţelepciunii şi a ştiinţei divine la care se face aluzie în Coranul în aceşti termeni: „Nu există nici un lucru ale cărei Comori să nu se găsească la El; şi Noi le revelăm conform unei măsuri definite prin ştiinţa (pe care Noi o cunoaştem despre ele) (Cor., 15, 21)[5]. Măsura menţionată în acest verset guvernează adaptările principiilor imuabile efectuate în lumea manifestării contingente, acolo unde creaţia este reînnoită fără încetare, astfel încât se cuvine să fie cerută „o creştere a ştiinţei”. Referinţa doctrinală este luată, atât în mod direct de la „Mina originală a Trimisului şi a trimişilor”[6] în cazul iniţiaţilor care au atins nivelul „profeţiei generale” (an-nubuwwa al-‘amma), cât şi în indirect, în cazul în care este transmisă graţiei „inelelor” unui lanţ care poate fi mai mult sau mai puţin lung.

Fetişismul referinţei academice este însoţit de ciudate iluzii. Dacă valoarea unei traduceri depinde fără îndoială de exactitudinea redării textului, ne înşelăm imaginându-ne că criteriile criticii universitare ar putea fi suficiente pentru a stabili versiunea corectă. În cazul învăţăturilor care este iniţiatică la modul cel mai propriu, metodele moderne sunt în realitate neputincioase, căci mentalitatea de la care provin nu poate să ajungă la ceea ce depăşeşte domeniul individual. Aducem de asemenea aminte că este convenabil abordarea anumitor ştiinţe tradiţionale, precum cea a hadith-ului, într-o perspectivă asemănătoare căci lanţul de transmitere istoric (isnâd) nu este un factor neapărat decisiv. Conform Şaikh-ului Al-Akbâr, în acest domeniu, autoritatea doctrinală aparţine celor care, precum profeţii „legiferanţi”, o iau direct de la Allâh. Datorită acestui lucru ei sunt cei care deţin privilegiul de a confirma autenticitatea hadith-urilor a căror transmitere este „slabă” sau de a infirma hadith-urile a căror transmitere este „puternică”.[7] Fiind vorba de tratate provenind din misterele divine, precum Fusûs al-Hikam sau care sunt în raport cu Ştiinţa literelor, ideea unei ediţii critice stabilită pe baza metodelor universitare este o capcană. Cunoaşterea interioară intimă a adevărurilor ascunse este singura care permite determinarea textului veritabil. Autoritatea spirituală este cea care guvernează expresia literară şi nu invers.

Iată un exemplu pentru a demonstra ceea ce dorim să spunem. În textul intitulat Investitura Şaikh-ului Al-Akbâr în Centrul Suprem, Mihai Vâlsan prezintă un fragment din Prefaţa din Futûhat al-Makkiyya pe care îl traduce astfel: „Atunci Pecetea instala Tronul în această formă solemnă. Pe frontispiciul Tronului era înscris în Lumină Albastră: „Aceasta este Staţiunea Muhammadiană Cea mai Pură, etc.”[8] Suflete bine intenţionate dar superficiale au judecat ca este vorba de o traducere greşită spunând că este vorba în acest caz, nu de o „lumină albastră (azraq)”, ci de o ‘lumină strălucitoare‘ (azhar)”. Este acest ultim termen în mod evident, cel care este indicat în ediţia critică stabilită de Othman Yahya[9] în care varianta „azraq” nu este nici măcar semnalată. Cu toate acestea, chiar această variantă este cea care corespunde versiunii corecte datorită unui secret iniţiatic ignorat atât de copişti cât şi de critici. În cazul de faţă, atitudinea lui M. Chodkiewicz, care trece drept un campion al referinţei universitare, este una foarte semnificativă. Astfel, la pagina 163 din cartea sa Le Sceau de saints, se referă la acelaşi pasaj din Futûhât citându-l pe Vâlsan, fără însă să reia traducerea acestuia. Cu toate a acestea, menţionează la rândul său „lumina albastră” fără să ofere nici cea mai mică explicaţie sau justificare pentru alegerea sa. Putem deci presupune, dacă nu este vorba decât de o inadvertenţă, că el însuşi era informat despre „secretul” la care am făcut aluzie, astfel încât nu putea decât să fie de acord cu noi în privinţa lipsei de fundament a ediţiilor critice în această privinţă.

Un alt punct care merită să fie subliniat din textul lui René Guénon este: „necesitatea învăţăturii orale şi directe pe care nimic nu o poate înlocui„. Aceasta se aplică învăţăturii tradiţionale în ansamblul său împreună cu diferitele modalităţi pe care aceasta le presupune, şi mai exact în domeniul artelor sacre sau atunci când este vorba de ştiinţe exoterice precum dreptul. Dacă binecuvântarea divină (baraka) este în toate riturile îndeplinite cu credinţă şi cu o dreaptă intenţie, aceasta are mai exact în vedere pe cei care sunt ataşaţi Profetului printr-un rit iniţiatic. Un asemenea ataşament implică în mod obişnuit integrarea într-o „confrerie” (tarîqa) şi practică riturile colective care posedă o binecuvântare proprie. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că fiecare cale de realizare este unică căci ea coincide cu Faţa divină a fiinţei.

Cea care se descoperă în cele din urmă este Lumina acestei Feţe, graţie învăţăturii orale a unui maestru (şaikh murşid) adresată unui discipol particular, ceea ce nu poate fi realizat, nici de lectura unei cărţi, nici de practica unui rit colectiv, oricât de eficace ar fi. Această învăţătură este o expresie directă a Verbului divin, căci din Adevăr provine Adevărul pentru a da naştere la Adevăr într-unul din ‘recipientele’ alese. Exprimarea mai în detaliu în legătură cu aceasta nu este posibilă, dar este însă convenabil, pentru a evita o neînţelegere, de a preciza că o astfel de învăţătură orală consistă cel mai adesea, nu de a explica perspectivele doctrinale, ci de a extrage discipolul din starea sa de somnolenţă şi de inconştienţă luptând împotriva imaginaţiei sale, risipindu-i iluziile şi mai ales, insuflându-i sensul convenienţelor, acest adab în care „se află orice bine”. Este încă şi mai esenţial faptul că învăţătura „orală şi directă” menţionată de Guénon este aceea care este transmisă prin tăcere sau, dacă este vorba de un sfânt, prin pura prezenţă a maestrului care manifestă într-un fel imediat Prezenţa divină, căci această modalitate a învăţăturii iniţiatice aminteşte caracterul „incomunicabil” al Cunoaşterii veritabile.

Superioritatea învăţăturii orale este încă şi mai evidentă atunci când este vorba de doctrinele provenind din tradiţiile anterioare islamului. Datorită poziţiei sale ciclice finale şi rezumative, se poate întâmpla ca acesta să „moştenească” anumite învăţături rezervate, conform indicaţiei coranice: „Cu adevărat, Noi moştenim Pământul şi către Noi ei revin” (Cor., 19. 40). „Cu adevărat, Noi dăm viaţă şi moarte şi Noi primim moştenirea” (Cor., 15, 23); „Servitorii mei puri (sâlihun) vor moştenii Pământul” (Cor., 21, 105). Aceste contribuţii îşi găsesc în mod necesar corespondenţa în revelaţia islamică totală şi contribuie la demonstrarea amplorii Ştiinţei sacre conţinută în Coran; însufleţesc inteligenţa islamului şi fructifică în aceasta cu o profunzime care adesea nu mai este posibilă în tradiţia lor originară. În acest domeniu mai ales, nimic „nu ar putea înlocui” învăţătura orală, şi mai ales în cazurile în care transmiterii tradiţionale regulate i se cuvine în mai mică măsură vreo fixare în scris.[10] Este de la sine înţeles că posibilitatea la care facem aluzie nu implică în nici un fel „amestecul de forme tradiţionale” şi că asimilarea în islam a acestor contribuţii nu poate să se facă decât în respectul regulilor precizate, mai ales când este vorba de concordanţe simbolice: este Allâh, şi El singur, Cel care „propune oamenilor similitudini, căci El are ştiinţa oricărui lucru” (Cor., 74, 25). Dacă Îşi interzice propunerea de similitudini care I s-ar aplica Lui, aceasta se datorează faptului că „El ştie şi voi nu ştiţi” (Cor., 16, 74). Astfel de transmiteri, atunci când se operează într-un duh tradiţional şi sunt însoţite de un respect al regulilor de convenienţă, fac în mod invariabil să apară caracterul artificial şi derizoriu al lucrărilor universitare care tratează aceleaşi subiecte.[11]

În legătură cu metodele utilizate de orientalism, din care islamologia face parte, Réne Guénon preciza şi: „Există în acest caz, înainte de toate, o teamă instinctivă de tot ceea ce ar putea depăşi erudiţia şi de a risca astfel să fie vizibilă măsura în care aceasta este în fond mediocră şi puerilă; dar această teamă se întăreşte prin acordarea sa cu interesul, mult mai conştient, legat de menţinerea monopolului faptului că în interesul lor se stabilesc reprezentanţii ştiinţei oficiale la toate nivelurile, şi a orientaliştilor, poate mai mult decât ceilalţi”, şi care este însoţită de „voinţa bine determinată de a nu tolera ceea ce ar putea să fie periculos pentru opiniile [deja] admise şi de a încerca să le discrediteze prin toate mijloacele[12] Ne abţinem de a indica astfel cărora dintre prezentatorii învăţăturii akbariene ar fi aplicabile aceste linii şi subliniem mai curând esenţialul, faptul că Universitatea a respins pe René Guénon precum a respins pe Michel Vâlsan. Nu trebuie deci să ne mire dacă aceasta se străduieşte să dea de asemenea o imagine falsă şi incompletă a învăţăturii akbariene. Prin aceasta, ea apare de acum ca o instituţie parţială şi partizană utilizată pentru „apărarea Occidentului” şi a împiedica desfăşurarea Orientului tradiţional de o manieră generală şi în particular a Spiritului universal al islamului.[13]

Terminăm aceste citări în legătură cu orientalismul oficial printr-un ultim extras. După ce a pus în evidenţă „ostilitatea pe care majoritatea orientalilor o arată faţă de cei care nu se supun metodelor sale„, René Guénon adăuga: „În ciuda scuzelor pe care le putem găsi pentru atitudinea (lor), în ciuda celor câteva rezultate valabile la care lucrările lor au putut să ajungă, din acest punct special de vedere al erudiţiei care le aparţine, paguba care o pot face intelectualităţii generale nu poate fi compensa nici de foarte departe, blocând astfel toate celelalte căi care ar putea duce mult mai sus pe cei care ar fi capabili să le urmeze”[14].

Acest text nu corespunde în mare parte situaţiei actuale: la vremea aceea, „căile blocate” erau cele care se opuneau difuzării ideilor tradiţionale pe care René Guénon se străduia să introducă în Occident pentru a modifica mentalitatea generală; în zilele noastre, este mai mult vorba de a combate o abordare speculativă care consistă în a reduce doctrinele revelate ale islamului la aceeași idee, detaşându-le de inspiraţia divină din care acestea provin, ceea ce ne aduce la chestiunea prezentării doctrinei akbariene. Aceasta provine dintr-o sursă principială pe care intelectul n-o poate cuprinde[15] şi se sprijină în mod constant, în expresia sa formală, pe datele revelaţiei.

Inspiraţia Peceţii sfinţilor este pur muhammadiană. A considera opera sa din punctul de vedere al „istoriei ideilor”, înseamnă a profana şi a trăda intenţia sa profundă. Doar o cunoaştere intimă a învăţăturii sale dă posibilitatea comunicării „gustului” inegalabil care face să apară un pic fad expunerile altor autori.

Această intimitate este singura capabilă să reveleze un aspect puţin cunoscut a scrierile sale, faptul că acestea cuprind o călăuzire spirituală şi iniţiatică echivalentă cu ceea ce înseamnă învăţătura „orală şi directă” a unui maestru spiritual. Există în acest caz o modalitate a baraka muhammadiană care nu poate să fie păstrată decât printr-o prezentare adecvată, căci ei nu orice fel de suport îi este potrivit.

Această prezenţă divină ascunsă nu se află neapărat în dezvoltările sale doctrinale; este străină descoperirii de „chei” a căror rol rămâne subsidiar şi preparator şi care pot conduce, atunci când utilizarea lor nu este stăpânită, la derive de ordin speculativ sau fantezist. O regăsim mai degrabă în anecdote, evenimente sau detalii personale, exemple, remarci insolite care se apropie, prin familiaritatea lor, de o învăţătură dată cu voce tare şi care au ca efect crearea unei inteligenţe şi unei armonie comparabile între Ibn Arabî şi unii dintre cititorii săi. Şi în acest caz de asemenea, esenţialul este transmis câteodată, nu prin ceea ce este exprimat, ci prin ceea ce este pus sub tăcere, precum în exemplul următor care discută despre buna opinie care trebuie avută despre servitorul credincios, chiar atunci când acesta greşeşte:

De ce numim păcătos un (servitor credincios) care este pe cale să îndeplinească o operă de adoraţie? Părerea bună nu este ea preferabilă celei rele? În ceea ce priveşte viitorul său, nu ştim nimic şi, pentru ce s-a întâmplat deja, ignorăm consecinţele actelor sale precum şi dacă Allâh i-a iertat sau nu. Aşa cum clipa prezentă este guvernată de actul de supunere pe care servitorul îl îndeplineşte şi în care acesta este „înveşmântat”, este preferabil de a avea o părere bună despre acesta, căci în acest caz există o manifestare indubitabilă de indulgenţă. Un prieten în religie în care am toată încrederea mi-a relatat cazul unui om care îşi făcea rău singur prin excesele sale (musrif ‘alâ nafsihi). Acest prieten îmi spuse: „Am întâlnit acest om într-un loc în care oamenii erau aşezaţi şi în făceau să circule băuturi alcoolice (khamr). El bea împreună cu ceilalţi. Vinul începu să lipsească, i se spuse: „Mergi la cutare pentru a mai aduce altul”. A răspuns: „Nu voi face nimic din aceasta! În toată viaţa mea nu am decis niciodată să îndeplinesc vreun act de nesupunere. Între două cupe, eu mă întorc la Allâh (tawba) şi nu mă aştept să mi se dea o altă cupă. Atunci când aceasta ajunge în mâna mea, rămân în aşteptare: Îmi va acorda oare El, Domnul meu, succesul astfel încât să o las să treacă mai dreptate sau mă va abandona şi astfel oare voi sfârşi prin a o bea?‘ „[16]

Şaikh-ul termină relatarea sa spunând: „Astfel este în realitate grija savanţilor (veritabili). Cu toate acestea, acest om muri având în inima sa un regret: acela de a nu mă fi întâlnit. Într-o zi însă, mă găseam lângă el, dar el nu mă cunoştea; punea întrebări pentru a şti unde eram, atât de puternică era dorinţa sa de a mă vedea!…Aceasta se petrecea la Murcia în 595.

În final, o prezentare tradiţională a lui Ibn Arabî trebuie să ia în seamă maniera în care acesta este perceput în ţările islamice unde a fost în mod constant obiectul atacurilor şi suspiciunilor provocate de neînţelegere[17]. Chiar în cadrul organizaţiilor iniţiatice (turuq) este câteodată respins din motive de metodă[18].O grijă prudentă excesivă şi rău luminată duce la a-i opune o referinţă exclusivă „Coranului şi Sunnei Profetice„, iar aceste două surse tradiţionale sunt tocmai acestea care inspiră şi confirmă ansamblul de învăţături akbariene. Se uită că datele revelate pot da naştere la interpretări diferite şi mai ales la o ierarhie a punctelor de vedere. Savanţii „oficiali”, cei care rămân la explicaţiile cele mai obişnuite, le este uneori dificil să admită că ar putea exista unele şi mai profunde şi mai complete pe niveluri de înţelegere la care nu au acces.

Atunci când examinăm cauzele acestei ostilităţi recurente, ne dăm seama că ele sunt asemănătoare acelora pe care le-am arătat mai sus în ceea ce priveşte prezentările academice care prevalează în Occident. Într-un caz precum şi în celălalt, tot răul vine din faptul că nu se depăşeşte punctul de vedere speculativ şi individualist, reducând universalitatea doctrinelor metafizice şi iniţiatice la nişte sisteme particulare care dau naştere la opoziţii între idei, considerate ca fiind contradictorii[19]. Din punct de vedere islamic, acest opoziţii iau de cele mai multe ori forma unor „profesiuni de credinţă” (‘aqâ’id), care sunt din punctul de vedere dogmatic limitative pentru Adevărului total, în numele cărora se pretinde judecarea învăţăturilor care nu pot fi condiţionate prin aceste definiţii.

Doctrina universală a lui Ibn ‘Arabî include toate profesiile de credinţă [crezuri islamice, ‘aqa’id] legitime, mergând şi până la a împrumuta limbajul lor. Neadecvarea crezurilor condiţionate a fost expusă în Fusûs al-Hikâm în ceea ce priveşte Verbul lui Şu’ayb[20]. Comentând versetul: „Cu adevărat, este în aceasta o aducere aminte pentru cei înzestraţi cu inimă…(Cor., 50, 37), Şaikh-ul declară: „(Dumnezeu) nu a spus: pentru cei care sunt înzestraţi cu intelect (speculativ), căci intelectul condiţionează…nu este vorba absolut deloc de un rapel pentru cei care profesează crezuri, care se declară necredincioşi unii pe alţii şi care se blestemă„; şi mai departe:…şi ei nu au apărători (Cor., 3, 22): „Dumnezeu a negat că adevărurile dogmatice ar putea să fie de vreun ajutor pentru cei care le iau în considerare în mod separat: ceea ce este în mod efectiv salvat, este Sinteza (al-majmû’) este de la aceeaşi rădăcină cu jumu’a care desemnează Ziua de Vineri. Într-adevăr, această zi este cea a „sintezei finale” cuprinsă în revelaţia făcută „Peceţii profeţilor”.” Acest volum[21] face parte dintr-o serie destinată a arăta cum învăţătura „celui mai mare dintre maeştrii” pune în lumină semnificaţia riturilor islamice fundamentale precum postul sau rugăciunea făcută pentru defunct. Numele său de Muhiy-d-Dîn indică că Ibn Arabî este, prin excelenţă, „însufleţitorul religiei”, cel a cărui ştiinţă „este utilă” conform recomandaţiei profetice. Ca aceste lucrări să poată să comunice „gustul” acestei doctrine şi să întărească credinţa tuturor celor care o primesc!

***

NOTE:

[1] Scria în legătură cu acest lucru: „Nu vedem absolut deloc de ce am fi obligaţi să trăim mereu în pielea unui acelaşi personaj, pe care ei îl numesc „René Guénon” sau altfel”; sau şi: „Dacă vor continua să…ne otrăvească cu „personalitatea lui René Guénon” vom sfârşi într-o bună zi prin a o suprima cu totul. Dar adversarii noştrii pot să fie siguri că nu vor câştiga nimic, ci dimpotrivă”; cf. Studii despre Franc-Masonerie şi Companionaj, Vol. 1, pag. 185 şi 198.

[2] Cor., 6, 149.

[3] Cf. Simbolurilor fundamentale ale Ştiinţei sacre, cap. XXIII. În legătură cu acest subiect a se vedea de asemenea şi René Guénon şi manifestarea celei de-a treia Peceţi, cap. III.

[4] Cf. p. 262-263 (ediţia din 1952).

[5]{وَإِن مِّن شَيْءٍ إِلاَّ عِندَنَا خَزَائِنُهُ وَمَا نُنَزِّلُهُ إِلاَّ بِقَدَرٍ مَّعْلُومٍ}

[6] Cf. Livre des Châtons des Sagesses, p. 479.

[7] Ibid. p. 497-498.

[8] Cf. Etudes Traditionnelles, 1959, p. 304.

[9] Cf. vol. I, p. 45.

[10] Avem aici în vedere în primul rând doctrinele tradiţionale ale populaţiilor negru-africane.

[11] Pentru a completa, trebuie să semnală şi cazul extrem şi excepţional al reprezentanţilor autorizaţi ai tradiţiilor ezoterice care urmează o carieră universitară dar care se abţin cu bună ştiinţă să introducă în publicaţiile lor cheile care ar putea da acces la înţelegerea lor veritabilă.

[12] Introduction générale à l’étude des doctrines hindoues, ed. 1952, pag. 271.

[13] Evoluţia recentă a revistei Connaissance des religions este, în această privinţă, în mod particular neliniştitoare.

[14] Cf. ibid., pag. 268.

[15] Faţă de inimă, care, conform unui hadith qudsî, „conţine pe Dumnezeu”.

[16] Cf. Futûhât, cap. 72; vol. 10, pag. 342 din ed. O. Yahyâ.

[17] Ibn Arabî face deseori aluzie la aceasta; cf. de ex. Le livre du Mîm, du Wâw et du Nûn, p. 56-59.

[18] Cf. Introduction à l’enseignement et au mystère de René Guénon, a doua ediţie, pag. 18-19.

[19] Michel Vâlsan a făcut în această privinţă observaţia următoare: „De altminteri, dacă se vrea considerarea doar a sensului literal, am putea găsi la Şaikh-ului Al-Akbar însuşi formulări atât de diferite ale aceleaşi doctrine, şi este chiar cazul cel mai frecvent pentru el, că am putea să le considerăm ca fiind cu totul contradictorii cu poziţia wahdat al-wujûd. Însă adversarii exoterişti sau de altă natură pe care i-a avut, sau pe care încă îi are, şi cae îl acuză de ‘panteism’, nu au niciodată obiectivitatea de al sublinia acest lucru şi nici inteligenţa de a-l pune în contradicţie cu el însuşi; ar fi atunci poate obligaţi să facă un efort de înţelegere şi ar risca astfel ori de a se îndoi de soliditatea opiniei lor, ori de a recunoaşte că nu au înţeles nimic”; cf. Etudes Traditionnelles,  1953, p. 24.

[20] Cf. pag. 318.

[21] [Volumul în cauză este: La prière du Jour de Vendredi, a cărui postfaţă este acest articol. n.t]

Reclame