„Serenitatea” este liniştirea (sukûn) inimii întoarsă către Dumnezeu, neatinsă de schimbare (at-taqalub) şi de tulburare (al-idtrâb), asigurată prin Garanţia divină (thiqa bi damâni-Hi), mulţumită cu ştiinţa lui Dumnezeu (iktifâ’an bi-‘ilmi-Hi) şi ferm stabilită în cunoaşterea Sa metafizică (rusukhân  fî m’arifati-Hi).

Aceasta se poate întâmpla din spatele vălului (min warâ’ al-hijâb)[1], prin recurgerea la probele (al-âdlâ, pl. de la dalîl) tradiţionale, prin folosirea reflexiei meditative (fikra) sau prin practica perseverentă a practicilor de supunere [la comandamentele divine] şi a aplicării eforturilor în exerciţiile disciplinei spirituale (ar-riyâda).

Ea poate survine de asemenea după ridicarea vălului (b’ada zawâli-l-hijâb), prin stabilirea fermă a contemplaţiei (sau privirii, tamkînu l- nazra) şi înrădăcinarea profundă a cunoaşterii metafizice (rusûkhu l-ma’rifa).

Astfel, pentru unii, certitudinea senină a existenţei lui Dumnezeu se dobândeşte pe calea probelor raţionale (burhân) sau a explicaţiilor clare (bayân), în timp ce pentru alţii serenitatea rezultă dintr-o contemplarea lui Dumnezeu (şuhudi-Llâhi) după ce S-a manifestat [credinciosului] pe calea viziunii directe (‘iyân).

Şi astfel acestea sunt reprezentate, pe trei niveluri: primul este pentru savanţii religioşi (‘ulamâ’); cel de-al doilea pentru adoratorii zeloşi (‘ubbâd), asceţii (zuhhâd), integrii spiritual (sâlihûn); iar al treilea este cel al Cunoscătorilor de Dumnezeu (‘arifûn), Cei apropiaţi de Dumnezeu (mutaqarribûn).

24

***

NOTE:

[1] min warâ’ al-hijâb: cel pentru care Divinitatea rămâne ascunsă în spatele vălului manifestării formale poate cu toate acestea obţine „serenitatea inimii” prin mijloacele enumerate aici.

Reclame