*tradus din comentariul şi traducerea italiană la Dalâ’il al-Khayrât al Imamului Al-Jazûlî.

§

أَسْمَاءُ سَيِّدِنَا وَ مَوْلاَنا مُحَمَّدٍ صَلَّى اللَّهُ عَلَيْهِ وَ سَلَّمَ مِئَتَانِ وَ وَاحِدٌ

Numele sayyid-ului şi stăpânului nostru Muhammad

(Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace!) sunt două sute şi unul[1]

وَ هِيَ هَذِهِ

Acestea sunt următoarele[2]:

 مُحَمَّدٌ صلى الله عليه وسلم

Muhammad, Cel prea lăudat, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace[3]!

أَحْمَدٌ صلى الله عليه وسلم

Ahmad, Cel mult lăudător, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace[4]!

حَامِدٌ صلى الله عليه وسلم

Hâmid, Lăudător, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![5]

مَحْمُودٌ صلى الله عليه وسلم

Mahmûd, Lăudat, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![6]

أَحِيدٌ صلى الله عليه وسلم

Ahîd, Cel care îndepărtează [de rău], Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![7]

وَحِدٌ صلى الله عليه وسلم

Wahîd, Unicul, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![8]

مَاحٍ صلى الله عليه وسلم

Mâhin, Cel care anulează, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![9]

حَاشِرٌ صلى الله عليه وسلم

Hâşir, Cel care adună, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![10]

عَاقِبٌ صلى الله عليه وسلم

‘Aqib, Cel care urmează încheind, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![11]

تَهَ صلى الله عليه وسلم

Tâ’-Hâ’, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![12]

يس صلى الله عليه وسلم

Yâ’-Sîn, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![13]

طَاهِرٌ صلى الله عليه وسلم

Tâhir, Purul, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![14]

مُطَهَّرٌ صلى الله عليه وسلم

Mutahhar, Purificatul, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![15]

طَيِّبٌ صلى الله عليه وسلم

Tayyib, Parfumatul, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![16]

سَيِّدٌ صلى الله عليه وسلم

Sayyid, Domn, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![17]

رَسُولٌ صلى الله عليه وسلم

Rasûl, Trimis, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![18]

نَبِيٌّ صلى الله عليه وسلم

Nabiyy, Profet, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![19]

رَسُلُ الرَّحْمَةٌ صلى الله عليه وسلم

Rasûlu r-rahma, Trimisul Milei, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![20]

قَيِّمٌ صلى الله عليه وسلم

Qayyim, Cel care se ridică pentru a avea grijă, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![21]

جَامِعٌ صلى الله عليه وسلم

Giâmi’, Cel care sintetizează, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![22]

مُقْتَفٍ صلى الله عليه وسلم

Muqtafin, Cel care urmează [pe Allâh], Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![23]

مُقَفَّى صلى الله عليه وسلم

Muqaffan, Cel care a fost făcut să vină pe urmele [Profeţilor], Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![24]

رَسُلُ الْمَلَاحِ صلى الله عليه وسلم

Rasûlu l-malâhim, Trimisul bătăliilor epice, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![25]

رَسُلُ الرَّاحَةِ صلى الله عليه وسلم

Rasûlu r-râha, Trimisul liniştii, Allâh se roagă asupra sa şi îi trimite salutul de Pace![26]

***

yasin.JPG
Yasin – Unul din numele Profetului

 

***

NOTE:

[1] Aşa cum repetă deseori Aş-Şarnûbî cât şi An-Nabahânî, „multiplicitatea numelor face aluzie la nobleţea şi la gradul elevat al celui numit”; şi astfel: cu cât o anumită realitate are un grad mai elevat, ea este mai complexă şi mai susceptibilă de a fi privită ca fiind prezentă pe diverse planuri, cu atât mai mult aceasta va avea o multiplicitate de ‘nume’ şi deci de calificări şi atribute. Iar dacă aceasta este adevărat în ceea ce-L priveşte pe Allâh (care are în mod evident un număr indefinit de ‘Nume’, limitate doar simbolic la cele 99 din ‘enumerarea’ canonică al al-asâ’u l-husnâ pe care am văzut-o precedent), va fi adevărat şi pentru ‘realitatea muhammadiană’, prin aceea că Profetul Muhammad (Rugăciunea ş Pacea divină asupra sa) reprezintă atât „exemplul perfect” (اُسوَةُ حَسَنَة uswatun hasana) (XXXIII, 21)al oricărui fel de virtute şi al oricărui aspect de nobleţe, cât şi în sensul metafizic, medierea fără de care nu e posibil nici un raport între Dumnezeu şi om: de aici decurg numeroasele sale ‘nume’ (ce provin în mare parte din Coran şi din hadith), care prezintă în definitiv, diferitele puncte de vedere asupra Profetului Muhammad (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină). An-Nabahânî relatează că raportul între Numele divine şi numele Profetului ar fi confirmat pe de o parte de faptul că, aşa cum spune Qâdî ‘Iyâd, cel puţin treizeci din asmâ’u l-husnâ a lui Allâh sunt şi nume profetice, şi pe de altă parte, din diferitele enumerări tradiţionale care dau un număr egal de ‘nume’ pentru Allâh şi pentru Profet (precum acela relatat de tradiţionalistul Abû Bakr ben Al-‘Arabî, conform cărui atât Allâh cât şi Profetul au o mie de nume). În legătură cu relevanţa prezentei enumerări prezentate de Al-Giazûlî, ar fi suficient de amintit faptul că pe zidul coridorului de parcurs prin care se ajunge pentru a trece pe lângă mormântul Trimisului lui Dumnezeu (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină), în interiorul Moscheii Profetului de la Medina, sunt reprezentate caligrafic (pe ‘panouri’) numele profetice, conform unei enumerări care este bazată exact pe cele din Dalâ’il (şi nu pe alte enumerări de nume profetice).

[2] În multe ediţii imprimate din Dalâ’il fiecare nume al Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) este precedat de cuvintele „Allahumma roagă-Te şi transmite salutul de Pace asupra celui al cărui nume e sayyidu-nâ Muhammad”, „Ahmad”, şi tot aşa.

[3] Este vorba de numele cel mai faimos dintre numele Trimisului lui Dumnezeu (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină). Allâh însuşi, conform unui hadith faimos, dădu Profetului numele Muhammad „două mii de ani înainte de creaţie”. Conform unei tradiţii care provine de la Anas şi care este relatată de An-Nabahânî, „întrebară pe ‘Abdu l-Muttalib,” bunicul Profetului, „ce nume a dat copilului care tocmai se născuse, iar el a spus: ‘Muhammad!’ Cineva a obiectat atunci: ‘Cum se face că i-ai dat un nume care nu a mai fost dat nimănui dintre strămoşii săi sau din poporul său?’ El răspunse: ‘Sper ca toţi oamenii de pe pământ să-l laude!’ ‘Abdu l-Mutalib spunea aceasta pentru că avusese în vis următoarea viziune: ‘era ca un lanţ de argint care ieşea din propriul său spate. Acest lanţ avea un capăt în cer, unul în Orient şi altul în Occident. Apoi se existenţia ca un copac, fiecare din frunzele sale avea o lumină: şi iată că oamenii din Orient şi din Occident se ţineau strâns de acest copac. Când ‘Abdu l-Muttalib povesti acest vis, îi fu interpretat spunându-i-se că din descendenţa sa se va naşte un om care va fi urmat de oamenii din Orient şi din Occident şi care ar fi lăudat de locuitorii cerului şi ai pământului. Conform unei alte tradiţii, Âmina, mama Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) a fost vizitată de un înger care îi spuse: ‘Eşti însărcinată cu domnul (سَيِّدِ sayyid) al acestei comunităţi: când îi vei da naştere să-l numeşti Muhammad.’ ” Persoana deci a lui Muhammad (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) este deci lăudată „în limbile tuturor fiinţelor create şi sub orice aspect”, aşa cum spune Al-Fâsî, propunând o universalizare potrivită doctrinei care-l vede pe Profetul Muhammd ca reprezentând Omul perfect, care este obiectul Laudei tuturor fiinţelor „în realitatea sa proprie şi în caracteristicile sale, în interiorul şi exteriorul său, în operele sale precum şi în stările sale, în Ştiinţele sale şi în Normele sacre ale sale”, astfel încât acestea sunt manifestate în particular în Lauda acelor fiinţe create pentru care el este Trimisul în mod evident, şi anume, din punct din vedere coranic, oamenii şi ginnii. Printre virtuţile numelui Muhammad,” spune apoi An-Nabahânî, „este faptul că este compus din patru litere [şi anume, un mîm, un hâ’, un dublu mîm în pronunţie dar nu în scriere şi un dâl), şi aceasta pentru a fi în corespondenţă cu numele Allâh [şi acesta compus din patru litere: alif, lâm, lâm şi hâ’]. De altfel aceste litere pot fi dispuse pentru a forma o figură umană stilizată, în acest fel: primul mîm este capul, hâ’ reprezintă braţele, al doilea mîm buricul şi dâl picioarele. Aceasta rezultă cu o particulară evidenţă în caligrafia kufică antică.” Iar Omul perfect muhammadian, relatează Al-Fâsî, reprezintă atât ‘omul mic’ (الْإنْسَانُ الصَغِير al-insânu s-saghîr) şi deci individualitatea umană prin înţeles în mod obişnuit, cât şi ‘Omul mare’ (الْإنْسَانُ الْكَبِير al-insânu l-kâbir) şi anume Omul ca sinteză a manifestării şi oglindă a Numelui sintetizant Allâh. Iată atunci deci , aşa cum relatează An-Nabahânî, „sunt care spun: ‘Nu va intra în focul infernal, dintre cei care merită cu adevărat să intre, decât cine va fi desfigurat în Forma umană (صُورَة sûra); aceasta în onoarea inserată în cuvântul Muhammad‘ „. Este de notat faptul că numele Muhammad figurează împreună cu Allâh în atestarea de credinţă (شَهادَة şahâda) islamică: لَا إِلَٰهَ إِلَّا اللّٰهُ مُحَمَّدٌ رَسُولُ اللّٰهِ lâ ilâha illâ Allâh Muhammad rasûlu-Llâh (‘Nu există divinitate în afara lui Allâh şi Muhammad este Trimisul lui Allâh’). În numeroase hadith şi date tradiţionale această expresie este considerată ca fiind scrisă pe Tronul divin, sau pe suporturile sale. Tot An-Nabahânî relatează de la Ka’bu l-Ahbâr: „Adam spune fiului său Şîth (Set): ‘Fiule, tu eşti vicarul meu (خَلِيفَة khalîfa) după mine: asumă această funcţiune ocupându-te cu teama de Dumnezeu (taqwâ) şi [ţinându-te strâns] de cea mai solidă dintre legături. Iar de fiecare dată când aminteşti Numele lui Allâh, însoţeşte-L cu amintirea numelui lui Muhammad: am văzut astfel numele său scris pe suporturile Tronului. Am vizitat toate Cerurile şi nu am văzut în acestea nici un loc în care să nu fi fost scris numele lui Muhammad: l-am văzut scris pe partea superioară a pieptului Huriilor cu ochii negru tăciune (الْحُورُ الْعَيْن al-hûru l-‘în), pe frunzele stufărişul papurii din Paradis, pe frunzele arborelui paradiziac Tûbâ şi pe cele ale Lotusului limitei (سِدرَةُ المُنْتَهَى sidratu l-muntahâ) [loc aflat deasupra celor şapte ceruri], pe marginile vălurilor [care se interpun viziunii lui Allâh] şi între ochii Îngerilor. Aminteşte-l des căci Îngerii îl amintesc în orice moment.’ ” Se relatează, în fine, că pe copia manuscris cea mai veche din Dalâ’il, la fel şi pe cea mai mare parte dintre manuscrise, nu este prezentă după fiecare nume profetic ‘rugăciunea pentru Profet’ (în formula sallâ Allâhu ‘alay-hi wa sallama, ‘Allâh se roagă asupra sa şi în trimite salutul de Pace’): aceasta reapare la sfârşitul enumeraţiei, după ultimul nume (în formula sallâ Allâhu ‘alay-hi wa ‘alâ âli-hi, ‘Allâh se roagă asupra sa şi a Familiei sale’). Ne vom însuşi însă folosirea aflată în aproape toate ediţiile imprimate, de a înscrie dimpotrivă formula sallâ Allâhu ‘alay-hi wa sallam după fiecare nume, chiar şi pentru a permite întreruperea eventuală a recitării enumerării numelor Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) menţinând forma corectă de educaţie spirituală faţă de el.

[4] Spune An-Nabahânî; „Semnificaţia acestui nume este că printre toţi cei care Laudă pe Domnul lor, el este cel care laudă cel mai mult. (…) [Conform diferitelor hadith] în ‘Staţiunea Lăudată’ (الْمَقَام الْمَحْمُود al-maqâmu l-mahmûd) îi vor fi divulgate ‘locurile de Laudă’ (مَحَامِد mahâmid) care nu am mai fost divulgate nimănui înainte de el: astfel el [în această ‘staţiune’] va lăuda cu acestea pe Domnul său şi îi va fi conferit stindardul Laudei (لِوَاءُ الحَمْد liwâ’u l-hamd). Şi în realitate el nu devine ‘mult lăudat’ (Muhammad) dacă nu e ‘cel mult lăudător’ (Ahmad): el laudă pe Domnul său şi deci Acesta îi dă vestea şi îl onorează. De aceea [în cuvintele Profeţlor care sunt relatate în Tradiţia islamică] numele Ahmad precede pe cel de Muhammad. ‘Îsâ (Iisus) îl menţionează de altfel spunând: sunt venit „purtând vestea unui Trimis care va veni după mine şi a cărui nume este Ahmad” (LXI, 6). [Şi tot într-un hadith] Domnul îi spune lui Mûsâ (Moise): ‘Aceasta e comunitatea lui Ahmad.’ Mûsâ spune atunci: ‘Allâhumma, fă ca să fiu şi eu din comunitatea lui Ahmad!’ El este amintit ca Ahmad înainte să fie amintit ca Muhammad: astfel, Lauda sa pentru Domnul vine înainte de Lauda fiinţelor, şi este, conform Adevărui ‘cel care laudă, „conform doctrinei care vede în Muhammad Omul perfect, „nu este nimeni care să laude şi să nu fi învăţat de la el Lauda”, şi astfel „conform Realizării, nicio fiinţă în afara sa nu laudă şi nu este lăudată.”

[5] Acest nume şi următorul exprimă aceleaşi concepte ale numelor profetice precedente (cu care sunt într-un evident raport de sens), deşi fără emfatizare: dacă Muhammad este ‘Cel prea lăudat’, Mahmûd este ‘Lăudatul’, tot cum Ahmad esteCel mult lăudător’, Hâmid este doar ‘Lăudătorul’.Aceasta serveşte pentru a remarca, pe de-o parte (prin utilizarea celor două participii trecut şi prezent al verbului hamida, ‘a lăuda’) cum Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) este în acelaşi timp obiect şi subiect al Laudei, şi pe de altă parte pentru a sublinia cum natura preaînaltă a Profetului (care se exprimă în emfatizarea excelenţei numelor Muhammad şi Ahmad) nu lipsesc cu nimic ‘umanitatea sa’ şi deci posibilitatea fiinţei umane de a căuta conformarea cu el, devenind Hâmid şi Mahmûd. În privinţa numelui Hâmid, se spune că acesta exprimă continuitatea Laudei pusă în act de Profet (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină): el este astfel ‘Lăudătorul’ de Allâh în fiecare clipă.

[6] Cum am observat deja, dacă Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) este subiectul Laudei lui Allâh, el este în acelaşi timp obiectul Laudei oamenilor. Din punct de vedere tradiţional, în referinţă la împărţirea în ‘trei lumi’ se spune că în timp ce Muhammad este numele Profetului pe Pământ şi Ahmad este numele său în Cer, Mahmûd este numele Trimisului lui Allâh în Lumea intermediară: asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină. Din Cărţile sacre, Mahmûd este numele Profetului în Psalmi (az-zabûr).

[7] Într-un hadith pe care Ibn ‘Asâkir îl transmite de la Ibn ‘Abbâs, Profetul spune: „Numele meu în Coran este Muhammad, în Evanghelii este Ahmad şi în Tora este Ahîd, căci îndepărtez (uhîd) comunitatea mea de focul Gheenei.” Ïn anumite versiuni din Dalâ’il, în loc de Ahîd se citeşte Ahyad, care s-ar putea interpreta ‘Cel care îndepărtează cel mai mult (de rău)’, chiar dacă, conform lui Al-Fâsî, ar fi vorba în acest caz de un nume non arab.

[8] „Unicul deci în caracteristicile de perfecţiune”, cum spune Aş-Şarnûbî. Sau şi, în cuvintele lui ‘Abdu l-Maghid Basîr, „unic în staţiunea sa spirituală, în starea sa interioară, în ştiinţele şi secretele sale, în luminile sale, în virtuţile sale şi în alte lucru, fără ca niciunul dintre noi, nici din cei care au venit înainte nici din cei care au urmat, să-l poată egala.”

[9] Pentru că în iubirea pentru el şi în rugăciunea asupra lui sunt anulate faptele rele; sau pentru că „datorită lui sunt anulate tenebrele necredinţei (كُفْر kufr)”, aşa cum spune Aş-Şarnûbî, referindu-se la un hadith faimos (în care Profetul spune „Eu sunt cel prin intermediul căruia Allâh anulează necredinţa). An-Nabahânî la rândul său pune în mod implicit în relaţie acest nume profetic cu caracterul universal şi final al comunităţii muhammadiene, însărcinată, într-un fel, de a ‘anula’ toată necredinţa şi toată sugestia satanică prezente în lume: această comunitate va continua să exercite influenţa sa, dacă vrea Dumnezeu, conform Ordinului lui Allâh până la sfârşitul acestei lumi, într-un anumit sens este ca şi cum aceste influenţe malefice nu ar exista pentru ea, în timp ce toate celelalte Tradiţii (neavând această sarcină) vor devia şi vor fi în mod radical alterat de ‘adversar’, sau, prin însăşi constituţia lor, nu sunt considerate a fi potrivite să reprezinte o Cale sau o Lege validă pentru toată umanitatea. Articulat fiind acest nume se citeşte al-Mâhî.

[10] Conform unui hadith citat de Al-Fâsî, Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) este „cel în spatele căruia se adună oamenii,” în sensul că „nefiind alt Profet după el” toţi ‘servitorii lui Dumnezeu’ se adună pentru a-l urma, aşa cum aminteşte „Abdu l-Mughîth Basîr. În cartea sa Kitâbu ş-şifâ’ (pag. 177) Qâdi ‘Îyâd remarcă felul în care caracteristica de ‘adunare’ a oamenilor care prin acest nume este atribuită Profetului este în legătură cu funcţiunea sa de Exemplu perfect: oamenii sunt adunaţi astfel în faţa lui, sau în spatele lui, sau la picioarele sale (conform diferitelor versiuni) deoarece sunt toţi chemaţi să urmeze ‘Timpul său şi Pactul său’, dat fiind că ‘timpul său’ devine un timp sacru şi paradigmatic care serveşte ca model de urmat în orice timp iar „Pactul său” va deveni Pactul încheiat de toţi musulmanii, indiferent a cărei generaţii aparţin. Aş-Şarnûbî înţelege, la rândul său, că Profetul Muhammad (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) adună în particular pe cei „temători”, lucru care se poate înţelege ca întâmplându-se atât în această viaţă (precum în interpretarea precedentă), cât şi în Ziua Ridicării din Morţi, în care, conform cuvintelor divine din Coran, „va aduna pe cei temători înspre Cel Atot-Milostiv într-un cavaleresc cortegiu” (XIX, 85), un cortegiu care este astfel călăuzit de Trimisul lui Dumnezeu.

[11] Aceasta în două sensuri: pe de-o parte el ‘urmează’ Profeţilor şi Trimişilor divin şi încheie seria, şi pe de altă parte pentru că lui îi aparţine, din punct de vedere coranic, „Răsplata (الْعَاقِبَة al-âqiba)” (VII, 128) precum şi „Locul Răsplatei (عُقْبَى الدَّار ‘uqbâ d-dâr)” (XIII, 22), aşa cum sugerează comentariul la Dalâ’îl cuprins în ediţia publicată de Dâru maktabati l-hayât, făcând aluzie la faptul că termenii ‘âqiba şi ‘uqbâ provin din aceeaşi rădăcină ‘-q-b de la ‘âqîb. Acesta de altfel este şi acela care ‘urmează şi încheie” staţiunile şi stările Profeţilor şi Sfinţilor, aşa cum spune Al-Fâsî, în sensul că îi rezumă şi îi ‘sigilează’.

[12] „Tâ’-Hâ’ ” sunt ‘două litere misterioase’ (în sensul că Textul sacru nu ne explică în mod deschis semnificaţia) aflate la începutul celei de-a douăzecea Sura din Coran, care este de aceea numită ‘Sura Tâ’-Hâ’ „. Acestea sunt interpretate în mod obişnuit ca referindu-se la Profet şi aceasta în sensul că Allâh i se adresează numindu-l cu două apelative care încep cu cele două litere (‘O prea-purule’, طَاهِر tâhir cu tâ’, ‘O călăuzitorule’, هاد hâdin cu hâ’, aşa cum spune Aş-Şarnâbî), sau, cum explică mulţi comentatori ai Coranului de la Ar-Rabî’ ben Anas, pentru că Profeutl obişnuia să se roage stând doar pe un picior, iar ” Tâ’-Hâ’ „ar însemna astfel ‘Pune (ta’) celălalt picior ‘pe aceasta ()’, şi anume pe pământ. Este de notat însă cum, conform lui As-Suyûtî, Profetul însuşi (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) şi-a atribuit sieşi numele ‘Tâ’-Hâ’ ‘.

[13] Cum în cazul numelui precdent, şi în acest caz avem două dintre ‘literele misterioase’ din Coran („Yâ-Sîn”, aflate la începutul celei de-a 36-a Sura, care de aici îşi ia numele) înţelese ca nume ale Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină). În ceea ce priveşte semnificaţia, Aş-Şarnûbî aminteşte interpretarea conform căreia aceasta pare a fi o abreviere de la yâ sayyid (‘O, sayyid‘, şi deci ‘O tu care eşti un căpetenie şi un adevărat domn în sensul spiritual’), sau mai exactيَا سَيِّدُ الْخَلْق yâ sayyidu l-khalq (‘O, tu care eşti sayyid‘, şi deci ‘căpeteniaşi domnul, a creaţiei’). Este de notat în fine că într-o tradiţie relatată de An-Nabahânî, Tâ’-Hâ’ şi Yâ’-Sîn sunt cele două nume ale Profetului ‘pe lângă Allâh’.

[14] Cu acest nume, calificare ‘purităţii’ este dată în referinţă Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) în sensul ‘esenţial’, cum am spune că el este pur în sine, în realitatea sa proprie, şi aceasta, aşa cum remarcă As-Suyûtî, atât din punct interior cât şi exterior. Puritatea corpului Profetului este considerată ca fiind absolută în viaţă şi după moarte, într-atât în cât anumite surse cuprind în aceasta chiar şi sângele său şi tot ceea ce iese din corpul său.

[15] În acest caz se subliniază faptul că Allâh este Cel care-l purifică pe Profet (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină), aşa cum apare cu evidenţă din episodul ‘deschiderii pieptului’ lui Muhammad copil şi ‘spălarea inimii’ cu zăpadă ce a urmat, în opera Îngerilor (episod bine cunoscut în toate biografiile tradiţionale ale Profetului şi la care se referă începutul Surei XCIV). Aşa cum se observă în comentariul la Dalâ’il cuprins în ediţia publicată de Dâru maktabati l-hayât, intenţia divină de purificare a Profetului şi a familiei sale este exprimată în următoarele cuvinte coranice: „O, oameni ai Casei (profetice): Allâh nu vrea altceva decât să înlăture de la voi orice necurăţie şi să vă purifice cu adevărat” (XXIII, 33). Faţă de numele precedent, Tâhir (‘Purul’), trebuie să se ţină seama de un raport de complementaritate, în sensul că cele două nume exprimă două aspecte ale unei unice condiţii de puritate (care dacă e ‘esenţială’, trebuie considerată şi ca fiind ‘dependentă de Principiu’ în măsura în care se referă la aspectul individual al fiinţei).

[16] Termenul tayyib semnifică atât ‘parfumat’, ‘care emană un miros bun’, cât şi ‘bun’: طِيب tîb, de la aceeaşi rădăcină t-y-b, înseamnă exact ‘bună mireasmă’. Din cele două semnificaţii primul este cel care trebuie să fie considerat ca fiind prevalent în acest caz, cu condiţia ca, în mod natural, să înţelege faptul că a fi parfumat se găseşte în strânsă relaţie cu calitatea şi calificarea spirituală (în relaţie cu ‘puritatea’ de care s-a vorbit). ‘Parfumul’ este o caracteristică a Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) şi indicaţiile privitoare la parfumul care îl emana (şi care se percepe din parfumul său) sunt nenumărate. Aşa cum spune Al-Fâsî, „Allâh a făcut ca mireasma sa să fie parfumată în întreaga realitate manifestată (وُجُود wugiûd): prin intermediul acesteia fiinţele sunt parfumate în timp ce inimile se înalţă, îşi iau hrana şi îşi iau pacea, iar când acel parfum este asimţit, Duhul fiecărei fiinţe creşte.” Profetul spune: „Din lumea voastră, am fost făcut să iubesc femeile şi parfumurile (tîb); iar răcoarea ochiului meu a fost pusă în rugăciunea.”

[17] Termenul este deseori adăugat atunci când se menţionează numele Muhammad, iar în rest se va vedea în mod clar în continuarea textului din Dalâ’il. Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) de altfel este exemplul suprem al ‘adevăratului domn’, atât în sensul spiritual (precum ‘domnia’ asupra sieşi este obţinerea tuturor obiectivelor Realizării), cât şi în sensul tuturor acelor calităţi de comandă şi de generozitate care fac ca o fiinţă umană să fie cu adevărat ‘domn şi căpetenie’ a altor oameni. Profetul a spus, „Eu sunt sayyid-ul,” şi deci căpetenia şi domnul, „fiilor lui Adam şi nu este în aceasta vanitate.”

[18] „Muhammad nu este tatăl niciunuia dintre voi, ci Trimis a lui Dumnezeu (رَسول اللَّه rasûlu-Llâhi(XXXIII, 40). Termenul rasûl defineşte un ‘trimis’ sau un ‘mesager’, cineva deci care poartă o ‘misivă’, un ‘mesaj’ (رِسَالَة risâla): se înţelege prin aceasta Cartea divină (adică Coranul), a cărui ‘Revelaţie’ (sau, pentru a fi mai precişi, a cărui ‘pogorâre’, نُزُول nuzûl) implică instaurarea Islamului ca formă tradiţională autonomă, care include atât propria sa ‘Lege sacră’ cât şi la modul general ‘mijloace de graţie’ specifice adaptate umanităţii actuale.

[19] Funcţiunea de ‘Profet’ (atestată pentru Muhammad, asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină, în nenumărate date tradiţionale) are în comun cu cea de ‘Trims’ ceea ce priveşte gradul de Realizare spirituală şi iniţiatică şi chiar capacitatea de a ‘purta vestea’ de la Dumnezeu oamenilor dar se distinge de aceasta deoarece nu este în mod necesar legată de Revelarea unei Cărţi divine. Muhammad reprezintă modelul exemplar al ambelor funcţiuni. As-Suyûtî observă cum din punct de vedere etimologic, termenul nabiyy este legat, în afară de semnificaţia de ‘profet’, chiar şi de aceea de ‘cale clară’ (astfel Profeţii „sunt Căile care poartă la Allâh”) şi de ‘loc înalt’ (care face aluzie la faptul că Muhammad, Rugăciunea şi Pac ea divină asupra sa, este într-o ‘poziţie’ superioară faţă de celelalte fiinţe).

[20] Conform cuvintelor coranice: „Noi nu te-am trimis decât ca o mizericordie pentru lumi” (XXI, 107). Este important de subliniat că în Islam rahma (‘mizericordia’, ‘mila’) desemnează nu atât ‘sentimentul’ uman care este în mod obişnuit definit astfel, cât mai curând Iubirea divină universală şi atotcuprinzătoare.

[21] Aceasta înseamnă, se ridică pentru a avea grijă de oameni şi de binele lor, conform ‘mizericordiei universale’ cu care este Trimis, aşa cum am spus în cazul numelui precedent. A se nota că termenul qayyim, desemnează în anumite hadith-uri profetice, omul care se ‘ridică pentru a avea grijă’ de femeie, asumând sarcina de a se ocupa de exigenţele sale materiale şi psihologice (a se vedea de exemplu hadith-ul 3, XXI, 81 din Sahîh a lui Al-Bukhârî, a cărui traducere comentată se găseşte în Il Sahîh, I Libri introduttivi, pag. 229-31). As-Suyûtî relateză că poetul arab Giurayba „se duse la Profet (Rugăciunea şi Pacea divină asupra lui) şi intră în islam. Apoi recită versetele următoare:

‘Am schimbat o religie blamabilă şi am ales o altă: mă găseam astfel

atât de plin de păcate, parcă eram în tenebre. O, tu care te ridici

pentru instaurarea Religiei (يَا قَيِّمُ الدِّين yâ qyyimy d-dîn): îndreaptă-ne, ca să putem

să fim drepţi! Astfel, dacă voi întâlni o situaţie care duce la deviere, nu voi devia.’ ”

În anumite versiuni din Dalâ’il în loc de qayyim se citeşte قُثَم qutham, cuvânt care indică pe de-o parte cine e ‘generos’ şi dăruieşte mult altora, şi pe de altă parte cine adună şi însumează în sine mult bine (atât în sensul ‘binelui’ mundan cât şi în acela al virtuţilor). Într-un hadith relatat de la As-Suyûtî, Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) spune: „A venit la mine un Înger şi mi-a spus: ‘Tu eşti generos (qutham), natura ta (interioară) este una sintetică (خَلْقَك قُثَم khalqu-ka qutham) şi sufletul tău este unul pacificat.’ ”

[22] Astfel, aşa cum spune Aş-Şarnûbî, „el sintetizează şi reuneşte acele tipuri de perfecţiune diferite care găseau separate una de alta în Profeţii care l-au precedat. De aceea e spus:

‘Ai adunat într-o ordine miraculoasă perlele dispersate între Profeţi,

şi pe capul tău coroana lor este bătută cu nenumărate tipuri de perfecţiune’.”

Dintr-un alt punct de vedere, el reuneşte , în afara caracteristicilor Profeţilor precedenţi, şi perfecţiunile proprii ale oricărui tip de Sfinţi şi Înţelepţi: „Şi cum oare ar putea fi altfel,” spune Al-Fâsî, „dacă aceştia sunt forme ale atributelor sale, locotenenţii săi, locuri de manifestarea ale determinărilor sale? Nu există niciunul dintre ei care să nu fie scufundat în Lumina sa, care să nu se detaşeze de la Marea sa, fiecare datorită propriei sale staţiuni. Nu există nicio influenţă spirituală (بَرَكَة baraka) şi nici un bine, puţine ori multe câte sunt, care să nu provină de la el, şi care să nu se manifeste prin apariţia sa. Toată realitatea manifestată (وُجُود wugiûd) purcede de la el, în acelaşi fel în care arborele purcede de la miezul care-l face din sămânţă: este deci sămânţa manifestării şi este mai aproape de Allâh decât fiinţele existenţate. El este Duhul cel imens (الرُّوُحُ الْعَظَم ar-rûhu l-a’zam) şi Adamul suprem (أدَمُ الْاكْبَر Âdam al-akbar) şi Regina albină responsabilă de Duhurile individuale. El este deţinătorul Cuvântului sintetic şi a Mesajului reunificator; el reuneşte fiinţele create în Allâh ş le reuneşte între ele punând între ele concordia; el reuneşte toate domeniile operelor de bine, toate Mesajele divine, toate Cuvintele profetice, aşa cum reuneşte Adevărurile metafizice fruct al Viziuni directe şi secretele senioriale ale Doctrinei Unităţii şi realităţile sintetice ale Misterelor non manifestate ale unicităţii.”

[23] Şi astfel „cel care urmează ceea ce îi este inspirat”, aşa cum spune Aş-Şarnûbî. Acest nume articulat se citeşte al-Muqtafî. În anumite versiuni din Dalâ’il se citeşte Muqtafan, cu semnificaţia pasivă, şi astfel ‘cel care este urmat’, ‘imitat’, cu referire la faptul că musulmanii îi imită prea-nobila sa sunna.

[24] Aşa cum spune ‘Abdu l-Mughîth Basîr, acest nume face aluzie la faptul căProfetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) vine să încheie seria de Trimişi divini, al cărei ‘sigiliu’ îl constituie. Conform lui Al-Fâsî, atât acest nume cât şi cel precedent indică caracterul de ‘sinteză finală’ caracteristică a lui Muhammad, atât din punctul de vedere al Istoriei sacre (şi al escatologiei) cât şi din punctul de vedere al ‘staţiunilor’ spirituale şi iniţiatice: în particular în Ascensiune, Profetul ‘este de urmat’ şi deci ‘peste’, ‘mai înainte’ de orice altă fiinţă, până la ajunge la Incondiţionat, o staţune deci „în care nu mai se găseşte nimeni altcineva, nici Înger oricât de apropiat, nici Trimis divin în calitate de purtător al unui Mesaj.” Articulat, acest nume se citeşte al-Muqaffâ.

[25] Aşa cum relatează As-Suyûtî, Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină) asupra sa spune: „Am fost trimis cu lupta sfântă (gihâd) şi nu cu agricultura.” Aspectul ‘epic’ al comportamentului Profetului cere ca funcţiunea ciclică a islamului să fie bine luată în considerare, ca ultima dintre Tradiţiile divine, însărcinat de a menţine vie orientarea către Principiu chiar şi în oamenii ‘ultimilor timpuri’: aceasta implică astfel o extremă determinare şi un mare curaj în a se menţine integru în adaptările necesare şi de a nu ceda devierii şi de a se prezenta cu piciorul ferm în câmpia deschisă înfruntând inamicul în provocarea lansată împotriva Religiei şi divinei Înţelepciuni. În acest sens, funcţiunea muhammadiană este conformă aceleia a lui Iisus, care spune, „Nolite arbitrari quia pacem venrim mittere in terram: non veni pacem mittere sed gladium. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (Evanghelia lui Matei, X, 34).

[26] „Aceasta deoarece în Legea sa sacră apare orice aspect din pedeapsă şi din duritatea Pactului”, aşa cum observă An-Nabahânî. Trebuie apoi subliniat că în prezenta înşiruire de nume ale Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) cele trei calificări care însoţesc apelativul de ‘Trimis’ (şi deci rasûlu r-rahma, ‘Trimisul milei’, rasûlu l-malâhim, ‘Trimisul bătăliilor epice’ şi rasûlu r-râha, ‘Trimisul liniştii’, care apar împreună într-un hadith profetic relatat în Sahîh a lui Muslim) corespund exact celor trei funcţiuni supreme, acelea desemnate ca ‘Imam de dreapta’ (în relaţie cu ‘mila’), ‘Imam de stânga’ (în relaţie cu aspectul războinic) şi ‘Pol’ (unde راحة râha este legată de ideea de stabilitate principială şi de ‘pură spiritualitate’, dat fiind că provinde de la aceeaşi rădăcină r-w-h de la رُوح rûh, ‘Duh’ (sau ‘Spirit’).

Reclame