Noţiunea[1] de „educaţie” face parte din valorile şi ţelurile societăţii moderne. Individualităţile umane sunt înţelese în cadrul rolurilor lor sociale iar ţelurile umane sunt definite în termeni de ideologie. Prin „ideologie”se înţelege: scheme de îmbunătăţire a situaţiei umane bazate pe presupunerile gândirii moderne, aşa cum s-a dezvoltat ea în timpul secolului al 18-lea, adică în perioada istorică cunoscută sub numele de Iluminism.

Noul fel de a gândi care a apărut în timpul Iluminismului a respins toate noţiunile tradiţionale de adevăr, autoritate, ierarhie şi natură umană. A construit fundaţia pentru diferitele sisteme care au fost adoptate în vremurile moderne în încercarea de a şlefui societatea umană în acord cu idealurile umaniste – sisteme precum democraţia, socialismul şi marxismul, cu toate variantele şi ramificaţiile sale. Printre cele mai proeminente dintre ramificaţiile sale de astăzi se regăsesc mişcările islamiste moderne, care sunt la fel precum celelalte sisteme ideologice în încercarea lor de a impune un sistem abstract, imaginat de către oameni, pentru societate.

Toate ideologiile încep cu anumite presupuneri despre natura umană care nu sunt împărtăşite de către gândirea pre-modernă. Fiinţele umane sunt înţelese în termenii rezultatelor ştiinţei moderne, lucru care exclude de facto, dacă nu şi de jure, orice posibilitate de transcendenţă, orice noţiune de profeţie şi revelaţie, orice considerare serioasă a vieţii eterne. Iluminismul văzut în termeni islamici, se poate spune că este un nou fel de gândire bazat pe respingerea a trei principii fundamentale ale gândirii islamice. Acestea sunt tawhîd-ul sau unitatea divină, profeţia (nubuwwa) şi întoarcerea la Dumnezeu (ma’âd). Cu alte cuvinte, noţiunile moderne despre natura umană sunt bazate pe respingerea adevărurilor care au format întotdeauna înţelegerea de bază a musulmanilor.

Nu vreau să dau de înţeles că aceste adevăruri islamice de bază sunt doar islamice – ele sunt împărtăşite de toate civilizaţiile pre-moderne, şi nu în ultimul rând şi de cea creştină. Cu alte cuvinte, perspectivele asupra lumii ale civilizaţiilor pre-moderne mărturiseau tawhîd-ul, unitatea Realităţii Ultime. Acestea consimţeau de asemenea că perfecţiunea umană nu poate să fie desăvârşită fără iniţiativele acestei Realităţi, însemnând, fără ajutorul unor personaje cunoscute ca profeţi, avatari, buddha sau înţelepţi. Aceste perspective pre-moderne afirmau şi că modul nostru de existenţă în această viaţă este doar o etapă a devenirii umane şi fiecare individualitate umană este responsabilă, într-o anumită măsură, de maniera (în care se va petrece) existenţă lui sau a ei după moarte.

Pe scurt, orice discuţie despre ‘educaţie’ în contextul învăţăturilor islamice trebuie să înceapă cu faptul că noţiunile de educaţie în vremurile moderne sunt bazate pe concepte în privinţa naturii umane întemeiate în Iluminism. Aceste concepte sunt profund incompatibile cu noţiunile islamice despre natura umană. Urmează că educaţia modernă, care serveşte nevoilor ideologiilor statelor moderne, este în mod profund incompatibilă cu educaţia islamică, care serveşte nevoile sufletului uman pe calea sa de întoarcere la Dumnezeu în cea mai bună manieră posibilă.

***

Ceea ce face ca ceva să fie „islamic” este faptul că se bazează pe învăţăturile Coranului şi a Profetului Muhammad. Nici un cuvânt arab din izvoarele cele mai timpurii nu corespunde în mod exact cu noţiunea noastră modernă de educaţie. Desigur, Coranul şi literatura hadith-ului sunt pline de îndemnuri pentru căutarea cunoaşterii şi desăvârşirea de sine prin conformarea cu normele date de Dumnezeu şi de Profetul Său. Dar cunoaşterea şi desăvârşirea sunt întotdeauna înţelese în termenii unei ţinte precise iar această ţintă este devenirea complet umană în această lume şi atingerea fericirii eterne în Lumea de dincolo. În şi prin sine, cunoaşterea nu este valoroasă. Altfel Profetul nu s-ar fi rugat: „O, Doamne, caut refugiu (la Tine) de o cunoaştere care nu este utilă (care nu are beneficiu).”

Cuvântul „educaţie” provine dintr-o rădăcină latină care înseamnă „a conduce mai departe”, „a scoate afară”. Cineva poate argumenta că în Coran există într-adevăr o noţiune oarecum paralelă, o noţiune care este în inima rugăciunii islamice. (Sura) Fatiha, recitată de mai multe ori pe zi de orice musulman practicant este centrată în jurul propoziției: „Călăuzeşte-ne pe noi pe Calea cea Dreaptă„. Calea cea Dreaptă este calea care duce la fericirea şi desăvârşirea umană. Cu alte cuvinte, calea care duce la „succes”. Succesul, însă, nu este definit în termenii lumii acesteia ci mai degrabă în termenii unei Alte, mult mai reale şi mai durabile, lumi.

(Sura) Fatiha este considerată în mod tradiţional ca înglobând mesajul întregului Coran. Subliniază cu claritate cele trei principii care sunt baza perspectivelor islamice asupra lumii. Am să fac câteva sugestii (în cele ce urmează) în privinţa faptului în care aceste trei noţiuni sunt înglobate:

La modul general, tawhîd-ul se consideră a fi exprimat în mod succint în formula Coranică: „(Nu există) divinitate în afara lui Dumnezeu.” Această formulă a fost întotdeauna considerată ca însemnând faptul că toată existenţa provine de la Dumnezeu, că toată realitatea este susţinută în mod constant de Dumnezeu şi că toate lucrurile până la urmă se întorc la Dumnezeu. Orice fel de calitate pozitivă experimentată în lume şi în noi înşine nu poate fi decât reflecţia aproximativă a calităţilor lui Dumnezeu. Dumnezeu singur este cu adevărat bun, Dumnezeu singur este cu adevărat frumos, Dumnezeu singur este cu adevărat puternic, Dumnezeu singur este cu adevărat independent, şi tot aşa enumerând lista numelor divine. Pe scurt, tawhîd înseamnă că nimic nu există cu adevărat în mod real în afara lui Dumnezeu.

Fatiha începe cu afirmaţia; „Lauda lui Dumnezeu”, care nu este altceva decât o afirmaţie a tawhîd-ului: înseamnă că nimeni nu este demn de laudă în afara lui Dumnezeu căci nimic nu este cu adevărat bun în afara lui Dumnezeu. În acelaşi fel, tawhîd-ul este exprimat şi în expresia, „Doar Ţie ne supunem şi doar de la Tine cerem ajutorul.” Nu există divinitate în afara lui Dumnezeu şi deci nimeni nu merită supunere şi nimeni nu oferă ajutorul în afară de Dumnezeu. A se observa că această expresie este considerată în mod obişnuit ca stabilind un ideal: musulmanii trebuie să se supună (să-L servească pe Dumnezeu) doar lui Dumnezeu şi să ceară ajutorul doar de la El. Însă, dacă considerăm cu atenţie, putem să observăm că aceasta constituie de asemenea constatarea unui fapt. Unitatea Realităţii cere cu necesitate ca oricine, musulman sau non, să se supună lui Dumnezeu şi să-I ceară ajutorul în actualul curs al existenţei lor. Având în vedere faptul că nu există decât o singură adevărată Realitate, toate lucrurile acţionează în acord cu această Realitate – toate lucrurile servesc prin definiţie această Realitate. Atunci când oamenii cer ajutorul, ei cer de fapt ajutorul de la această Unică Realitate, chiar dacă sunt, sau nu, conştienţi de acest lucru.

Spunând aceasta ajungem acum la al doilea principiu al gândirii islamice, pe care Fatiha îl menţionează într-o manieră foarte explicită folosind verbul „a călăuzi (a ghida)”. Tawhîd-ul instruieşte că, „Nu există călăuzitor în afara lui Dumnezeu”. Aşa cum se formulează şi în Coran, adresându-se Profetului, „Nu călăuzeşti pe cine vrei tu ci Dumnezeu călăuzeşte pe oricine vrea El” (28:56). Cu toate acestea Coranul spune de asemenea Profetului, „Tu călăuzeşte pe o Cale Dreaptă” (42:53). Aceasta se poate traduce prin faptul că Dumnezeu călăuzeşte trimiţând Profeţii iar funcţiunea lor în acest univers este exact aceasta de a călăuzi oamenii pe Calea cea Dreaptă, care duce la fericirea nepieritoare.

Al treilea principiu al gândirii islamice este Întoarcerea la Dumnezeu. Aceasta este implicită în această noţiune a Căii Drepte, as-sirât al-mustaqîm. De ce este această Cale importantă? Deoarece duce la fericirea după moarte. Semnificaţia sa este indicată, printre altele, de faptul că „podul peste iad”, aşa cum este el numit, din Ziua Ridicării din Morţi, este numit de asemenea as-sirât. Aceia care sunt capabili să traverseze Podul fără să cadă în Foc sunt cei care au primit călăuzirea pe Calea Dreaptă în această viaţă. Aceia care eşuează însă în încercarea lor de a traversa Podul sunt cei care nu au urmat Calea Dreaptă – şi sunt, dimpotrivă, aşa cum se spune în Sura Fatiha, dintre cei care au rătăcit sau împotriva cărora Dumnezeu s-a mâniat.

***

Aşa cum am spus mai sus, verbul „a educa” înseamnă în latină „a conduce”. În latină ducere înseamnă a conduce şi a călăuzi. Atunci când musulmanii se roagă pentru a fi călăuziţi pe Calea Dreaptă, ei cer lui Dumnezeu să conducă afară din ignoranţă, ură, răutate şi toate celelalte caracteristici negative care împiedică înflorirea desăvârşirii şi a virtuţii. Aceste caracteristici negative sunt adânc înrădăcinate în sufletul omenesc. Motivul acestui lucru este simplul fapt că oamenii nu sunt Dumnezeu şi doar Dumnezeu singur este bun şi adevărat. Aşa cum se spune în Coran, „Omul a fost creat slab” (4:28). Adam a căzut din Paradis datorită slăbiciunii sale, care este numită în Coran „uitare” (nisyân) şi „distragere” (ghafla). Uitarea este parte integrantă a existenţei umane. Pentru a scăpa de uitare, oamenii trebuie să fie conduşi afară din aceasta – ei având nevoie să fie „educaţi”. Nimeni nu poate ajunge la completitudinea posibilităţii umane, nimeni nu poate atinge adevărata cunoaştere, înţelepciune, virtute şi bunătate, doar prin eforturile sale proprii. Toată lumea are nevoie de un educator [conducător, n.t], cineva care să-i poată arăta calea către cunoaştere şi salvare. Iar acest educator este exact „călăuza” (hâdî).

În societatea islamică tradiţională, călăuzirea era oferită de către ‘ulama [„ulemale” savanţii religioşi, n.t]. Potrivit unei expresii citate în mod obişnuit (şi atribuite deseori Profetului), „Savanţii religioşi (‘ulama) sunt moştenitorii profeţilor.” Ei sunt, literalmente, „cei care au cunoaşterea”, şi există diferite feluri de ‘ulama în funcţie de tipul de cunoaştere pe care l-au moştenit de la profeţi. Există trei domenii de bază ale cunoaşterii, toate trei cuprinse în Coran şi personificate de Profet. Moştenitorul ideal al Profetului trebuie să actualizeze toate aceste trei feluri de cunoaştere, însă majoritatea dintre ‘ulama sunt în realitate limitaţi în cunoaşterea lor. Cu siguranţă, nimeni dintre ‘ulama nu poate fi atât de desăvârşit în rolul de călăuzitor precum a fost Profetul însuşi.

Cele trei feluri de cunoaştere islamică care ar trebui, în mod ideal, să fie reprezentate de ‘ulama sunt cunoaşterea faptei drepte, cunoaşterea Adevăratei Realităţii şi cunoaşterea perfecţiunii spirituale. „Cunoaşterea faptei drepte” este domeniul Şar’ia şi al jurisprudenţei [Legii Sacre, n.t], „Cunoaşterea Adevăratei Realităţi” este domeniul acelora dintre ‘ulama care studiază Kalamul, Sufismul teoretic şi/sau filozofia. Aceşti savanţi explică învăţăturile coranice legate de realitatea lui Dumnezeu, natura cosmosului şi devenirea sufletului uman. Cu alte cuvinte, acest al doilea grup de ‘ulama studiază metafizica, teologia, cosmologia şi ‘psihologia’ spirituală. Al treilea domeniu, „cunoaşterea perfecţiunii spirituale”, este legată de maniera prin care se realizează transformarea interioară şi conformitatea cu normele lui Dumnezeu, nu doar în faptă şi gând dar şi în fiinţa interioară a sufletului. Acest domeniu este specialitatea maeştrilor spirituali.

***

Am afirmat că educaţia modernă este incompatibilă cu educaţia tradiţională islamică. Prin educaţia tradiţională islamică înţeleg, „călăuzirea pe Calea Dreaptă”, calea care duce la fapta bună, buna înţelegere şi dreapta transformare a sufletului. Imediat ce vedem că educaţia tradiţională islamică se concentrează pe atingerea perfecţiunii umane în raport cu normele lui Dumnezeu – şi nu cele ‘umaniste’ ale Iluminismului – putem înţelege cu uşurinţă de ce educaţia modernă distruge bazele pe care educaţia islamică trebuie să fie constituită. Am să sugereze câteva situaţii în care conflictul dintre educaţia islamică şi cea modernă apar, legate în mod specific de principiul fundamental al gândirii islamice, tawhîd-ul.

Educaţia modernă pretinde că este bazată pe „ştiinţă” şi îşi câştigă autoritatea prin faptul că este „ştiinţifică”. Gândirea ştiinţifică este caracterizată prin concentrarea pe multiplicitate, pe studiul empiric al domeniului care este perceptibil simţurilor, fie că aceste simţuri au acces la acest domeniu în mod direct sau prin intermediul instrumentelor. Gândirea ştiinţifică respinge, implicit sau explicit, orice fel de cunoaştere care nu poate fi verificată empiric. Acest fel de abordare este folositor pentru a obţine controlul asupra mediului şi a oamenilor şi este cu atât mai evident din felul în care este folosit de guverne, armată şi industrie. Odată însă ce oamenii pretind că această cunoaştere ştiinţifică este singura validă şi legitimă, atunci nu mai avem de-a face cu ştiinţă ci cu „ştiinţism”, care este credinţa că ştiinţa singură permite accesul la adevăr. Oamenii de ştiinţă buni sunt de obicei mult prea sofisticaţi ca să creadă în”ştiinţism”, căci ei înţeleg că acesta este o poziţie ideologică care nu poate fi demonstrată empiric.

Cu toate acestea, „ştiinţismul” este o componentă puternică a perspectivei moderne. Majoritatea oamenilor cred în pretenţiile de adevăr ale ştiinţei mai mult decât în cele ale religiei. Ei cred că ştiinţa se ocupă cu realitatea obiectivă şi cunoaşterea acesteia şi, de asemenea, că religia se ocupă doar cu domeniul subiectiv al opiniilor şi sentimentelor.

Această credinţă în ştiinţă este incompatibilă în mod profund cu metoda educaţiei islamice. Din punctul de vedere islamic, singura cunoaştere reală, singura care este în mod absolut fundamentată şi adevărată, este cea a tawhîd-ului, faptul că nu există nimic real în afara Realităţii. Aceasta a fost întotdeauna recunoscută ca fiind un adevăr, un fapt şi nu o credinţă. Este o ‘credinţă’ doar pentru oamenii simpli care o acceptă pe baza autorităţii dar care nu înţeleg ce înseamnă. Pentru oricine care un ‘intelect sănătos’ (‘aql salîm), aceasta este adevărul de bază prin care toate celelalte adevăruri trebuie să fie înţelese şi pe care toată cunoaşterea trebuie să fie constituită. Orice formă de cunoaştere care ignoră tawhîd-ul este ignorantă faţă de singurul adevăr de care depind toate celelalte adevăruri.

Oricine ştie că civilizaţia islamică a dezvoltat un anumit număr de discipline ştiinţifice în feluri extrem de sofisticate – precum matematica, astronomia şi medicina. Aceste discipline însă făceau parte dintr-o viziune mai mare iar aceasta era tawhîd-ul. Perspectiva generală islamică începe prin a afirma realitatea lui Dumnezeu, unitatea a ceea ce este Realul ultim, înrădăcinarea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Aceasta înseamnă că adevărată înţelegere a lucrurilor depinde înţelegerea lor în funcţie de Dumnezeu – Realitate Ultimă. Orice cunoaştere a lumii care nu aşează lumea faţă de Sursa ei transcendentă, nu este decât ignoranţă, căci împiedică oamenii de a vedea lucrurile aşa cum sunt cu adevărat.

Este foarte evident că o intuiţie a unităţii conduce pe oamenii de ştiinţă moderni în căutarea lor de teorii globale despre natură şi univers. Dar nu poate fi nicio îndoială că actualele teorii care conduc disciplinele ştiinţifice şi academice contemporane sunt manifestări ale principiului pe care-l putem numi takthîr. Tawhîd provine de la cuvântul wahda, unitate, şi reprezintă afirmaţia unităţii lui Dumnezeu, faptul de a declara unitatea Realităţii Ultime. Takthîr provine de la cuvântul kathra, multiplicitate, şi înseamnă afirmarea multiplicităţii realităţii. O perspectivă globală care afirmă în mod implicit sau explicit takthîr-ul, înseamnă o negare a tawhîd-ului. În loc de Realitatea Una, postulează existenţa a mai multor realităţi. Rezultatul net este dispersarea cunoaşterii umane, proliferarea disciplinelor academice şi ştiinţifice, multiplicarea ţelurilor umane şi nesfârşitul dezacord, disensiuni, dezintegrare, conflict şi corupţie.

Takthîr-ul nu este un lucru rău în mod necesar. Filozofii musulmani folosesc câteodată cuvântul pentru a desemna acel act prin care Dumnezeu Unul creează o lume de multiplicităţi. Dar sarcina umană este de a scăpa din takthîr, a vedea dincolo de multiplicitatea şi disensiunea care guvernează domeniul vizibil. Fiinţele umane sunt chemate să stabilească tawhîd-ul, ceea ce înseamnă să facă să fie unitate, armonie, balanţă, echilibru şi pace. Sunt chemate la aceasta, însă, în timpul vieţii lor. Nimeni nu poate aduce armonie, echilibru şi pace în lume dacă acel cineva nu este deja în pace cu Dumnezeu.

Acest fapt că tawhîd-ul trebuie să înceapă individual este una din diferenţele de bază între gândirea tradiţională şi sistemele ideologice moderne. Islam a profesat întotdeauna că fiecare individ este responsabil în faţa lui Dumnezeu. Fără îndeplinirea responsabilităţilor individuale, nu se poate trăi în acord cu normele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, gândirea modernă afirmă că o societate armonioasă poate fi clădită prin fiat – impunând un sistem societăţii. Atunci când toată lumea se conformează sistemului impus – sistem inventat de ideologi şi întărit de birocraţi – societatea va fi armonioasă. Cu alte cuvinte, gândirea tradiţională spune, ‘Începe cu tine însuţi’, gândirea modernă spune, „Reformează-i pe ceilalţi”.

Tawhîd-ul, pe scurt, este o viziune care trebuie să fie îndeplinită de fiecare fiinţă umană. Este o sarcină individuală. Calea prin care acesta se îndeplineşte este numită Calea Dreaptă. Aceia care conduc oamenii pe Calea Dreaptă sunt în primul rând Dumnezeu, apoi profeţii, apoi moştenitorii profeţilor. Însă, nu este suficient ca cineva să urmeze doar pe profesorii săi. Ceea ce profesorul tău înţelege nu te ajută decât dacă şi tu îl înţelegi la rândul tău. Este în responsabilitatea fiecărui musulman căutarea propriei sale cunoaşteri şi propriei sale înţelegeri. „Căutarea cunoaşterii este o datorie pentru fiecare musulman, bărbat sau femeie,” a spus Profetul. Şi această căutare se întinde „din leagăn până în mormânt”, precum a spus de asemenea. Fără căutarea de a cunoaşte, oamenii vor rămâne ignoranţi şi în uitare, indiferent de cât au stăpânit ştiinţa şi ingineria, filozofia şi sociologia sau orice altă disciplină bazată pe takthîr.

***

Educaţia islamică tradiţională a încercat să furnizeze mijloacele prin care oamenii puteau ajunge la viziunea tawhîd-ului pentru ei înşişi. Urmarea Căii Drepte a fost considerată ca un demers individual care cerea înţelegerea şi implementarea tawhîd-ului pentru sufletul propriu al fiecăruia. Doar după aceea se considera că cineva putea veni în ajutorul celorlalţi. Conform a multor savanţi religioşi musulmani, în special acelora cu o perspectivă filozofică, scopul urmării Căii Drepte este tahqîq, care înseamnă realizare şi verificare.

Cuvântul tahqîq provine din cuvântul haqq, un nume coranic al lui Dumnezeu care înseamnă adevăr, real, vrednic de, potrivit pentru. Implicaţia acestui nume divin este că Dumnezeu singur este adevărat, real, drept şi just. Însă Coranul ne spune că Dumnezeu a creat totul cu haqq, adică, cu adevăr, dreptate legitimitate şi justeţe. Profetul a spus că orice lucru are propriul său haqq şi că oamenii trebuie să dea fiecărui deţinător de haqq, haqq-ul său. Aceasta înseamnă că orice lucru are un adevăr şi o legitimitatea. Înseamnă de asemenea că „responsabilitatea” umană (haqq ‘alayna, „dreptul împotriva noastră) este ca acţiunea faţă de orice să ţină cont de adevăr şi de dreptul fiecăruia.

Conform unui hadith faimos, Dumnezeu are un haqq – drept – faţă de fiinţe, şi acest drept este ca acestea să declare unitatea Sa, să mărturisească tawhîd-ul. Cu alte cuvinte, tawhîd-ul este prima responsabilitate umană. Hadith-ul continuă spunând că dacă oamenii ar trăi conform responsabilităţii lor, este dreptul lor faţă de Dumnezeu ca să le fie acordată fericirea eternă. Cu alte cuvinte, este responsabilitatea lui Dumnezeu să-i mântuiască din infern şi să-i aşeze în Paradis.

Am spus că scopul educaţiei islamice este tahqîq. Tahqîq înseamnă să recunoască haqq-ul lucrurilor şi să acţioneze în consecinţă. Primul haqq care trebuie recunoscut este acela a lui Dumnezeu, căci nu există în mod real nici un haqq în afara adevăratului Haqq – nimic nu există care să fie cu adevărat drept, real şi just în afara lui Dumnezeu. În acelaşi timp, tahqîq înseamnă a trăi în conformitate cu haqq-ul lui Dumnezeu. Rezultatul acestei acţiuni va fi mântuirea. Felul în care se ajunge la acest tahqîq este explicat de profeţi şi este exemplificat în Calea Dreaptă. Dreptul lui Dumnezeu faţă de noi – faptul că noi trebuie să mărturisim Unitatea Sa – aşează fundaţia pentru toate drepturile fiinţelor umane şi ale creaţiei, căci Dumnezeu a dat fiecăruia haqq-ul său şi a oferit călăuzire în privinţa felului în care aceste haqq sa fie respectate. Aceasta înseamnă că dreptul lui Dumnezeu faţă de noi este baza tuturor responsabilităţilor noastre umane.

Dacă există o înţelegere de bază a tradiţie musulmane în afara tawhîd-ului, este că nimeni nu poate urma Calea Dreaptă în locul tău. Fiecare individ este chemat să se angajeze pe Calea Dreaptă prin sine însuşi şi fiecare persoană va fi responsabilă pentru eforturile sale. Coranul insistă în această privinţă în cinci versete diferite; „Nimeni nu poartă povara altcuiva” (6:164, 17:15, 35:18, 39:7, 53:38). Savanţi religioşi au responsabilitatea de a oferi orice cunoaştere pe care ar aveau celorlalţi, însă oameni au responsabilitatea de a căuta această cunoaştere. Nimeni nu poate fi forţat să caute adevărul şi nimeni nu poate fi forţat să-l înţeleagă. Coranul spune, lâ ikrâha fi d-dîn, nu există forţare, constrângere, în religie. Acesta nu este însă un ordin moral, este o constatare a unui fapt. „Religia” este Calea Dreaptă şi este imposibil să forţezi pe cineva s-o urmeze. Toate mişcările islamiste moderne ignoră acest adevăr simplu. Ei transformă religia într-un sistem ideologic şi încearcă să-l impună societăţii. Această poate ajuta în explicarea naturii autoritare a regimurilor pe care acestea reuşesc să-l impună. Acesta este una din multele situaţii în care noţiunile moderne de educaţie intră în conflict cu noţiunile tradiţionale. În ziua de astăzi oamenii cred în „educaţia obligatorie”, care este în realitate îndoctrinare obligatorie, sau mai degrabă, spălare de creier. În timpurile vechi oamenii erau foarte conştienţi că înţelegere nu poate fi predată şi poate doar fi descoperită în sine însuşi.

***

Discutând tahqîq-ul ca scop al Căii Drepte, savanţii musulmani au grijă să-l distingă de taqlîd. Taqlîd înseamnă imitaţie şi este considerat ca fiind potrivit doar în materie de acte. Pentru ca cineva să fie un bun musulman, trebuie să urmeze Sunna şi să imite practicile Profetului şi să obţină această cunoaştere [despre Sunna, n.t] de la jurişti, experţii în Şar’ia.

Însă taqlîd nu este un lucru potrivit în cazul tawhîd-ului. Cineva poate spune, „Cred în Unitatea lui Dumnezeu pentru că profesorul meu a spus că trebuie să cred în aceasta.” Sau altfel, cineva o poate afirma, dar aceasta nu ar demonstra decât că acesta nu înţelege despre ce este vorba şi că mărturisirea sa a Unităţii lui Dumnezeu este bazată pe ignoranţă. Nu a intrat încă în mintea şi inima acestuia.

A se remarca că în Coran se vorbeşte de tawhîd ca mesajul universal al tuturor profeţilor. Fiecare dintre ei a primit mesajul, „Nu există divinitate în afara Mea, supune-te deci Mie” (20;14). Majoritate savanţilor afirmă că tawhîd aparţine naturii umane, a ceea ce este numit fitra, felului propriu în care oamenii au fost creaţi. Profeţii au venit cu călăuzire şi călăuzirea începe cu „reamintirea” (dhikr, tadhkira). A ‘reaminti’ oamenilor înseamnă a le vorbi de ceva ce ştiau deja şi care ar putea astfel să le revină în minte. Profeţii au venit să trezească fitra umană, să îndepărteze uitarea care a umbrit înţelegerea tawhîd-ului. Această cunoaştere este înnăscută în fiecare intelect ‘sănătos’, în fiecare fiinţă umană. Dar pentru a înţelege ceea ce aceasta implică, oamenii au nevoie de călăuzirea profetică – şi anume de „educaţie”.

Orice fel de educaţie care să merite numele de „islamică” trebuie să conducă la înţelegerea tawhîd-ului şi punerea sa în practică. Altfel nu se poate numi călăuzire ci mai degrabă rătăcire (idlâl, atributul coranic al lui Satan). Cunoaşterea tawhîd-ului dobândită prin taqlîd este doar învăţarea de bază. Fără nicio îndoială, memorizarea Coranului este un lucru important şi are recompensa sa dar memorizarea nu înseamnă înţelegere. Tahqîq sau realizare se traduce exact prin înţelegerea pentru sine. Este recunoaşterea adevărului şi dreptul la ceva şi conformarea cu adevărului şi cu dreptul.

***

Este caracteristic pentru timpurile modernă faptul că orice discuţie despre „educaţie” se învârte în jurul nevoilor statelor şi a societăţilor. Aceste nevoi sunt definite în funcţie de ‘divinităţile’ multiple care guvernează peste perspectivele takhthîr-ului. Aceste ‘divinităţi’ sunt binecunoscute fiecăruia căci ele determină orientarea societăţilor moderne şi sunt în mod constant discutate de politicieni şi ideologi. Oamenii subînţeleg că aceste ‘divinităţi’ sunt unele bune iar faptul de a le adora prin dedicarea efortului pentru a ajunge la ceea ce ele promit, le va aduce fericirea. Adorarea acestor ‘divinităţi’ face parte din etosul modern şi este un lucru înţeles de la sine, tot aşa cum tawhîd-ul făcea parte din etosul pre-modern şi era înţeles de la sine.

În multe contexte astăzi este periculos să se vorbească împotriva ‘divinităţilor’ takthîr-ului căci adoratorii acestor ‘divinităţi’ sunt fanatici care deţin o mare parte din puterea socială şi politică. Cu toate acestea, ar trebui să fim realişti şi să recunoaştem numele ‘divinităţilor tutelare’ ale vremurilor noastre. Nicio listă nu ar putea fi exhaustivă, căci sunt multe asemenea ‘divinităţi’. Dar aceste nume sunt reprezentative: libertate, democraţie, ştiinţă, medicină, tehnologie, progres, dezvoltare, egalitate, educaţie.

Adorarea ‘divinităţii’ „educaţie” este ţinută la mare stimă. Toate celelalte divinităţi ne încurajează să frecventăm templele acestei ‘divinităţi’, căci educaţia instruieşte oamenii să respingă vechile divinităţi şi să abandoneze principiile gândirii tradiţionale – şi anume a tawhîd-ului, profeţiei şi Întoarcerii (la Dumnezeu). Statele trebuie să furnizeze educaţie, trebuie să instruiască oamenii în perspectiva takthîr-ului şi să-i obişnuiască cu adorarea templelor multiplelor ‘divinităţi’. Musulmanii în această situaţie ar trebui să aibă ca o minimă responsabilitate faptul de a recunoaşte că educaţia modernă este destructivă pentru scopurile propuse de tawhîd. Fără să se recunoască limitările ideologiei şi a promisiunilor fără valoare a paradisului de către politicieni, nu va mai exista speranţă pentru oameni de a urma Calea Dreaptă.

***

Pentru a încheia scurtele mele observaţii, am să citez din unul din cei mai mari „educatori” ai istoriei islamice, Mawlânâ Jalâl Ad-Dîn Rûmî. Într-una din lucrările sale în proză el explică scopul educaţiei în termeni de obligaţie a fiinţelor umane de a transporta Depozitul de Încredere încredinţat de Dumnezeu. Acest Depozit, menţionat în versetul coranic pe care-l citează, nu poate fi purtat fără urmarea Căii Drepte.

„Există un lucru în lumea acesta pe care nu trebuie niciodată să-l uiţi. Dacă uiţi orice altceva în afara acestuia, atunci să nu-ţi fie teamă. Dacă însă tu ţii minte şi nu uiţi nimic în afara acestui lucru, atunci nu ai reuşit nimic să faci.

Imaginează-ţi că un rege te-a trimis într-un sat cu o anumită sarcină. Tu mergi acolo şi îndeplineşti o sută şi mai multe de alte sarcini. Însă nu îndeplineşti sarcina cu care ai fost trimis. Astfel, este ca şi cum nimic n-ai făcut.

Fiinţele umane vin în lume cu o anumită sarcină şi acesta este scopul lor. Dacă nu o îndeplinesc, nimic nu au făcut. „Am oferit acest Depozit cerurilor şi pământului şi munţilor, dar au refuzat să îl poarte şi le-am fost teamă de el; şi fiinţa umană l-a purtat. Cu siguranţă aceasta este făcătoare de rău, ignorantă.” (Cor., 33:72).

„Am oferit acest Depozit cerurilor dar ele nu l-au acceptat”…Cerurile, pământul şi munţii poartă toate aceste lucruri dar există o sarcină pe care nu o poartă. Aceasta este purtată doar de om…Atunci când oamenii poartă cu bine această sarcină, „facerea de rău” şi „ignoranţa” le va fi anulată.

Dacă spui, „Chiar dacă nu îndeplinesc această sarcină, realizez totuşi atât de multe sarcini!” – nu ai fost creat pentru toate aceste sarcini.

Este ca şi cum ai lua o sabie nepreţuită din oţel indian, ca cele aflate în comorile regilor şi ai folosi-o ca satâr pentru carnea stricată. Ai spune, „Nu las această sabie să stea degeaba. Îndeplinesc cu ea multe sarcini utile!” Sau ca şi cum ai lua un vas de aur şi fierbe napi în el. Însă pentru un singur gram din acel aur ai putea cumpăra o sută de vase obişnuite. Sau ai folosi un pumnal încrustat cu pietre preţioase ca să scobeşti un dovleac putred. Spui, „Îl folosesc bine. Scobesc un dovleac cu el. Nu îl las să stea degeaba.” Câtă inteligenţă este în faptul de folosi un pumnal ce valorează sute de dinari astfel?

Dumnezeu ţi-a acordat o valoare imensă. El spune, „Cu siguranţă Dumnezeu a cumpărat de la credincioşi sufletul şi proprietăţile lor astfel încât ei să poată obţine Paradisul.” (Cor., 9:111)…

Nu te vinde ieftin – preţul tău este foarte mare.[2]

NOTE:

[1] [Acest articol, deşi se situează într-o perspectivă, s-o numim, ‘universitar-luminată’, şi pe care nu dorim s-o legitimăm prin aceasta, îl traducem în ideea că anumite lucruri şi feluri de a pune problema, se pot dovedi folositoare pentru cei care se înteresează în privinţa educaţiei islamice. n.t]

[2] Fîhi mâ fîhi (Ediţia Furûzânfar ), pp. 14-15

Reclame