„Contemplaţia” (muşâhada) este faptul de a vedea Esenţa subtilă (adh-dhât al-latîfa) în locurile epifaniilor sale ‘dense’ (fî mazâhir tajalliyâtihâ al-kathîfa), ceea ce se poate traduce prin faptul că ea este condensarea subtilului (takthîf al-latîf). Dacă însă iubirea se ‘afinează’ (taraqaqqa al-widâd) iar luminile ‘dense’ se reîntorc la starea subtilă, este atunci vorba de viziunea esenţială (mu’âyana) sau, altfel spus, ‘subtilizarea’ a ceea ce este ‘dens’ (taltîf al-kathîf).Cât despre „viziunea esenţială” (mu’âyana), ea este mai fină (araqq) decât contemplaţia şi mai completă. În consecinţă, viziunea Esenţei (şuhûd ad-dhât) nu este posibilă decât prin intermediul ‘densificării’ (takthîf) secretelor sale subtile în suporturile sale epifanice (mazâhir al-tajalliyât), căci subtilul nu poate fi sesizat atâta vreme cât rămâne subtil.

Astfel, viziunea (ru’ya) epifaniilor ‘dense’ este o contemplaţie (muşâhada) iar întoarcerea (radd) a acestor epifanii la originea lor (asl) atunci când Oceanul Unităţii (bahr al-ahadiyya) se aşterne peste ele (intibâq) este o viziune esenţială (mu’âyana).

Conform unora, muşahada şi mu’âyana sunt termeni sinonimi[1].

[ Conform lui Al-Jurjânî:

Muşahada este un termen care desemnează viziunea (ru’ya) lucrurilor prin dovezile (semnele) Unităţii divine (din ele) (bi-dalâ’il at-tawhîd).

Este de asemenea viziunea Adevărului (al-Haqq) în lucruri. Este vorba atunci de Faţa (wajh) Lui în virtutea Funcţiunii Sale de exteriorizare (zâhiriyya) în orice lucru.”

Ibn ‘Arabî (din care Al-Jurjânî a reluat cuvânt cu cuvânt definiţia anterioară) adaugă şi că muşahada este certitudinea cea mai profundă care nu lasă loc nici unei îndoieli.]

***

NOTE:

[1] Cei doi termeni se referă la simbolismul viziunii şi îi găsim asociaţi, chiar dacă într-o formă gramaticală diferită, în expresia tehnică: al-şuhûd wa’l-‘iyân xare desemnează, aşa cum am văzut, modul de percepţie unitară şi intuitivă a Cunoscătorului şi este pus în opoziţie cu modul discursiv şi argumentativ (ad-dalîl wa’l-burhân) a credinciosului simplu sau a savantului exterior.

În acest caz, forma verbală (nume de acţiune de la a treia formă verbală) sugerează ideea unui dinamism, a unui efort dirijat. Am putea propune traducerea termenului muşâhada prin „vizualizare” şi mu’âyana prin „esenţializare” precizând că este vorba în primul caz, de a vedea invizibilul în vizibil şi, în cel de-al doilea caz, de a vedea toate lucrurile perceptibile ca fiind esenţe (a’yân). Aceste două procese au ca punct de plecare un suport formal în care Lumina divină se refractă în mod perceptibil şi au ca sfârşit viziunea esenţială (şuhûd adh-dhât).

Faptul că contemplaţia presupune în mod necesar un suport epifanic (mazhar, loc de manifestare) este afirmat de asemenea de Ibn ‘Arabî: „Nu am putea contempla niciodată pe Dumnezeu în mod direct în absenţa vreunui suport…nu există contemplaţie (şahâda, sinonim de muşâhada) decât într-o substanţă”. (Fusûs, trad. T. Burckhardt, Paris 1955, pag. 187)

Reclame