„Vigilenţa” (الْمُرَاقَبَة), este starea servitorului conştient în mod permanent de faptul că Domnul este informat [de tot] iar cel care respectă drepturile lui Allâh (al-qiyâm bi-l-huqûq Allâh) în secret şi în mod deschis, păstrându-se pur de orice iluzie, sincer în veneraţia sa (ihtirâm)[1].

Ea este sursă oricărui bine iar contemplaţia (muşâhada) este după măsura sa: cel a cărui vigilenţă este extremă va atinge o contemplaţie extremă.

Pentru ‘oamenii exteriorului’ (ahl al-zâhir), vigilenţa consistă în a păzi organele externe de rătăciri (hafawât); pentru ‘oamenii interiorului’ (ahl al-bâtin), ea consistă în a împiedica inimă să se abandoneze gândurilor rătăcitoare (khawâtir) şi distracţiilor (ghafalât); pentru cei mai profunzi dintre ‘oamenii interiorului’, ea consistă în a împiedica secretul (sirr) să se sprijine pe un alt lucru (decât pe Prezenţa divină)[2].

***

Note:

[1] Pentru Al-Giurjânî, al-murâqaba este „atitudinea servitorului care păstrează conştiinţa permanentă de a fi intim pătruns în toate stările sale de Dumnezeu”.

[2] În altă parte (Îqâz, p. 70), Ibn ‘Ajîba scrie: „Murâqaba este paza inimii (al-‘assa ‘alâ’l-qalb) pentru a o împiedica să iasă din Prezenţa Domnului”.

Reclame