* text tradus din Al-Giazûlî, Muhammad ben Sulaymân: Dalâ’ilu l-Khayrât

{ وَللَّهِ ٱلأَسْمَآءُ ٱلْحُسْنَىٰ فَٱدْعُوهُ بِهَا }

„Lui Allâh îi aparţin Numele cele mai frumoase (al-asmâ’u l-husnâ): invocaţi-L cu acestea” (Coran, 7, 180)[1]

بسم الله الرحمن الرحيم

În Numele lui Allâh, Atoate-Milostiv, Atot-Milostiv,

Allâh (Preamărită fie Majestatea Sa)[2]

(جَلَّ جَلَالَهُ) اللّٰهُ

ar-Rahmân, Atot-Milostivul, Milosul (Preamărită fie Majestatea Sa)[3]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الرَّحْمَنُ

ar-Rahîm, Atoate-Milostivul, Milostivul (Preamărită fie Majestatea Sa)[4]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الرَّحِيمُ

al-Malik, Suveranul (Preamărită fie Majestatea Sa)[5]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمَلِكُ

al-Quddûs, Preasfântul (Preamărită fie Majestatea Sa)[6]

(جَلَّ جَلَالَهُ) اْلقُدُوسُ

as-Salâm, Pacea/Cel absolut Integru (Preamărită fie Majestatea Sa)[7]

(جَلَّ جَلَالَهُ) السَّلاَمُ

al-Mu’min, Credinciosul/Cel care oferă siguranţă (Preamărită fie Majestatea Sa)[8]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُؤْمِنُ

al-Muhaymin, Custodele/Gardianul (Preamărită fie Majestatea Sa)[9]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُهَيْمِنُ

al-‘Azîz, Atotputernicul/Inaccesibilul (Preamărită fie Majestatea Sa)[10]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْعَزيزُ

al-Giabbâr, Subjugătorul/Cel care repară (Preamărită fie Majestatea Sa)[11]

(جَلَّ جَلَالَهُ) اْلجَبَارُ

al-Mutakabbir, Superbul (Preamărită fie Majestatea Sa)[12]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُتَكَبِرُ

al-Khâliq, Creatorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[13]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْخَالِقُ

al-Bâri’, Etern-Făcătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[14]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْبَارِئُ

al-Musawwir, Cel care dă formă (Preamărită fie Majestatea Sa)[15]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُصَوِرُ

al-Gaffâr, Cel care iartă mult (Preamărită fie Majestatea Sa)[16]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْغَفَارُ

al-Qahhâr, Constrângătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[17]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْقَهَارُ

al-Wahhâb, Cel care dăruieşte (Preamărită fie Majestatea Sa)[18]

(جَلَّ جَلَالَهُ) اْلوَهَّابُ

ar-Razzâq, Cel care dă providenţa (Preamărită fie Majestatea Sa)[19]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الرَّزَّاقُ

al-Fattâh, Cel care deschide (Preamărită fie Majestatea Sa)[20]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْفَتَّاحُ

al-‘Alîm, Atotcunoscătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[21]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْعَليمُ

al-Qâbid, Cel care contractă/strânge (Preamărită fie Majestatea Sa)[22]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْقَابِضُ

al-Bâsit, Cel care destinde/desface (Preamărită fie Majestatea Sa)[23]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْبَاسِطُ

al-Khâfid, Cel care coboară (Preamărită fie Majestatea Sa)[24]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْخَافِضُ

al-Râfi’, Cel care înalţă (Preamărită fie Majestatea Sa)[25]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الرَّافِعُ

al-Mu’izz,Cel care dă putere (Preamărită fie Majestatea Sa)[26]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُعِزُّ

al-Mudhill, Cel care umileşte (Preamărită fie Majestatea Sa)[27]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُذِلُّ

as-Samî’, Cel care aude (Preamărită fie Majestatea Sa)[28]

(جَلَّ جَلَالَهُ) السَّمِيعُ

al-Basîr,Cel care vede (Preamărită fie Majestatea Sa)[29]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْبَصِيرُ

al-Hakam, Judecătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[30]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْحَكَمُ

al-‘Adl, Justiţia (Preamărită fie Majestatea Sa)[31]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْعَدْلُ

al-Latîf, Subtilul/Delicatul (Preamărită fie Majestatea Sa)[32]

(جَلَّ جَلَالَهُ) اللَّطِيفُ

al-Khabîr, Cel bine Informat (Preamărită fie Majestatea Sa)[33]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْخَبِيرُ

al-Halîm, Cel Blând/Îngăduitor (Preamărită fie Majestatea Sa)[34]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْحَلِيمُ

al-‘Azîm, Imensul/Incomensurabilul (Preamărită fie Majestatea Sa)[35]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْعَظيمُ

al-Gafûr, Cel care este perfect în iertare (Preamărită fie Majestatea Sa)[36]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْغَفورُ

aş-Şakûr, Recunoscătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[37]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الشَّكورُ

al-‘Aliyyi, Înaltul (Preamărită fie Majestatea Sa)[38]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْعَليُّ

al-Kabîr, Marele (Preamărită fie Majestatea Sa)[39]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْكَبيرُ

al-Hafîz, Cel care ţine/protejează (Preamărită fie Majestatea Sa)[40]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْحَفيظُ

al-Muqît, Cel care hrăneşte (Preamărită fie Majestatea Sa)[41]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُقيتُ

al-Hasîb, Cel care este suficient (Preamărită fie Majestatea Sa)[42]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْحَسيبُ

al-Gialîl, Maiestuosul (Preamărită fie Majestatea Sa)[43]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْجَليلُ

al-Karîm, Preanobilul (Preamărită fie Majestatea Sa)[44]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْكَريمُ

ar-Raqîb, Cel care supraveghează (Preamărită fie Majestatea Sa)[45]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الرَّقيبُ

al-Mugîb, Cel care răspunde (Preamărită fie Majestatea Sa)[46]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمُجيبُ

al-Wâsi’, Atotcuprinzătorul (Preamărită fie Majestatea Sa)[47]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْواسِعُ

al-Hakîm, Înţeleptul (Preamărită fie Majestatea Sa)[48]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْحَكيمُ

al-Wadûd, Cel care e plin de Iubire (Preamărită fie Majestatea Sa)[49]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْوَدودُ

al-Magîd, Gloriosul (Preamărită fie Majestatea Sa)[50]

(جَلَّ جَلَالَهُ) الْمَجيدُ

***

istanbul_hagia_sophia_allah

***

Note:

[1] Conform unui foarte important hadith care se transmite de la Abû Hurayra, Profetul (Rugăciunea şi Pacea divinăasupra sa) a spus: „Lui Allâh îi aparţin nouăzeci şi nouă de Nume, o sută fără unul: cine le cunoaşte intră în Paradis” (a se vedea Sahîh a lui Al-Bukhârî, 54, XVIII, 2736). Tot de la Abû Hurayra se transmite, sub autoritatea lui At-Tirmidhî, următorul ‘şir’ de Nume divine, care trebuie reţinut ca având o importantă semnificaţie simbolică, dar care nu este desigur exhaustivă pentru orice Nume a lui Allâh.

[2] Allâh este ‘Numele care sintetizează’ (al-ismu l-giâmi’) toate Numele divine şi deci toate caracteristicile de frumuseţe, de maiestate şi de perfecţiune. ‘Semn’ (‘alam) care indică Esenţa divină, Allâh este considerat, în mare măsură, ca fiind un Nume lipsit de etimologie. Despre acest Nume şi despre celelalte două Nume care compun basmala (şi anume expresia de binecuvântare Bismillâhi r-Rahmâni r-Rahîm), a se vedea mai mult în lucrarea de acelaşi autor Coranul în înţelepciunea islamică. Sura Deschizătoare.

[3] Atât ar-Rahmân cât şi ar-Rahîm, exprimă în grade diferite calificarea lui Allâh ca ‘Dătător de mizericordie’ (rahma), această caracteristică trebuie înţeleasă nu atât în sensul său ‘sentimental’, cât mai curând ca ‘iubire universală şi atot-cuprinzătoare’ (şi în acest sens ca fiind caracteristica ‘esenţială’ a lui Allâh). Despre diferenţa între cele două Nume, se înţelege în general că ‘mizericordia’ exprimată de numele ar-Rahmân ca fiind predominant universală (şi deci îndreptată către orice fiinţă); lucrul care este cert este că în timp ce ar-Rahmân este un Nume care se poate referi doar la Allâh, conform Coranului ar-Rahîm este în acelaşi timp Nume divin şi nume al Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa). A se vedea însă, ca şi în cazul numelui Allâh, cele ce sunt spuse în lucrarea Coranul în înţelepciunea islamică. Sura Deschizătoare.

[4] A se vedea nota precedentă.

[5] Primele patrusprezece Nume prezente în această enumerare ‘canonică’ sunt menţionate în următorul pasaj coranic: „El este Allâh şi nicio divinitate nu e în afara Lui, Cel care cunoaşte Misterul şi îl manifestă! El este Atot-Milostivul, Atoate-Milostivul. El este Allâh şi nicio divinitate nu e în afara Sa, Suveranul, Preasfântul, Pacea, Credinciosul, Păzitorul, Inaccesibilul, Subjugătorul, Superbul: fie preamărită transcendenţa Sa, dincolo cu mult mai mult decât ceea ce ei Îi asociază. El e Allâh, Creatorul, Etern-Făcătorul, Cel care dă forma: Lui îi aparţin Numele cele mai frumoase şi îl preamăresc ce e în ceruri şi pe pământ. Iar El e Inaccesibilul, Înţeleptul” (Coran, LIX, 22-4).

Numele divin ‘Suveranul’ (dar chiar şi ‘Posesorul’), în ‘varianta’ cu alif de prelungire a sunetului ‘a’ (şi deci Mâlik în loc de Malik), dar cu semnificaţia analogă, este prezent în Sura Deschizătoare în care Allâh este descris ca fiind „Suveranul Zilei Judecăţii” (Coran I,3). În mod evident este vorba de un Nume care exprimă faptul că orice lucru este în realitate « proprietatea » lui Allâh şi cum Lui îi aparţine autoritatea supremă, astfel, orice posesie şi orice autoritate nu se poate atribui altcuiva în afara Lui decât într-o manieră metaforică. Într-un hadith raportat de Ahmad ‘Abdu l-Giwâd sub autoritatea Sahih-ului lui Al-Bukhâri, Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) spune :”În Ziua Învierii din Morţi, Allâh va lua Pământul şi cu Dreapta Sa va strânge Cerurile, apoi va spune : „Eu sunt Suveranul : unde sunt regii Pământului ?”

[6] Pornind de la semnificaţia rădăcinii q-d-s (‘a fi sfânt’ în sensul de ‘a fi pur’, ‘fără pată’), Numele divin al-Quddûs face aluzie la absoluta puritate şi transcendenţă divină, aceasta nu doar faţă de orice defect sau lipsă, ci chiar faţă de orice s-ar putea imagina sau gândi.

Cum aminteşte Al-Qushayrî, „face parte din bunele norme ale educaţiei sprituale (adab), din partea celui care cunoaşte semnificaţia acestui Nume, faptul de a purifica”toate aspectele fiinţei sale într-un mod care este conform cu acesta; de aceea în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ a lui ‘Abd l-Qâdir Al-Gîlânî este spus: „O Preasfânt Suveran, purifică-mi fiinţa cea mai interioară!”.

Conform a ceea ce este raportat de ‘Abdu l-Giwâd sub autoritatea Sahîh-ului lui Muslim (culegere de hadith), se raportează de la ‘Ayşa că Profetul (asupra sa Rugaciunea şi Pacea divină) spunea în închinarea rituală (ruku) şi în prosternare (sugiud): „Imens exaltat (Subbûh), Prea-Sfânt, Domn al Îngerilor şi al Duhului.”

[7] Cum se știe, termenul arab salâm semnifică ‘pace’, ceea ce justifică traducerea noastră : Allâh este ‘Pacea’, în sensul că pacea este în sine un atribut divin.

Spune un poet raportat în comentatorul lui ‘Abdu l-Qadîr Al-Gîlanî: “Tu eşti Pacea pentru orice lucru, şi nu există/ pace pe care satisfacţia Ta să nu o facă să crească.”

Aceasta fiind pe deplin clar în araba, Al-Qushayrî şi Ar-Râzî preferă să sublinieze derivarea de la rădăcina s-l-m, cu o prima semnificaţie de ‘a fi întreg’, ‘intact’, ‘sigur’, ‘integru’, ‘imun’, astfel, cu numele as-Salâm Allâh este Întregul, Integrul, Intactul, etc., şi în acelaşi timp acordă servitorilor Săi pioşi ‘siguranţa’ faţă de pedepsele eterne, aşa cum acordă pacea Sfinţilor Săi, conform cuvintelor coranice: „Lauda să fie la Allah, şi Pacea acelor servitori ai Săi pe care El îi alege” (XXVII, 59). Conform lui Al-Qushayrî, „face parte din bunele norme de educaţie spirituală (adâb), din partea celui care cunoaşte semnificaţia acestui Nume, faptul de a se întoarce la Patronul său cu toata inima (nedivizată, integral) (salîm)”, conform cu ceea ce este spus în versetul XXVI, 89 [{ إِلاَّ مَنْ أَتَى ٱللَّهَ بِقَلْبٍ سَلِيمٍ }-„în afara celor care vin la Dumnezeu cu o inimă curată”] Salîm, tradus prin ‘curat’, este explicat de comentatorii Coranului (Tafsir Jalalayn): o inimă curată, libera de idolatrie şi de ipocrizie. Spune Ahmad Ad-Dardîr: „O Tu care eşti Pacea, fă ca fiinţa mea să fie indemnă/teafără de orice uzură/lipsă!” În final, cum aminteşte Ahmad ‘Abdu l-Giawâd, este posibil să se considere că numele prin excelenta pentru Tradiţia lui Allâh, si anume – Islâm, provine exact de la Numele divin as-Salâm, iar aceasta pentru faptul ca în plus fata de derivarea etimologica (de la rădăcina s-l-m) se observa asocierea la sensul de ‘Pace’ şi pe acela de ‘a fi (sau a deveni) imuni fata de influentele inferioare’.

[8] Numele Mu’min derivă de la verbul âmana (امن) care este tradus în mod obişnuit prin ‘a avea credinţă’ dar care are mai precis sensul de ‘confirmare’ pe de o parte şi de a ‘da siguranţă’ pe de altă parte: astfel, Allâh este în mod cert Credinciosul Confirmator (al Lui însuşi şi al credinciosului sincer), precum este de asemenea Cel care oferă siguranţă în faţa oricărei temeri. Este evident că participarea servitorului la acest Nume consistă în faptul de a fi mu’min şi anume: ‘credincios’ lui însuşi (unde ‘credinţa’ trebuie înţeleasă ca o ‘forţă operativă’ mai mult decât o simplă ‘credinţă’ [sau ‘convingere’ n.t]), înveşmântându-se astfel cu Numele divin despre care vorbim; iată astfel că hadith-ul profetic الموْمنُ مرآةُ الموْمن – almu’minu mir’âtu l-mu’min (tradus în mod obişnuit prin: ‘Credinciosul este oglinda credinciosului’ şi făcând referinţă la doi ‘oameni credincioşi’) poate lua o nuanţă de sens nebănuită putând fi tradus: ‘Credinciosul este oglinda Celui Credincios’.

Dintr-un alt punct de vedere, credinciosul este cu adevărat mu’min atunci când oferă siguranţă altora, conform cuvintelor Profetului (asupra lui Rugăciunea şi Pacea divină) pe care Ahmad ‘Abdu l-Giawâd le raporteaza de la Abû Hurayra prin autoritatea lui Ahmad ben Hanbal: „Credinciosul este cel care oferă siguranţă oamenilor în [ceea ce priveste] sângele lor şi bunurile lor.”

[9] Allâh, în calitate de al-Muhaymin este ‘Custodele’ chiar şi în sensul de ‘Cel care veghează’, ‘Cel care păstrează’. Spune Al-Qushayrî: „Face parte din bunele norme de educaţie spirituală’ din partea celui care cunoaşte semnificaţia acestui Nume, de a avea pudoare şi ruşine de faptul că Allâh îl cunoaşte şi îl vede” în orice moment. Însuşi Verbul coranic este definit ca ‘custode’ în versetul următor: ” Ţi-am pogorât ţie Cartea conform Adevărului, confirmând Cărțile ce o preced şi fiind lor Custode/Gardian” (Cor., 5,48) (وَأَنزَلْنَآ إِلَيْكَ ٱلْكِتَابَ بِٱلْحَقِّ مُصَدِّقاً لِّمَا بَيْنَ يَدَيْهِ مِنَ ٱلْكِتَابِ وَمُهَيْمِناً عَلَيْهِ )

[10] Rădăcina ‘-z-z a numelui ‘Azîz este legată în primul rând de concepte ca ‘impenetrabilitate’ şi ‘putere irezistibilă’. Spune Al-Qushayrî: “Face parte din bunele norme de educaţie spirituală, din partea celui care cunoaşte semnificaţia acestui Nume, de a nu atribui adevărata majestate unei fiinţe create”, având în vedere că doar Allah este cu adevărat Impenetrabil şi dotat cu o forţă irezistibilă. „De aceea Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) spune: ‘Cine se umileşte în faţa unui bogat din cauza bogăţiei sale, pierde o treime din Religia sa.’O altă idee în relaţie cu rădăcina ‘-z-z este aceea ‘a fi rarisim’ sau ‘foarte dificil de atins’ şi în acelaşi timp a fi de mare utilitate şi deci ‘a fi extrem de preţios’: doar Allâh este cu adevărat Preţios, într-atâta încât pentru a-L ajunge orice sacrificiu este considerat convenabil. Este vorba deci de un Nume de ‘transcendenţă’ şi acesta este motivul pentru care, conform lui Ahmad ‘Abdu l-Giawâd, în Coran al-‘Azîz este întotdeauna însoţit de alte Nume divine care exprimă în majoritate o ‘relaţie’ cu fiinţele create; de altfel se poate observa că عِزَّة- ‘izza (‘putere de neoprit’, ‘inaccesibilitate’) poate fi atribuită, deşi nu ca virtute proprie, anumitor fiinţele create, în virtutea cuvintelor coranice “Într-adevăr ‘izza aparţine lui Allâh, Trimisului său şi credincioşilor” (Cor., LXIII, 8). { وَلِلَّهِ ٱلْعِزَّةُ وَلِرَسُولِهِ وَلِلْمُؤْمِنِينَ }În rest, nu este nicun dubiu că participarea servitorului la acest Nume (participare care se exprimă chiar şi prin repetarea acestuia) implică faptul că Allâh îl face să fie ‘puternic, inaccesibil şi preţios’ prin intermediul aceleaşi ‘izza divină.

[11] Rădăcina j-b-r, de la care provine Numele al-Giabbâr, are trei concepte de fond: ‘de a fi mult prea mare pentru a putea fi ajuns’ (şi deci Allâh este mult prea Mare „pentru a putea fi atins de orice injust, sau pentru a putea fi contestat de orice oponent”, cum se exprimă Al-Qushayrî), ‘constrângerea’, ‘subjugare’ (ceea ce, în cazul lui Allâh, este o caracteristică lăudabilă, astfel încât El este într-adevăr Subjugătorul, în timp ce în cazul servitorului este o caracteristică dispreţuibilă şi vană.), şi în fine, ‘reparatorul’ sau ‘reajustătorul’ (de exemplu în cazul unei fracturi), astfel că Allâh este ‘Cel care repară orice lucru’. Spune Al-Qushayrî: „Face parte din bunele norme ale educaţiei spirituale (ادب adab) pentru cine ştie că mâinile nu Îl pot ajunge, datorită valorii Sale foarte elevate, să realizeze faptul că nu există nicio cale pentru a ajunge la El”, dat fiind că efectiv, nu se poate ‘ajunge’ la ceva care nu are nicio limită şi care este deci în mod absolut necondiţionat. [ Deci pe de-o parte nu există nicio cale de a ajunge la El care să nu fi fost dată de El şi pe de altă parte nu există nicio cale de ajunge la El implicând voinţa credinciosului ci este doar pură milă şi favoare din partea Sa, n.t] Pe de altă parte, “nu există niciun dubiu asupra necesităţii Ordinului Său (امر amr) care este purces către manifestare, „astfel încât partea pe care servitorul o primeşte de la El nu este altceva decât delicateţea Sa (لطف lutf) şi bunătatea Sa (احسانihsân). [Există o expresie care spune că] ‘Astăzi înţelepciunea Sa, mâine iertarea Sa.’ Şi pe de altă parte avem adab-ul celui care ştie că El este Cel care ajustează orice lucru, ceea ce consistă în a dirija înspre El orice lucru şi de a se încrede în El în orice stare. “Spune Ahmad Mukhaymar: “O Tu, Cel în faţa căruia se umilesc feţele într-o diversă varietate, în timp ce noaptea se întunecă şi tenebrele sunt liniştite:/ o Subjugatorule, Mila Ta! Autoritatea Ta penetrează în orice lucru, iar când vrei [un lucru] spui ‘Fii’ şi este”.

[12] ‘Superbia’ în fiinţa creată este o caracteristică negativă, prin aceea că face aluzie la o lipsă: faptul de a-şi atribui sieşi o măreţie care nu îţi aparţine (Numele divin al-Mutakabbir provine de fapt din rădăcina verbală k-b-r care are ca primă semnificaţie faptul de ‘a fi mare’). Este spus, precum raportează Al-Qushayrî: „Cine depăşeşte propria măsură, îşi profanează propriul secret”. În schimb Allâh este cu adevărat ‘Superbul/Semeţul’ şi umilinţa în relaţia cu El este adab-ul just pentru cine cunoaşte acest Nume. Într-un hadith semnificativ qudsi [hadith care, prin intermediul Profetului, provine direct de la Allâh, n.t] pe care Ahmad ‘Abdu l-Giawâd îl transmite de la Abû Hurayra prin autoritatea lui Ibn Hanbal, Profetul (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină) spune, Allâh spune : „Grandoarea orgolioasă (kibryâ’) este al Meu ridâ’ iar măreţia este al Meu izâr: cine încearcă să Mă priveze de ele, Eu îl prăbuşesc în Foc”, unde ridâ şi ‘izâr sunt cele două bucăţi de stofă cu care se înveşmântează pelerinul, acoperind partea superioară şi respectiv partea inferioară a corpului.

[13] Allâh este ‘Creator’ al oricărui lucru pentru că nu există un Principiu în afara Sa şi toate lucrurile create, fără excepţie, nu pot fi ‘create’, în definitiv, de alţii în afara Sa (şi deci, se poate spune ca sunt ‘create din nimic’ de El, şi deci din nimic care să fie în afara Sa). Pentru acest motiv Al-Qushayrî raportează acest hadith al Profetului (asupra sa Rugăciunea şi Pacea divină): „Allâh a avut mizericordie de fratele meu Nûh (Noe): el se chema Yaşkur, dar din cauza marii lui lamentaţii datorate unui păcat al său, Allâh Preaînaltul l-a inspirat: ‘O, Nûh, cât te mai plângi (tanûh)!’ Şi iată cum a fost el numit Nûh.” Au întrebat apoi: „Trimis a lui Dumnezeu, care era păcatul său?” El a răspuns: „Într-o zi a trecut pe lângă un câine şi şi-a spus în sinea lui: ‘Ce urâţenie!’ Preaînaltul atunci l-a inspirat: ‘E oare creaţia ta e mai frumoasă decât a Sa?'” Tot Al-Qushayrî menţionează această relatare a unui discipol a lui Şiblî: „Eram cu Şiblî când într-o zi i s-a dăruit o superbă bucată de stofă. Trecu el pe lângă un leş de câine şi îmi spuse: ‘Înfăşură acest câine în bucata asta de stofă, apoi mergi şi-l îngroapă.’ Eu atunci am învelit câinele în stofă dar apoi l-am lăsat într-un loc [un pic mai încolo], apoi am spălat bucata de stofă şi m-am întors la el. Şiblî m-a întrebat: ‘Ai făcut ceea ce ţi-am ordonat?’ ‘Nu,’ i-am răspuns. El atunci nu mi-a spus nimic dar eu am fost acela care l-a întrebat: ‘De ce mi-ai ordonat un astfel de lucru?’ El a răspuns: ‘Când am trecut pe lângă leşul de câine, l-am găsit oribil şi dizgraţios. Ceva însă mă interpelă dinăuntrul meu spunându-mi: ‘Nu suntem Noi poate, care l-am creat? ‘Ţi-am ordonat ceea ce ţi-am ordonat ca expiere pentru gândul care îmi venise.'” Şi conform lui Al-Qushayrî, „face parte din buna educaţie spirituală pentru cine ştie că El este ‘Creatorul’, să considere cu atenţie perfecţiunea creaţiei Sale pentru ca astfel în inimă să strălucească semnele înţelepciunii Sale inserate în opera Sa.” Ahmad ‘Abdu l-Giawâd în cântul său afirmă că „cine pune în act Amintirea rituală a acestui Nume, i se imprimă în suflet forma întregii realităţi manifestate (وُجُود – wugiûd), în ansamblu şi în particular, exterior şi interior, şi aceasta în măsura Luminii care se află în inima sa.”

[14] Mulţi văd acest Nuime ca fiind sinonim cu cel precedent; cu toate acestea al-Bâri’, nu indică mai precis ‘Creatorul ex-nihilo’ (sau putem spune ‘Cel care existenţiază’ fiinţele şi realitatea lor), precum al-Khâliq, ci mai curând ‘Cel care produce’ sau ‘care constituie în mod distinctiv’ fiinţele, separându-i conform perfecţiunii pe unii de alţii. Cum este spus în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, „al-Bâri’ este Cel care decretează lucrurile în Propria Sa înţelepciune fără început (عِلم ازَلي –‘ilm azalî), apoi le face să apară în lumea manifestată cu perpetua Sa activitate ordonatoare (إقْتِدَار اَبَدِي – iqtidâr abadî).” De asemenea, datorită derivării de la rădăcina b-r-‘, care are prima semnificaţie de ‘a fi imun, liber, inocent’, al-Bâri’ va fi astfel El însuşi ‘Liber’ de defecte şi lipsuri în acţiunea Sa şi lucrurile produse de El vor fi ‘lipsite’ de orice dizarmonie, oricare ar fi aparenţele lor; iată atunci că El va fi invocat ca al-Bâri’ şi pentru ‘a se elibera’ de orice dizgraţie şi pentru a obţine puritatea.

[15] Allâh e Cel care produce ‘forma’ (صُورَة – sûra) exterioară şi interioară a fiinţelor (numite respectiv, cu aceeaşi rădăcină triliteră kh-l-q dar vocalizată diferit, khalq şi khuluq); sau putem spune că e Cel de la care toate formele îşi iau originea. Invitaţia implicită în menţionarea acestui Nume este mai ales îndreptată către ameliorarea propriei ‘forme’ spirituale: „O, Tu care dai formă,” este spus într-un vers din poezia citată în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâsir Al-Gilânî, „acordă-mi cea mai înaltă formă staţiunii mele spirituale”. Ahmad ‘Abdu l-Giawâd observă cu justeţe cum cele trei Nume al-Khâliq, al-Bâri’ şi al-Musawwir sunt dispuse în succesiune (în acest caz precum şi în Textul coranic din versetul LIX, 24) datorită faptului că exprimă într-un anumit fel manifestarea proprie a unei unici ‘creativităţi divine’ conform a trei modalităţi care purced de la existenţierea principială până la constituirea individului într-o ‘formă’ particulară şi determinată. Tot ‘Abdu l-Giawâd aminteşte în fine cum Allâh ca Al-Musawwir acordă întotdeauna şi inevitabil fiinţelor ‘forme’ diferite una de alta şi deci irepetabile în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce este în relaţie cu interzicerea profetică a creării de imagini care pretind la constituirea unei asemănări cu creaţia făcută de Allâh (în loc de a se strădui să ajungă la Forma superioară şi pură a lucrurilor, dincolo de aparenţă): aceasta este un lucru iluzoriu şi care, în cele din urmă, oferă o imagine alterată şi eronată despre lucrurile în sine.

[16] Numele divine al-Gaffâr şi al-Gafûr (forme intensive de la al-Gâgir, ‘Iertătorul’) derivă de la rădăcina g-f-r, având prima semnificaţie ‘a acoperi’, ‘a voala’: Allâh este ‘Cel care iartă mult’ şi care este ‘perfect în iertarea Sa’ şi aceasta ca o caracteristică a Sa intrinsecă şi nu una ocazională precum caracteristica Sa contrară. Într-un hadith pe care Ahmad ‘Abdu l-Giawâd îl transmite de la Abû Hurayra, prin autoritatea Sahih-ului lui Al-Bukhârî, Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) povesteşte de un om care comite un păcat şi invocă Allâh cerând iertarea Sa. Preaînaltul îi răspunde atunci: „Servitorul Meu are Cunoaşterea faptului că are un Domn care iartă păcatul sau îl pedepseşte pentru acesta! Iată că am iertat servitorului Meu!” Apoi servitorul continuă să păcătuiască şi să ceară iertare şi Allâh îi dă mereu acelaşi răspuns până când El spune: „I-am iertat servitorului Meu, să facă ce vrea.” ‘Iertarea’ (مَغْفِرَة – magfira sau غُفْرَان -gufrân) divină care se cere în invocaţia Sa prin aceste Nume (invocare care implică ‘Cunoaşterea’ caracterului intrinsec iertător a lui Allâh) consistă în faptul că ‘păcatele’ vor fi voalate şi aceasta doar datorită darului pe care-l face Allâh şi nu ca urmare a vreunui act al servitorului; dintr-un punct de vedere iniţiatic se cere mai precis ca să fie ‘voalate’ caracteristicile creaturiale ale fiinţei şi substituite de caracteristici principiale şi nepieritoare. De altfel, aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, Allâh în calitatea sa de Gaffâr (sau Gafûr) ‘voalează’ altora atât ‘nuditatea’ cât şi gândurile ‘secrete’ ale persoanei, făcând ca să se manifeste doar partea cea mai frumoasă şi mai bună din acestea.

[17] Allâh în calitatea Sa de Qahhâr duce la îndeplinire Decretul Său chiar dacă acest lucru poate displace fiinţei create, iar aceasta la fiecare nivel şi faţă de orice tip de fiinţe create. Graţie ‘puteri reducătoare’ implicită în asemenea Nume, Allâh face ca fiecare fiinţă să vină la El cu umilinţă. Este vorba evident de un Nume de ‘rigoare’ şi Ahmad ‘Abdu l-Giawâd remarcă cu justeţe că ceea ce servitorul obţine de la Numele al-Qahhâr consistă în momentele în care acesta ar trebui să exercite o acţiune ‘coercitivă’, conform indicaţiilor Legii Sacre şi a Căii iniţiatice, asupra propriului său ‘suflet’ concupiscent (نَفْس – nafs), astfel încât să se desprindă de satisfacerea dorinţelor.

[18] Al-Wahhâb este ‘Cel care dăruieşte’ prin pură graţie, fără ca om să fi făcut ceva pentru a o obţine şi fără că acest ‘dar’ are vreo finalitate secundă. Din punctul de vedere iniţiatic, menţiunea acestui Nume divin este în relaţie cu conştientizarea modului în care Realizarea metafizică este o foarte pură intuiţie intelectuală care nu se obţine cu ‘opere, activităţi’, dat fiind că nu este posibil ‘să se ofere ceva în schimb’ sau ‘sa se obţină ca un oarecare obiectiv intelectual’ (lucru care însă nu corespunde unei atitudini ‘pasive’, căci intenţia, نِيَّة – niyya, trebuie să fie însă orientată însă în mod constant către Allâh). Conform lui Al-Quşayrî, „face parte din buna educaţie spirituale a cui ştie că Allâh este al-Wahhâb, faptul de a nu expune propriile nevoi decât Lui şi de a nu se încrede decât în El.”

[19] Cum spune al-Qushayrî, Allâh este „Cel care acordă providenţa (رِزْق – rizq) Duhului fiinţelor sau putem spune, secretelor lor, în acelaşi fel în care este Cel care acordă providenţa formelor lor exterioare: iar providenţele spirituale sunt cunoştinţele metafizice şi fulguraţiile intelectuale.” Este în realitate, aşa cum este spus în poezia citată în comentariul Qasid-ei lui ‘Abd al-Qâdir al-Gilani, „providenţa cea mai mare este Înţelepciune: / şi în spatele coastelor, lui Allâh îi aparţine o iluminare.” Deci, spune iarăşi al-Qushayrî, „cine ştie că El este ar-Razzaq îi atribuie Lui orice providenţă, fie ea concretă sau subtilă, pentru că acesta ştie că în realitate Allâh nu are parteneri în acordarea providenţei aşa cum nu are parteneri în actul creaţiei”, iar aceasta apare evident celor săraci (în Duh), dat fiind că „Allâh, în acelaşi fel în care a rezervat celor bogaţi prezenţa fizică a providenţelor, a rezervat în acelaşi mod celor săraci contemplarea Celui care dă providenţa”, şi anume ar-Razzaq.”

[20] Allâh este Cel care deschide orice poartă, atât în acordarea ‘providenţei’ şi a mizericordiei cât şi pentru orice alt lucru iar cine este conştient de aceasta „nu îşi preocupă propria gândire decât despre El şi nu îşi ocupă inima decât cu El”, aşa cum spune Al-Quşayrî, care adaugă: „Face parte din buna educaţie spirituală a celui care ştie că Allâh este al-Fattah, să aştepte cu sufletul senin delicateţea Sa şi să fie constant în aşteptarea Favorii Sale, contemplând întotdeauna nobila Sa generozitate, abandonând orice grabă şi rămânând într-o seninătate perfectă în timp ce se împlineşte Decretul (…). Se relatează următoarea istorisire: un om era muezin pentru ‘Alî în moscheea acestuia din urmă. În fiecare zi ieşea o tânără sclavă din casa lui ‘Alî şi mergea să ia apă cu un urcior şi în fiecare zi muezinul îi spunea: ‘Eu te iubesc!’. Într-o zi ea se plânse despre asta lui ‘Alî, spunând: ‘Acel muezin îmi spune în fiecare zi că mă iubeşte!’ ‘Alî îi spuse: ‘Tu spune-i atunci şi tu că-l iubeşti, şi adaugă: şi apoi ce?’ Sclava atunci îi vorbi astfel muezinului care îi răspunse: ‘Şi apoi aşteptăm cu răbdare până ce Allâh nu decretează lucrul acesta între noi.’ Sclava merse cu răspunsul la ‘Alî care îl chemă pe acesta şi îi ceru să-i relateze se s-a întâmplat. Acela îi răspunse spunând adevărul şi atunci ‘Alî îi spuse: ‘Ia cu tine acea sclavă în casa ta: Allâh a decretat între voi!’ ” În comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ de ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, este spus că Allâh este „Cel care deschide orice este închis, care dezvăluie Adevărurile metafizice, care facilitează lucrurile dificile (…). El deţine Cheia (مِفْتَاح miftâh): deschide porţile providenţei, face să cadă ploaia cu care dă viaţă naţiunilor, deschide ţările pentru [influenţa spirituală vehiculată de] Profeţi făcând să curgă Lumina Adevărului şi astfel să purifice de orice nenorocire, şi în final, Cel care deschide inimile închise umplându-le cu luminile divine.”

[21] Allâh „cunoaşte atât detaliile în ceea ce priveşte aspectele subtile ale oricărui lucru şi tot ceea ce este ascuns în suflete şi în secrete şi nu există nici măcar un atom în ceruri şi pe pământ care să scape Cunoaşterii Sale”, aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. În rest, întregul univers manifestat se numeşte chiar عَالَم ‘âlam deoarece este obiectul Cunoaşterii Sale (عِلْم ‘ilm, de la aceeaşi rădăcină ‘-l-m ca ‘âlam şi Numele divin al-‘Alîm). Iar cine-L cunoaşte pe Allâh ca ‘Atotcunoscător’ se va încredinţa cu convingere Cunoaşterii Sale. Conform a ceea ce relatează Al-Quşayrî, atunci când Gibrîl (Gabriel) veni la Ibrâhîm (Abraham) care era în zbor catapultat fiind de Nemrod în focul enorm pregătit pentru a-l ucide, îl întrebă: „Ai nevoie de ceva?” „Nu de la tine,” răspunse Ibrâhîm. „Atunci cere-I lui Allâh, Preaînaltul”, sugeră Gibrîl, la care Ibrâhîm răspunse: „Îmi este suficient să ştiu că Allâh cunoaşte starea mea!” Iată atunci că Allâh ordonă: ” ‘O, foc al Meu, fii răcoros şi sigur pentru Ibrâhîm!” (XXI, 69). Un alt aspect implicit în menţiunea Numelui Al-‘Alîm se referă la cererea pe care o facem ca El să ne conceadă ceva din Cunoaşterea Sa, cerere pe care o facem, repetând un vers din Ahmad Ad-Dardîr: „Iluminează cu divina Cunoaştere, o, Atotcunoscătorule, inimile noastre!”

[22] Cele două Nume ‘Cel care contractă’ şi ‘Cel care destinde’ sunt în mod evident în opoziţie complementară. Spune Al-Quşayrî: Allâh „este al-Qâbid în momentul morţii (dat fiind că ‘contractă’ Duhul în afara corpului) şi e al-Bâsit în momentul vieţii (dat fiind că ‘destinde’ Duhul în corp). Sau: este al-Qâbid atunci când ‘contractă’ şi ia averile celor bogaţi şi e al-Bâsit atunci când ‘destinde’ şi dăruieşte providenţa pentru cei săraci. Sau: este al-Qâbid atunci când ‘contractă’ inimile şi astfel cu ignoranţă şi uitare le umple de îngustime şi solitudine şi e al-Bâsit atunci când ‘destinde’ inimile cu înţelepciune dându-le astfel amploare.” Şi tot Al-Quşayrî spune: „Atunci când Adevărul se dezvăluie servitorului prin atributul maiestăţii Sale, iată că îl contractă, în timp ce dezvăluirea Sa prin atributul frumuseţii, îl destinde.” Aceasta este în relaţie cu faptul că inima poate fi dominată de teamă sau de speranţă: „Acela care în inima sa e dominat de teamă face parte din ‘oamenii contracţiei’ în timp ce acela care are inima sa dominată de speranţă face parte din ‘oamenii destinderii’. Spune ‘Abdu l-Ganî An-Nâbulusî: ” O, Tu, care contractezi, contractează-mă supus în totalitate (muslim) conform Adevărului!/ O, Tu, care destinzi, destinde-mă şi ai faţă de mine o prea-pură milă!” ‘Abdu l-Giawâd aminteşte că nu ar fi oportună menţionarea de una singură a Numelui Al-Qâbid fără să-i fie asociat Numele al-Bâsit (lucru care se aplică de asemenea şi pentru Numele care exprimă rigoarea divină prezentă în alte perechi de Nume divine opuse în mod complementar, cum este cazul lui al-Mumit, Cel care dă moartea, care nu va fi menţionat fără Numele al-Muhy, Cel care dă viaţa).

[23] A se vedea nota la Numele precedent.

[24] Spune Al-Quşayrî: Allâh „înalţă pe cine vrea cu efuziunea Sa de graţie şi coboară pe cine vrea cu activitatea Sa răzbunătoare.” Cu toate acestea, trebuie luat întotdeauna în considerare „că înălţarea şi coborârea care au loc în domeniile lumii acesteia sunt doar metaforice, în timp ce în Adevărul lor ţine de domeniile care Tradiţiei, precum virtutea şi caracteristicile interioare.” Astfel, în viaţa terestră coborârea la condiţia de ‘servitor’ al lui Allâh corespunde unei înălţări în înţelepciune şi în gradul spiritual. Se va invoca deci Allâh cu Numele ar-Râfi’ pentru a obţine „înălţarea propriei condiţii interioare şi elevarea la propriului grad aproape de Cei apropiaţi”, cum spune ‘Abdu l-Giawâd. Ahmad Mukhaymir, relatat în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, spune: „Allâh, Domn al meu, coboară pe inamicii Săi, / şi înalţă la Sine pe Prietenii (اوْلِياء awliyâ’)Săi./ El este Cel care coboară mările Sale şi apa Sa,/ şi e Cel care înalţă cerul Său deasupra pământului Său.”

[25] A se vedea nota la Numele precedent.

[26] În nota la Numele divin al-‘Azîz am văzut deja diferitele semnificaţii ale rădăcinii ‘-z-z: deci al-Mu’izz este Cel care concede ‘puterea irezistibilă’ şi ‘impenetrabilă’, în timp ce al-Mudhill, Nume divin în opoziţie complementară cu al-Mu’izz, va fi dimpotrivă ‘Cel care umileşte’. Spune Al-Quşayrî: „Să ştii că faptul că Allâh ‘dă putere’ cuiva nu se produce în mod fundamental decut odată cu satisfacţia, în timp ce orice ‘umilire’ se întâmplă datorită poftei. Nu vezi şoimul şi acvila? Zboară în spaţiul puterii de neatins (عِزّ ‘izz) până când se aşează într-un loc în care nici măcar privirea nu ajunge şi nu se urcă la acesta nici măcar cu aspiraţia. Apoi întocmesc o bucată de carne prinsă într-o reţea de fire şi coboară în acestea pofta de a le lua: iată că băiatul [ care a întins firele] le capturează , aşa, doar în joacă, sau pentru a le constrânge să lucreze ca sclavi.” În legătură cu cuvintele coranice: „Tu dai putere cui vrei şi umileşte pe cine vrei” (III,26), Al-Quşayrî spune: „Tu dai putere cui vrei făcând ca acesta să-Ţi fie pentru Tine, prin intermediul Tău, cu Tine şi în faţa Ta, şi umileşti pe cine vrei făcând ca acesta să fie în asuprirea propriului său suflet, în vălul propriilor sale patimi, în temniţele propriei speranţe: dimineaţa este voalat şi când vine seara este exclus.” Şi spune Muhammad Al-Qawlî, citat în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ de ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „O, Tu care dai putere, dă-ne putere pentru a da lumii mai puţină importanţă (زُهْد zuhd) şi a fi cu teamă de Dumnezeu (تقْوَى taqwâ)!/O, Tu, care umileşti, umileşte sufletul nostru (نَفْس nafs) cu seninătatea cea mai pură (صَفْو safw)

[27] A se vedea nota la Numele precedent.

[28] Cum aminteşte Al-Quşayrî, „auzul şi văzul sunt două caracteristici ale lui Allâh astfel încât nu există niciun lucru audibil care poate să scape auzului Său şi niciun lucru existent care să scape vederii Sale.” Astfel, în ceea ce priveşte auzul divin, se spune în anumite versuri din poezia citată în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî¸versuri în care se parafrazează un faimos hadith profetic: „O, Tu, care auzi într-o noapte tenebroasă/ sunetul deplasării unei furnici negre/care străbate o stâncă surdă şi imensă:/ Tu eşti Cel care ascultă murmurul invocaţiei/rămase ascunsă în inimi,/ fără sunet sau ecou.” Şi despre vederea divină: „Tu eşti Cel care vede tot ceea ce se poate afla / sub Pleiade, chiar şi fără a avea un organ fizic pentru a privi:/atunci când sufletele vorbesc, Tu culegi / Ceea nimeni nu poate să atingă şi vezi ceea ce nimeni nu poate vedea.” Astfel, continuă Al-Quşayrî: „Printre normele de bună educaţie spirituală ale celui care ştie că Allâh ‘aude’ şi ‘vede’ este faptul de a veghea asupra sieşi, interogând propriul suflet şi punându-i înainte chiar şi cele mai subtile dări de seamă. Se povesteşte că a fost un rege care avea un sclav la care apela mult mai mult decât apelaţi la ceilalţi sclavi, fără ca acesta să fi fost din punct de vedere exterior mai bun decât ei şi neavând nici o valoare superioară lor astfel încât aceştia se minunau foarte mult de acest lucru. Într-o zi regele plecă călare într-un ţinut pustiu împreună cu tovarăşii şi sclavii săi şi într-un anumit moment privirea sa se îndreptă către un munte îndepărtat înzăpezit pe culmi; apoi îşi aplecă capul încetând să mai privească. Atunci, acel sclav, înainte chiar ca regele să facă apel la el, plecă în galopul calului, fără ca suita regelui să priceapă motivul şi se întoarse după un anumit timp aducând zăpadă. Îl întrebară: ‘Cum ai priceput că regele vroia zăpadă?’ ‘Pentru că a privit muntele,’ răspunse, ‘şi atunci când regii privesc ceva nu o fac fără motiv.’ La rândul său regele spuse: ‘Eu mi-l fac prieten şi vreau ca el să fie mai-marele vostru: voi vă ocupaţi de fapt de voi înşivă în timp ce el e ocupat cu observarea stărilor mele.’ ” Iar în ceea ce priveşte specificul Numelui as-Samî’ (‘Cel care aude’), tot Al-Quşayrî relatează de la Sahl ben ‘Abd Allâh [At-Tustarî]: ” De un an lucrurile se petrec astfel: eu vorbesc cu Allâh, slăvit fie El, Preaînaltul, iar oamenii cred că cu ei vorbesc.”

[29] A se vedea nota la Numele precedent.

[30] În linii generale, Allâh ca ‘Judecător’ este Cel care discerne între Adevărat şi fals sau între pios şi nelegiuit; El e astfel al-‘Adl, ‘Justiţia’ în sine, în sensul că judecata Sa este absolut echilibrată şi nu nedreptăţeşte pe nimeni. Iată deci că uneori aceste două Nume sunt pronunţate la fel iar Allâh este al-Hakamu l-‘Adl, ‘Judecătorul perfect Just’. În mod analog cazului Numelui as-Salâm (‘Pacea’), trebuie considerat faptul că comentatorii, presupunând că al-‘Adl este Justiţia, prin definiţie, preferă să vadă acest Nume referindu-se la Allâh ca ‘Cel care este perfect echilibrat în judecată’ (rădăcina ‘-d-l de la care derivă al-‘Adl, este într-adevăr bazat pe conceptul de ‘echilibru’); ca şi cum în fiinţa umană echilibrul oricărui lucru depinde de ‘intelect’, ca facultate care este în gradul de a primi indicaţiile divine, conform Ahmad ‘Abdu l-Giawâd, ceea ce omul primeşte de la Numele al-‘Adl este constituit de faptul de „a-şi supune fiecare din membrele sale autorităţii intelectului şi a Tradiţiei, astfel încât privirea sa să fie Învăţătură, cuvântul său să fie Înţelepciune şi actul său să fie Bine.” La rândul său, rădăcina h-k-m de la al-Hakam conţine referinţe nu doar în legătură cu ideea de ‘a judeca’ ci şi cu conceptele de ‘a exercita puterea asupra cuiva’ şi chiar de ‘a fi înţelept’ (de unde există invocaţia coranică „Doamne, dă-i înţelepciune în judecată”, hukm, XXVI, 83). Despre Numele al-Hakam (‘Judecătorul’) spune Al-Ghazâlî, citat în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ de ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „Aspectul cu adevărat tradiţional implicit în această caracteristică divină constă în faptul că tu devi conştient de faptul că Realitatea (الْاَمْر al-amr) este pusă în act de Allâh”, în activitatea Sa de guvernare şi judecată, „într-un fel cu totul exhaustiv: [cerneala] Kalamului [divin] este deja uscat după ceea ce a scris ceea ce există iar ‘cauzele secunde’ (الْاَسْباب al-asbâb) sunt cu totul orientate către Motivele care le-au originat (الْمُسَبِبَات al-musabbibât) iar aceasta este un sigiliu necesar, faptul că ele sunt îndreptate la rândul lor către acestea, atât pentru a le da viaţă cât şi pentru a le da un sfârşit. Iar în realitate tot ceea ce intră în existenţă (وُجُود wugiûd) intră în necesitate (وُجُوب wugiûb) şi chiar nefiind în sine însuşi necesare, acestea sunt existenţiate în mod necesar, în virtutea decretului care este în mod absolut just şi cu neputinţă de respins. Se cunoaşte astfel cum devine existent ceea ce este supus la condiţionări şi cum orice fel de preocupare este superficială: servitorul să fie deci just atunci când cere providenţa şi senin în inima sa, în linişte şi lipsit de tulburări.” Spune Al-Quşayrî: „Să şti că Allâh exercită judecata Sa cum vrea, în aceea ce nu are început (الازَل al-azal)”, astfel că, după cum se relatează de la Abû ‘Uthmân Al-Magribî, „inimile celor care au cunoaştere metafizică sunt goale în aşteptarea destinului.” Tot Al-Quşayrî adaugă: „Există patru tipuri de persoane: ‘aceia ai anticipărilor (اَصْحَابُ الْسَّوابِق ashâbu s-sawâbiq), sunt a căror meditaţie este concentrată în mod constant asupra a ceea ce Dumnezeu Preaînaltul a decretat pentru ei în Precedenţă [pre-eternitate, n.t]: în acest fel El le face cunoscut că judecata Sa atemporală nu se schimbă în funcţie de ceea ce servitorii Săi ar putea să obţină. Apoi sunt ‘aceia ai rezultatului’ (اَصْحَابُ الْعَوَاقِب ashâbu l-‘awâqib) care nu fac decât să se gândească la pecetea care va fi pusă asupra ceea ce e în legătură cu ei. Iar în realitate lucrurile constau în pecetea lor iar rezultatul este voalat; de aceea este spus ‘Să nu te iluzioneze puritatea momentelor căci sub aceasta rezidă rădăcinile misterioase ale dezastrelor.’ Un al treilea tip de persoane sunt ‘aceia ai clipei’ (اَصْحَابُ الْوَقْت ashâbu l-waqt), care nu se gândesc la ceea ce a fost precedent şi nici la rezultatele lucrurilor ci se preocupă cu considerarea clipei şi a normelor impuse în aceasta. De aceea se spune că ‘Cine are cunoaştere metafizică (الْعَارِف al-‘ârif) este fiul clipei.’ Sau: ‘Sufi este cel care nu are nici trecut nici viitor.’ (…) În fine, al patrulea tip de persoane sunt cele care copleşiţi de Amintirea Adevărului şi care sunt mult prea ocupaţi cu contemplarea Sa pentru a se dedica considerării momentelor timpului. Al-Giunayd într-o zi merse să-l găsească pe As-Sarî As-Saqatî şi îl întrebă: ‘Ce faci în dimineaţa asta?’ El îi răspunse: ‘La Allâh nu există dimineaţă şi nici seară.’ Şi înţelegea prin aceasta că el nu lua în considerare momentele timpul ci era cufundat în contemplaţia Celui care dă naştere timpului.

[31] A se vedea nota la Numele precedent.

[32] De la rădăcina l-t-f, Numele divin al-Latîf are două tipuri de semnificaţii, indicând, pe de o parte pe Allâh ca ‘Subtil’ şi în acelaşi timp Cunoscător al realităţilor ‘subtile’ (لَطَاِئف latâ’if) şi mai puţin evidente şi a celor grosolane şi, pe de altă parte, în calitate de ‘Delicat’ este Plin de bunătate faţă de servitorii Săi şi în particular faţă de sfinţii Săi (اَوْليَاء awliyâ’) cărora le rezervă ca providenţă Cunoaşterea metafizică (care cuprinde mai exact cunoaşterea lumii ‘subtile’ şi intermediare). Este spus în Coran: „Nu Îl percep privirile şi El este Cel care le percepe. Şi El este Subtilul/Delicatul, Cel bine Informat.” (VI, 103). Într-unul dintre versurile de poezie relatate în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, este spus: „O, Latîf, cuprinde cu delicateţe subtilă prietenii mei,/ şi încoronează-i cu lumină, astfel ca să poată obţine [adevăratele] dorinţe.” Dacă se reflectează la cum acţiunea demonică intervine în special în mediul ‘subtil’ şi intermediar, se va înţelege că menţiunea acestui Nume divin are o importanţă protectivă cu totul particulară, şi în special faptul de a facilita parcursul pe ‘Calea’ iniţiatică care conduce la Cunoaşterea sacră. Este spus în alte versuri relatate tot în ‘comentariul’ despre care este vorba: Allâh „este Subtil şi Delicat cu fiinţele şi cu oamenii, / şi cuprinde realităţile imperceptibile şi ascunse. / Dacă nu ar fi subtila Sa delicateţe aceştia s-ar pierde şi ar devia, / şi nu ar parcurge cu siguranţă Calea care duce la darurile spirituale. / Să plângem cu fierbinţi lacrimi în speranţa unei delicateţe / care ne-ar face să discernem secretul iertării erorilor.”

[33] Allâh este bine Informat de orice lucru: „Nu îi sunt necunoscute lucrurile cele mai ascunse: nimic nu se mişcă în lumea grosolană (مُلْك mulk) şi în lumea intermediară (مَلَكُوت malakût) şi nici un atom cât de mic nu poate să fie nemişcat sau în mişcare şi, în fine, nici un suflet nu poate să devină agitat sau dimpotrivă să se liniştească fără ca El să nu aibă ştire (خَبَر khabar) de aceasta”, aşa cum este spus în Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. „Cine ştie că El este bine Informat de stările sale (اَحْوَال ahwâl)”, spune Al-Quşayrî, „devine foarte precaut în ceea ce spune şi în ceea ce face şi are încredere în ceea ce alege, căci realizează că ceea ce îi este rezervat în cadrul Împărţirii, nu îi poate scăpa iar ceea ce nu îi este rezervat, nu îl poate ajunge. Astfel el va vedea că toate contingenţele (حَوادِث hawâdith) provin de la Allâh, fie El preamărit, şi astfel va da lucrurilor o minimă importanţă. Dimpotrivă, cine atribuie lui Allâh doar o parte din lucrurile contingente în timp ce atribuie altă parte fiinţelor create, va fi tot timpul epuizat. Cine cunoaşte apoi faptul că Allâh este bine Informat despre secretul (سِرّ sirr) său şi că ştie ceea ce el ascunde în pieptul său, iată că în invocaţiile sale se va limita a cere de la Allâh elevarea propriei înclinaţie spirituală (هِمَّة himma) şi nevoia sa o va invoca în inimă, fără să o pronunţe cu limba. Se relatează că un om merse la Abû Yazîd Al-Bistâmî şi îi spuse: ‘Oamenii au nevoie de ploaie! Invocă pe Dumnezeu Preamăritul ca să le acorde lor!’ El îi răspunse: ‘Repară-ţi streșinile!, şi nu spuse nimic altceva. Cel căruia îi poruncise să-şi pregătească streşinile nu terminase încă de reparat când veni ploaia.” Un ultim aspect care trebuie luat în vedere este felul în care Amintirea rituală a acestui Nume şi evocarea caracteristicii sale spirituale specifice (رُوحَانِيَة rûhâniyya), merg în direcţia contrară idolatriei actuale a ‘informaţiei’. Credinciosul care aminteşte pe al-Khabîr ştie că lui Allâh îi revine să fie Informat de orice lucru, şi că Lui i se cere adevărata semnificaţie a lucrurilor, în timp ce acela a cărui opinie depinde de ceea ce relatează ‘mijloacele de informare’ este pradă în mod invariabil a unei iluzii grave. Ar fi mai bine ca să se cugete asupra următorului ordin divin: „O, voi care aveţi credinţă, atunci când un nelegiuit vine la voi cu o ştire, verificaţi bine acel lucru” (Cor., XLIX, 6). { يٰأَيُّهَا ٱلَّذِينَ آمَنُوۤاْ إِن جَآءَكُمْ فَاسِقٌ بِنَبَإٍ فَتَبَيَّنُوۤ }

[34] ‘Blândeţea’ divină consistă în faptul că Allâh nu se grăbeşte să se răzbune pe cine păcătuieşte şi astfel câteodată le pedepseşte şi altă dată nu ia în calcul păcatul său. Spune Al-Quşayrî: „Se datorează blândeţii lui Allâh faptul că persistenţa în păcat din partea celui care nu I se supune nu îl împinge să recurgă la o răzbunare rapidă şi nici nu afectează prin aceasta ardoarea credincioşilor. Iată că Allâh exprimă atunci blândeţe, până într-acolo încât ignorantul crede că El nu ştie de aceasta; şi voalează [păcatele] până într-atât încât cel orb îşi imaginează că El nu vede.” Ahmad ‘Abdu l-Giawâd relatează sub autoritatea Sahîh-ului lui Al-Bukhârî, următoarea invocaţie, pe care Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) o recomanda a fi adresată lui Allâh atunci când am fi loviţi de nenorocire: „Nu există divinitate în afara lui Allâh, Blândul, Imensul. Nu există divinitate în afară lui Allâh, Domnul Tronului imens. Nu există divinitate în afara lui Allâh, Domnul celor şapte Ceruri şi Domnul Tronului prea nobil.”

[35] Allâh este al-‘Azîm în sensul că „merită să-I fie atribuite toate caracteristicile de grandoare, glorie şi înălţime a gradului”, cum spune Al-Quşayrî, care continuă spunând că prin acest Nume Allâh „merită să-I fie atribuite cu necesitate ‘ancestralitatea’ şi ‘unicitatea’, şi faptul de a fi singurul îndreptăţit la existenţiere, precum şi faptul de a înţelege prin Cunoaşterea Sa orice lucru inteligibil şi prin puterea Sa orice lucru decretabil, pe lângă faptul de a percepe cu auzul Său şi cu vederea Sa orice lucru vizibil şi audibil. Şi El este al-‘Azîm în măsura în care este Autonom de orice ajutor, transcende toate locurile şi toate timpurile iar în Esenţa Sa nu admite contingenţă.” El este deci ‘Incomensurabilul’, ‘Supremul’ şi mai ales ‘Imensul’, reprezentând în această privinţă, ca al-‘Azîm, pe Allâh în aceea că este Capabil de maximum de ‘extindere’ posibilă, în complementaritate cu Numele al-‘Aliyy (‘Înaltul’), care se va vedea în curând, legat dimpotrivă la idea de ‘verticalitate’. Spune Ahmad Ad-Dardîr, într-un vers de poezie citat în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „O, Imensule, împodobeşte cu Cunoaştere treburile noastre,/şi fă-ne să şedem în locul veridicităţii cel mai maiestuos!.”

[36] A se vedea cele spuse despre Numele divin al-Gaffâr, ‘Cel care iartă mult’. Conform a ceea ce este relatat în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, diferenţa între al-Gaffâr (cu litera alif) şi al-Gafûr (cu litera wâw) este că în primul caz se face aluzie la ‘abundenţa’ iertării (iar Allâh este ‘Cel care iartă mult’) iar în al doilea caz la ‘perfecţiunea’ acesteia (şi astfel Allâh este ‘Cel care iartă în mod perfect’). Ahmad ‘Abdu l-Giawâd transmite de la Abû Bakr, sub autoritatea Sahîh-ului lui Al-Bukhârî: „Am întrebat: ‘Trimis a lui Dumnezeu, învaţă-mă o invocaţie prin care să mă adresez Domnului meu!’ Trimisul lui Dumnezeu (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) a răspuns: ‘Spune: ‘Allâhumma, mult m-am oprimat pe mine însumi şi doar Tu poţi ierta păcatele: dăruieşte-mi o iertare care să vină de la Tine şi ai milă de mine. Şi cu adevărat Tu eşti Cel care iartă perfect, Preamilostivul.’ ”

[37] Allâh este ‘Recunoscătorul’ prin excelenţă, prin faptul că lauda pentru servitorul Său este abundentă chiar în prezenţă unei supuneri destul de relative. Iată deci că Ibn ‘Arabî, citat în comentariul la Qasîda despre Numele divine a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, spune într-un vers al unei poezii ale sale: „El exagerează în mulţumirile care mi le adresează atunci când acţionez:/şi cu toate acestea nicio operă nu-mi aparţine! Iar Allâh este Recunoscătorul!” Conform lui Al-Quşayrî, „face parte din buna educaţie spirituală a celui care ştie că Allâh este aş-Şakûr faptul de face toate eforturile pentru a-I mulţumi”, atât în adoraţia corporală când şi în Amintirea inimii, cât şi, în fine, în milostenia dată nevoiaşilor pentru Faţa lui Dumnezeu; şi aceasta conform exemplului Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa), care, fiind văzut de ‘Ayşa noaptea fiind ocupat în adoraţiuni non obligatorii şi cerându-i să-i explice motivul unei asemenea dedicări, având în vedere faptul că Allâh îi iertase deja ceea ce fusese şi ceea ce avea să vină, a răspuns: „Nu sunt eu oare un servitor recunoscător?” Cu toate acestea, aşa cum observa tot Al-Quşayrî, „adevărul principial propriu ‘faptul de a mulţumii’ (شُكْر şukr) consistă în îndepărtarea de la vederea graţiei [acordate, n.t] pentru a contempla Cel care o concede.”

[38] ‘Înălţimea’ divină este înălţimea în grad/treaptă şi nu aceea legată de loc. Aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asmâ’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, Allâh în calitate de ‘Înalt’ „este mult deasupra opoziţiilor şi similitudinilor: nu există un grad deasupra celui deţinut de El şi în faţa Sa toate gradele sunt mai prejos.” Şi Allâh în calitate de al-‘Aliyy „prin Natura Sa şi conform Adevărului, depăşeşte percepţia pe care ar putea-o avea fiinţa creată de El, atât în Esenţa Sa cât şi în Atributele Sale.” Spune Ibn ‘Arabî, citat tot în comentariul la ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „Orice lucru care în manifestare este elevat, rămâne totuşi întotdeauna condiţionat,/ cu excepţia desigur a Preaînaltului: iată deci că [conform Adevărului] Înaltul este Allâh.” Se poate spune că prin Numele al-‘Aliyy, i se atribuie lui Allâh perfecţiunea ‘verticalităţii’, într-o fel analog aceluia prin care Numelui al-‘Azîm, (Imensul), I se atribuie ‘expansiunea’ perfectă.

[39] ‘Mărirea’ divină este o mărire de maiestate şi nu una de corp. Allâh este „Mare în orice lucru,” spune ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilâni, „fiind fără început (اَزَلِي azaliyy) şi absolut Autonom. Este Cel în faţa Căruia toţi marii şi magnificii”, fie ei fiinţe umane sau altceva, „devin extrem de mici. În grandoarea Sa orgolioasă (كِبْرِياء kibriyâ’) nimeni nu I se poate împotrivi iar intelectele nu pot fi niciodată aduse în stare să descrie măreţia Sa.” Aşa cum sugerează Al-Quşayrî; ‘buna educaţie spirituală’ (اَدَب adab) a celui care cunoaşte pe Allâh în calitate de al-Kabîr, consistă în a fi umil, cunoscând faptul că atribuirea sieşi a măreţiei este în realitate ‘vanitate’ (termen care, nu întâmplător, este redat în arabă prin cuvinte precum تَكَبُّر takabbur sau اِسْتِكْبَار istikbâr, provenite de la aceeaşi rădăcină k-b-r de la kabîr). Ahmad ‘Abdu l-Giawâd relatează de la Ibn ‘Abbâs, sub autoritatea Musnad-ului lui Ibn Hanbal: „Trimisul lui Dumnezeu (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) ne învăţa că atunci suntem loviţi de febră sau de dureri să se spună: ‘În Numele lui Allâh, Marele: caut refugiu în Allâh Imensul de orice venă care să se rupă şi de răul căldurii Focului.’ ” Spune Ibn ‘Arabî, relatat în comentariul la ‘Abdul l-Qâdir Al-Gilânî: „Lui îi aparţine măreţia orgolioasă care pătrunde în orice fiinţă contingentă: / să nu ai dubii, Marele este Allâh!”

[40] Aşa cum spune Al-Quşayrî, Allâh „este Cel care ţine [păstrează, n.t] servitorii Săi în orice stare a lor şi e astfel Cel care ţine Cerurile şi Pământul fără ca această acţiune să-L deranjeze în vreun fel, [aşa cum este spus în versetul Tronului, II, 255]. De altfel, El ţine Coranul liber de orice modificare şi alterare, căci este spus „Noi suntem Cei care facem să se pogoare Amintirea (الذِّكْر adh-dhikr, adică Coranul) şi Noi suntem Cei care o ţinem (păstrăm)” (XV, 9), şi aceasta din cauza faptul că aspectul salvator/păstrător al lui Allâh cuprinde şi Înţelepciunea divină şi deci atât Textul coranic, ca expresie a Verbului divin (izvor al oricărei înţelepciuni), fie receptacolele acesteia, şi anume „inimile Prietenilor lui Dumnezeu, în care este menţinută Cunoaşterea metafizică prea-pură, şi care sunt păziţi de multele tendinţe deviate”, aşa cum spune Al-Quşayrî, care adaugă, făcând aluzie la ‘participarea’ servitorului la Numele al-Hafîz: „Cel care păstrează pentru Allâh propriile sale membre,” evitând să îndeplinească ceea ce este interzis de Legea sacră şi folosindu-le la ceea ce aceasta în schimb prescrie să facă, „Allâh va păstra inima sa.” Într-o invocaţie pe care ‘Abdu l-Giawâd relatează de la Abû Hurayra sub autoritatea Sahîh-ului lui Al-Bukhârî, Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) sfătuia pe cine se întinde pentru a dormi să spună: „În Numele Tău, o, Doamne: mulţumită Ţie mă întind pe partea mea şi graţie Ţie mă scol din somn. Dacă iei sufletul meu [la Tine, făcându-mă să mor în timpul somnului] să ai milă; dacă în schimb mi-l dai înapoi păzeşte-l de ceea ce Tu păzeşti pe servitorii Tăi calificaţi spiritual.”

[41] Allâh este „Cel care creează atât substanţele hrănitoare fizice cât şi cele spirituale, făcându-le să parvină” destinatarilor lor respectivi, aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. Aşa cum aminteşte în fapt Al-Quşayrî, „Allâh, preamărit fie El, a diferenţiat substanţele nutritive destinate servitorilor Săi şi fiinţelor Sale create. Printre aceştia, sunt unii, precum fiinţele umane şi alte din regnul animal pe care El le-a făcut astfel că îşi găsesc substanţele nutritive în diferite tipuri de mâncăruri şi băuturi.” În legătură cu aceasta Ahmad ‘Abdu l-Giawâd aminteşte cum Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) descuraja de o manieră foarte hotărâtă postitul pentru multe zile, neîntrerupt, zi şi noapte. „Alte fiinţe create, precum Îngerii,” continuă Al-Quşayrî,” Allâh a făcut să se hrănescă din supunerea şi exaltarea lui Dumnezeu; în fine, Duhul prezent în diferite fiinţe pe care El le-a creat a făcut ca acestea să-şi găsească hrana semnificaţii superioare, în cunoştinţe metafizice şi în intelect. Iar în realitate în intelect (عَقْل ‘aql) se găseşte dispoziţia predispusă a oricărui lucru bun,” astfel că hrana cea mai importantă care se poate cere lui Allâh în calitatea Sa de al-Muqît ar exact aceasta ‘intelectuală’. Al-Quşayrî conclude astfel: „Se transmite că Gibrîl merse la Adam şi îi spuse: ‘Acum am să-ţi prezint trei lucruri din care va trebui să alegi unul.’ ‘Care sunt?’, întrebă Adam. ‘Sunt Intelectul, Religia şi Viaţa.’ Adam ales Intelectul şi atunci Gibrîl spuse Religiei şi Vieţii: ‘Plecaţi pentru că a ales Intelectul.’ Acestea însă răspunseră: ‘Nouă ne-a fost ordonat să rămânem împreună cu Intelectul oriunde ar fi.’ ”

[42] Rădăcina arabă h-s-b (de la care vine al-Hasîb) este centrată în jurul a două concepte: ‘a cântări’ şi ‘a fi de ajuns’, ‘a fi suficient’, concepte care se pot în realitate reţine ca fiind legate în aceea că un lucru ‘ne este de ajuns’ atunci când îl ‘estimăm’ (şi deci îl ‘cântărim’ şi îl ‘măsurăm’) ca fiind suficient. Allâh este al-Hasîb mai ales în calitatea Sa de ‘Cel care e Suficient’ servitorului Său (şi deci, cum spune Al-Quşayrî, „El îmi dă până când spun حَسْبِي hasb-î’, ‘Socotesc că îmi este destul’) şi „cine ştie că El este ‘Cel care este de ajuns’ nu înalţă cererile sale decât Lui (…) şi astfel, cum nu are aversiune faţă de faptul că fiinţele create se îndepărtează, în acelaşi fel nu găseşte familiaritate în acceptarea acestora.” Aceasta este cuprins în semnificaţiile expresiei coranice حَسْبُنَا ٱللَّهُ hasbu-nâ Allâh, „Allâh ne este suficient!” (III, 173). Allâh este şi Cel care ‘cere socoteală’ (يُحاسِبُ yuhâsibu, tot de la rădăcina h-s-b de la al-Hasîb) servitorilor Săi iar cine Îl cunoaşte sub acest aspect, „cere socoteală propriului său suflet înainte ca să i se ceară socoteală”, aşa cum spune tot Al-Quşayrî. Ahmad ‘Abdu l-Giawâd relatează de la Abû d-Dardâ’ aceste cuvinte ale Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa: „Cel care spune de şapte ori dimineaţa şi seara ‘Allâh îmi este Suficient (hasb-î Allâh)! Nici o divinitate în afara Lui: Lui mă încredinţez şi El este Domnul Tronului imens’, Allâh îl protejează de ceea ce îl preocupă din lucrurile lumii acesteia şi din cea de Dincolo.”

[43] Numele al-Gialîl (‘Maiestuosul’) exprimă caracteristica divină a absolutei preeminenţe: în acest sens i se atribuie cu justeţe lui Allâh „orice ordin şi orice interdicţie şi orice fiinţă maiestuoasă devine minusculă faţă de El”, aşa cum este spus în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. De altfel, Numele al-Gialîl este în mod obişnuit pus în legătură de juxtapunere complementară cu alt Nume divin, al-Giamîl (‘Frumosul’), în mod obişnuit absent din enumerările tradiţionale de al-asmâ’u l-husnâ: în această privinţă, al-Gialîl reprezintă aspectele divine ale maiestăţii şi rigorii iar al-Giamîl, aspectele de frumuseţe şi mizericordie. Cum spuneam, aceste aspecte sunt complementare:”Allâh,” spune Al-Quşayrî, „câteodată se revelează inimilor prin atributul de maiestate şi altădată prin cel de frumuseţe.” Deseori se ia în considerare o ierarhizare între aceste două Nume, prin aceea că „revelarea maiestăţii implică în mod necesar anulare şi absenţă în timp ce revelarea frumuseţii implică în mod necesar luciditate şi apropiere”, iată că „cine posedă ‘ştiinţa certitudinii’ (عِلْمُ الْيَقين ‘ilmu l-yaqîn) atestă maiestatea divină dar cine posedă ‘realitatea certitudinii’ (حَقُّ الْيَقين haqqu l-yaqîn) atestă frumuseţea divină”, aşa cum afirmă Al-Quşayrî făcând apel la definiţiile (coranice) ale ‘ilmu l-yaqîn şi haqqu l-yaqîn, pentru a le pune în relaţie respectiv cu ‘cunoaşterea teoretică’ a doctrinei şi cu Realizarea metafizică ca Cunoaştere a Realului în sine.

[44] Aşa cum spune Al-Quşayrî, în arabă se defineşte ca fiind karîm „ceea ce este lipsit de orice josnicie şi este în acelaşi timp bun, important şi preţios (…). Viţa de vie e numită كَرَم karam, „de la aceeaşi rădăcină k-r-m de la karîm, „datorită delicateţei plantei sale şi a marii bunătăţi a fructelor: aceasta dă ciorchinii săi fără oboseala culegerii şi nu are spini.” Allâh este al-Karîm mai ales datorită nobilei Sale generozităţi, astfel, Al-Karîm este „Cel care atunci când comiţi păcate găseşte justificări pentru tine, atunci când pleci te face să ajungi, atunci când te îmbolnăveşti vine să te caute, atunci când te întorci din călătorie vine să te viziteze, atunci eşti în sărăcie îţi dă cu bunătate de la Sine însuşi şi din bunurile Sale.” Ahmad ‘Abdu l-Giawâd relatează sub autoritatea Musnad-ului lui Ibn Hanbal, aceste cuvinte ale Trimisului lui Dumnezeu (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa): „Cu adevărat Allâh este Viul şi Preanobilul şi atunci când un om înalţă mâinile spre El, El se ruşinează să le lase goale şi dezamăgite.” Spune ‘Abdu l-Ganiyy An-Nâbulusî, relatat în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ de ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „Realizează pentru mine, prin intermediul Adevărului, generozitatea (كَرَامَة karâma) miraculoasă care de la Tine se pogoară, O, Preanobilule!”

[45] Allâh este ‘Cel care supraveghează’ scrutând orice lucru, chiar şi cel mai secret. Într-un vers de poezie relatat în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ de ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, este spus: „Dacă într-o zi ţi se întâmplă să fii singur tot timpul, să nu spui/ ‘Sunt de unul singur’, ci mai degrabă ‘Deasupra mea este ‘Cel care supraveghează’/Să nu vă gândiţi că Allâh este distrat chiar şi doar o oră,/şi nici să nu vă gândiţi că ceea ce ţi ascuns Îi scapă.” Calitatea umană care corespunde acestui Nume divin (calitate care constituie şi ‘participarea’ umană la acesta) este ‘vigilenţa interioară’ (مُرَاقَبَة murâqaba), care conform lui Al-Quşayrî este reprezentată de faptul că „în inima servitorului prevalează Amintirea incantatorie a lui Allâh (ذِكْر dhikr) în orice moment.”

[46] Allâh este ‘Cel care răspunde’ cui Îl invocă, conform cuvintelor coranice „Cu adevărat Eu sunt Aproape şi răspund invocaţiilor cui Mă invocă, atunci când Mă invocă” (II, 186). Însă, cum remarcă Al-Quşayrî, Allâh este al-Mugîb chiar şi în mod absolut, în sensul că „dă celor în nevoia înainte chiar să ceară”: faptul de a fi ‘Cel care răspunde’ înseamnă că în fiinţa Sa El precede orice chemare şi astfel este El Cel care creează cererea însăşi în cei care o formulează, în momentul în care decretează lucrul de care este nevoie. Despre invocaţie, care constituie dintr-un anumit punct de vedere participarea la facultatea divină de ‘a răspunde’, este spus într-un vers de poezie relatat în Qasîdatu l-asma’î l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „O, Tu care răspunzi celor care cer: mi-am luat păcatul meu/şi m-am aşternut pe Calea protecţiei Tale./Am început să bat la poarta Ta cerând refugiu,/şi cerându-mi iertare şi aşteptând satisfacţia Ta./Te invoc, o, Tu care risipeşti orice îngrijorare,/ şi nu respingi pe nimeni aflat în dificultate şi care Te invocă: / şi mă întorc la Tine cum se întoarce unul pe care Tu îl vezi /că se îneacă în lacrimi şi care nu Te vede!”

[47] Allâh e ‘Atotcuprinzătorul’ mai ales în sensul că „cuprinde orice lucru în Cunoaşterea Sa şi (…) în Mizericordia Sa”, aşa cum este relatat în comentariul la Qasîda despre Numele divine a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. Nu este întâmplător că în Coran ‘Purtătorii Tronului’ exclamă: „O, Doamne, Tu eşti Amplu în aşa fel încât cuprinzi (وَسِعْتَ wasi’ta) orice lucru în Cunoaşterea şi Mila Ta” (XL, 7); şi pe de altă parte în Textul coranic Numele al-Wâsi’ este însoţit de cele mai multe ori de Numele al-‘Alîm (‘Omniştientul’). Cu alte cuvinte ( şi amintind că în Islam ‘mila’, رَحْمَة rahma, este înţeleasă din punct de vedere metafizic ca o ‘atotcuprindere universală’ mai curând decât orice ‘vastitate’ spaţială, indică caracterul cu adevărat ‘ilimitat’ al Cunoaşterii şi al rahma divine (de la care provine, într-un sens secundar, definiţia coranică a lui Allâh ca وَاسِعُ الْمَغْفِرَة Wâsi’u l-magfira, ‘Cel foarte larg în iertare’, precum în versetul LIII, 32). Tot în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ, spune Ahmad Ad-Dardîr: „O Atotcuprinzătorule, fă ca pentru noi să fie vaste mai presus de orice limită Cunoaşterea şi Darul!”

[48] În nota la Numele al-Hakam am făcut deja aluzie la diferitele semnificaţie ale rădăcinii h-k-m, de la care provine şi al-Hakîm, legat în particular de ideea de ‘înţelepciune’ şi ‘ştiinţă’. Aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asma’î l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qadîr Al-Gilânî, Allâh este ‘Înţeleptul’ în sensul că „este Perfect în administrarea Sa a lucrurilor, cunoaşte ştiinţa implicită în ceea ce decretă: El pune orice lucru la locul care îi revine, cunoscându-i caracteristicile particulare şi beneficiile sale şi în existenţă orice înţelepciune nu este decât o urmă a Înţelepciunii Sale. Este spus şi că [Allâh în calitatea de Înţelept] este Cel care este absolut dezinteresat” (literalmente ‘este Cel care nu are obiective’), „aşa cum este Cel care nu are nicio opoziţie la acţiunile Sale.” Spune Ibn ‘Arabî, citat tot în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî: „Înţeleptul dă stărilor mele ordinea perfectă, într-o locuinţă în care adevărata existenţă (وُجُود wugiûd) mă întăreşte: şi acesta e Allâh!” Căutarea Înţelepciunii sacre face parte din participarea servitorului la acest Nume. Ahmad ‘Abdu l-Giawâd transmite de la Anas aceste cuvinte alte Trimisului lui Dumnezeu (Rugăciunea şi Pacea asupra sa): „Tăcerea este Înţelepciune dar cât de puţini o pun în act!”

[49] Allâh este plin de iubire (وُدّ wudd) intensă pentru servitorii Săi, o iubire foarte puternică care se exprimă „faţă de sfinţii Săi (اَوْلِيَاء awliyâ’) prin [darul] Cunoaşterii metafizice (مَعْرِفَةma’rifa), faţă de cei păcătoşi cu clemenţă şi milostenie şi faţă de fiinţele create în general cu providenţa şi sensul suficienţei”, aşa cum este spus în comentariul la Qasîdatu l-asma’i l-husnâ a lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî. Este vorba de o Iubire absolută, „fără preferinţă şi fără pasiune”, aşa cum este spus în acelaşi comentariu, şi la acesta participă într-un anumit fel „servitorii lui Allâh care sunt calificaţi spiritual (sâlihûn) iubindu-L puternic în virtutea a ceea ce cunosc din perfecţiunea Esenţei Sale, ale Atributelor Sale şi a iertării Sale.” Face parte din participarea servitorului la acest Nume divin faptul de a iubi pe toţi servitorii lui Allâh şi în particular pe cei credincioşi. Ahmad ‘Abdu l-Giawâd relatează de la An-Nu’mân, sub autoritatea Musnad-ului lui Ibn Hanbal, aceste cuvinte ale Profetului (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa): „În iubirea reciprocă, în milostenia reciprocă şi în pietatea reciprocă, credincioşii sunt ca [părţi ale unui] corp unic: atunci când unul din membrele sale se plânge, restul corpului suferă prin veghe şi febră.”

[50] Allâh este ‘Gloriosul’ prin aceea că „este Singurul care să aibă din ceea ce nu are început perfectă şi preaînaltă nobilitate, suveranitate imensă şi vastă: dăruirea Sa nu se întrerupe niciodată şi pătrunde unde vrea”, precum e spus în comentariul la Qasîda lui ‘Abdu l-Qâdir Al-Gilânî, unde este citat acest vers din Ibn ‘Arabî: „Chiar şi cine este sclavul patimii nu face decât să-L glorifice, în ‘rugăciunea’ sa,/ chiar şi fără să ştie. Iar Gloriosul e Allâh!” Conform lui Al-Quşayrî, Allâh este al-Magîd chiar „şi pentru că este Glorios în dăruire”, şi cele mai glorioase dintre darurile Sale sunt păstrarea inimii şi purificarea momentelor: „Se povesteşte că într-o zi un înţelept văzu un om care făcea înconjurările rituale ale Casei sfinte repetând în continuare: ‘Ce mare solitudine după familiaritate!Ce mare umilire după putere! Ce mare pierdere după întâlnire!’ Îl întrebă atunci: ‘Ce-i cu tine, ai pierdut bani, ţi s-a întâmplat vreo nenorocire?’ ‘Nu’, răspunse, ‘dar aveam o inimă şi am pierdut-o.’ „Aşa cum observa Ahmad ‘Abdu l-Giawâd, în asocierea a două Nume al-Magîd şi al-Hamîd (‘Lăudatul’), care poate fi regăsită atât în Coran (XI, 73) cât şi în formulele de bază ale Rugăciunii asupra Profetului (a se vedea de ex. în textul din Dalâ’il la începutul Hizb-ului de luni), „se revarsă multiple semnificaţii metafizice, prin faptul că el este obiectul Laudei în ‘gradele’ Esenţei Sale, Atributelor Sale şi Actelor Sale”, şi deci la orice nivel al Fiinţei, într-o parcurgere ierarhică ‘glorioasă’ care este aceea a Ordinului divin, sau putem spune a Verbului (care trebuie să fie înţeles în relaţie cu ‘Lauda’); aducem aminte şi că Verbul coranic este definit ca ‘glorios’, fiind numit exact cu titlul de „Coran glorios” (قُرآنٌ الْمَجيدُ qur’ânun magîd)” (L, 1).

Reclame