Sinteza geometriei cu ritmul se regăseşte de asemenea într-o formă care nu este doar lineară ci cu totul spaţială, într-un element tipic arhitecturii islamice, şi anume în muqarn-e care sunt descrise prin termenul foarte aproximativ de ‘stalactite’.

Pe scurt, este vorba de a avea suporturi pentru cupolă în formă de nişe, repetate una după alta în acelaşi fel cum se repetă celulele unui fagure sau cum cristalele se adună împreună conform radiaţiei axelor lor. Acest element permite articularea clară a oricărei treceri între suprafeţele plane şi cele curbate şi, în particular, tranziţia între cupolă şi baza ei rectangulară. În acelaşi scop arta Romană folosea pandantivul[1] care oferă o tranziţie continuă, aproape sinuoasă, între emisfera cupolei şi unghiul drept al bazei. Din punctul de vedere geometric, cupola şi pandantivul aparţin a două sfere de dimensiuni diferite iar tranziţia între unul şi altul implică o schimbare de profil pe care privirea o percepe cu dificultate. Aceasta nu satisface absolut deloc nevoia de claritate geometrică şi articulare ritmică care anima arhitecţii musulmani. Cât despre construcţia cu trompe[2] de colţ în formă de scoici de mare sau de nişe, această soluţie nu a fost mai satisfăcătoare decât prima căci nu asigura o continuitate integrală între baza rectangulară şi cupola. În loc de o singură nişă montată în formă de şa în colţurile zidurilor şi care sprijinea prin cupola sa o latură a unui octogon, care la rândul ei sprijinea baza circulară a cupolei, un anumit număr de nişe de fagure erau puse împreună într-un fel în care să creeze o tranziţie graduală între colţ şi baza circulară a domului. Din punct de vedere vertical, nişa sunt suprapuse una pe cealaltă; din punct de vedere orizontal, ele sunt unite prin muchiile lor care sunt accentuate în mod diferit; atunci când aceste muchii sunt extinse în spaţiu, ele se prezintă mai curând ca nişte stalactite.Muqarn-ele au un caracter atât static cât şi dinamic, cum este vede foarte clar în fig29transpoziţia relaţiei dom către bază, sau a sferei în cub, înapoi la modelul său cosmic, care nu este altul decât acela al cerului şi pământului, în care cerul este caracterizat prin mişcarea sa indefinit circulară şi pământul prin polarizarea sa în patru feluri de contraste, precum: cald şi rece, umed şi uscat. Fagurele muqarn-elor care leagă cupola de baza sa formată din patru unghiuri este aşadar un ecou al mişcării cerului în domeniul terestru. Dar imobilitatea elementului cubic poate da de asemenea senzaţia de complet, sau de stare fixă şi atemporală a lumii, iar această senzaţie se potriveşte cel mai bine arhitecturii unui sanctuar. În acest caz, fagurele muqarn-elor exprimă o coagulare a mişcării cosmice, cristalizarea ei în purul prezent.fig30

În practică, muqarn-ele, sunt alcătuite din elemente care sunt sculptate sau modelate în acord cu unu anumit număr de modele şi care poate fi asamblat în diferite feluri. Felurile în care ele sunt dispuse variază în funcţie de profilul arcadelor lor şi de gradul de concavitate a arcurilor lor; pot chiar să ia forme rectilinii sau să facă concave pe cele convexe.

Originea istorică a acestui element este nesigură. Este foarte probabil să fi fost o creaţie a arhitecturii în cărămizi arse, aşa cum a fost ea dezvoltată în Iran şi Irak. Cel mai vechi exemplu de până acum se găseşte la Raqqa în Siria şi datează de la sfârşitul secolului al optulea. Până în cel de-al doisprezecelea secol s-a răspândit peste tot în lumea musulmană. Arcuri compuse în întregime din aceste ‘stalactite’ s-au ivit simultan în Magreb şi în ţările din Est. În Vest, ele sunt făcute în general din ghips şi ajung să fie de o delicateţe aproape diafană; câteodată sunt în lemn, precum magnificul tavan pictat al Capelei Palatine din Sicilia, pe vremea aceea jumătate arab. În Asia Mică şi în Egiptul Mameluc se pot vedea cele mai frumoase muqarn-e sculptate în piatră; popoarele turcice, mai întâi Selgiucizii şi apoi Otomanii, au fost capabile să dea acestui element vigoarea sa plastică cea mai mare.

Observatorul European poate fi surprins să descopere că acest element arhitectural a fost capabil să cucerească întreaga lume musulmană, din Spania arabă până în Afganistan şi India. Motivul succesului său rezidă fără îndoială în faptul că permite spaţiului să fie articulat atât într-o manieră geometrică cât şi într-una ritmică; concepţia sa trebuie să fie atribuită unei perspective care uneşte spaţiul şi timpul.

Arhitectura islamică a cunoscut de asemenea şi cupola în ogivă sau arcul în ogivă, analog arcului Gotic care a fost poate influenţat de modelele islamice. Este particular arhitecturii în cărămidă din Persia faptul că această metodă de construcţie a fost perfect dezvoltată şi cu anumite tehnici speciale care o deosebesc clar de corespondentul să în arta creştină. Ogiva arcului Persan nu o susţine precum o face cea executată în lemn dar o întăreşte şi astfel o extinde prin extensiile de cărămidă care se găsesc în aparenţă doar la extrados[3]; la intrados[4] liniile de structură sunt abia perceptibile, astfel că diferitele segmente ale arcului se prezintă ca faţete ale unei singure suprafeţe concave.

fig86_87

În acelaşi timp, liniile structurii nu se adună toate în coroana arcului; acestea sunt împletite ca împletitura coşului de nuiele, lăsând liberă coroana centrală. Toate aceste lucruri dezvăluie o concepţie cu totul diferită de cea moştenită în Arcul Gotic; acesta din urmă, într-un anumit fel, apare ca convergenţa forţelor ce urcă prin coloane şi sunt apoi luate în liniile de structură până în punctul de întâlnire al coroanei centrale, în timp ce Arcul Persan, sau în termeni generali, Arcul Islamic, se desfăşoară de sus în jos, lăsând ca unitatea sa sferică, care se diferenţiază înspre periferie, să fie transformată gradual de încă şi mai multe faţete articulate în forma poligonală a substructurii.

fig88_89

Această diferenţă între Arcul cu ogive Persan şi cel Gotic este însă doar un exemplu al unei diferenţe încă şi mai mari. În arta musulmană, unitatea nu este niciodată rezultatul sintezei elementelor sale componente; ea există a priori şi toate formele particulare purced de la ea; forma totală a unei clădiri sau a unui interior există înaintea părţilor sale, având sau nu o funcţie statică. Dat fiind că nimic nu este fortuit în limbajul formal al artei sacre şi având în vedere faptul că arhitectura în particular este ca o formulare geometrică a adevărurilor inerente din religia din care provine, este permis să fie atribuite diferenţele dintre acestea – iar această diferenţă este exprimată cu o incredibilă claritate în deosebirea dintre arcul Persan şi cel Gotic – posibilităţilor spirituale ale respectivelor religii. Tema centrală a Creştinismului este unirea cu Dumnezeu, care este văzută ca o finalitate către care fiecare fiinţă umană trebuie să tindă; tema centrală a Islamului, pe de altă parte, este Unitatea în sine, care există a priori, oriunde şi oricând, şi care trebuie doar să fie recunoscută, astfel că efortului omului în această privinţă serveşte doar la eliberarea Unităţii deja existente în el însuşi şi în toate lucrurile. Dat fiind că niciuna din aceste perspective nu se opune celeilalte şi că nu sunt esenţial decât unul şi acelaşi lucru, există cu toate acestea o diferenţă de accent, care este decisivă pentru ‘stilurile’ acestor două lumi tradiţionale.

fig90_91

**

Ajungând în acest punct al discuţiei, am dori să introducem câteva consideraţii de ordin principial, extrase din ceea ce am numi bucuroşi ‘dimensiunea Platonică’ a Islamului.

Forma este atât calitate cât şi limitare; este limitată, şi limitează, în măsura în care este periferică şi accidentală, şi este calitativă în măsura în care îşi poartă cu sine principiul său. Aceasta este adevărat pentru sferă sau pentru cerc şi formele care derivă cel mai direct din acestea, cum ar fi poliedrele sau poligoanele regulate.

Într-un anumit sens, sfera reprezintă, în cadrul domeniului geometric, pragul între formă şi principiul său informal, indicat de către punctul neextins. Sfera – sau cercul, dacă se consideră doar în plan – apare ca rezultatul radiaţiei punctului care îi este principiu, în timp ce formele regulate decurg din sferă – sau cerc – prin diferenţiere calitativă iar formele iregulare sau accidentale, prin fragmentare cantitativă.

Sfera transpusă în ordinul universal, corespunde Duhului (ar-Rûh) emanând din punctul insesizabil al Fiinţei. Formele regulare sau imaginile, corespund arhetipurilor sau esenţelor imutabile (al-a’yân ath-thâbit) conţinute în Duh iar formele accidentale corespund fiinţelor efemere.

 

fig92***

*Text tradus  şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

NOTE:

[1] PANDANTÍV, pandantive, s. n. 2. Element arhitectural în formă de triunghi sferic cu vârful în jos, situat în colțurile arcelor mari care sprijină o cupolă sau o turlă. – Din fr. pendentif.

[2] TRÓMPĂ s. f. 4. (arhit.) boltă de colț în consolă pentru susținerea unui element în relief față de planul fațadei. ◊ element de construcție, boltă trunchiată, înlesnind trecerea de la un plan pătrat la unul octogonal. (< fr. trompe)

[3] EXTRADÓS, extradosuri, s. n. 1. Suprafața exterioară convexă a unui arc sau a unei bolți.. – Din fr. extrados.

[4] INTRADÓS, intradosuri, s. n. Fața interioară (concavă) a unei bolți, a unui arc, a unei construcții etc. – Din fr. intrados.

Reclame