„Mulţumirea” (ar-ridâ), este faptul de a înfrunta vicisitudinile cu un surâs pe faţă; sau o bucurie care umple inima atunci când se realizează decretele divine [ale destinului]; sau este faptul de a lăsa decizia (tark al-ikhtiyâr) lui Dumnezeu în tot ceea ce El organizează şi execută; sau a fi împăcat (şarh as-sadr) şi lipsit de orice critică (inkâr) faţă de tot ceea ce vine de la Cel Unic Atotconstrângător (al-wâhidu l-qahâr).

„Supunerea” (at-taslîm) este faptul de a lăsa cu seninătate [lui Dumnezeu] grija de a organiza şi de a decide cursul destinului (tarku t-tadbîr wa l-ikhtiyâr). Este sinonim cu „mulţumirea” dacă luăm în considerare ultima definiţie a acesteia. Dar ‘mulţumirea’ îi este superioară luată în celelalte sensuri. Se spune că ‘mulţumirea’ se produce în acelaşi moment în care decretul divin se realizează, în timp ce ‘supunerea’ apare înainte: este atunci vorba de tafwîd – acceptarea totală – în sensul propriu al cuvântului[1].

Şi unul şi celălalt încep prin sabr (răbdare statornică, perseverenţă) şi lupta interioară (mujâhada); stadiul lor intermediar este oprirea gândurilor agitate (khawâtir) şi a celor amare; realizarea lor este în bucurie, seninătate, absenţa agitaţiei mentale.

Primul grad este cel al vulgului, al doilea, cel al elitei, al treilea este cel al elitei elitei.

Primul gând care survine [în momentul punerii la încercare] este iertat, conform opiniei generale, datorită slăbiciunii naturii umane căci nici un om nu este exonerat de aceasta.

*

[ Pentru Giurjânî:

Ar-Ridâ este mulţumirea (surûr) inimii în faţa îndeplinirii Decretului divin (qadâ’).

At-Taslîm, este faptul de a se supune (inqiyâd) Ordinului divin şi a renunţa la opoziţia (i’tirâd) faţă de tot ceea ce ceea ce este în acord cu acesta. Este faptul de a accepta Decretul divin (qadâ’) cu satisfacţie. Este fermitatea (thubût) în momentul pogorârii încercării (balâ’) cauzate de evenimente exterioare şi interioare.]

**

NOTE:

[1] În descrierea sa a gradelor de încredere în Dumnezeu, Ibn ‘Ajîba urmează progresia indicată deja de Muhâsibî, în special în lucrarea sa Adâb an-Nufûs, şi anume: 1) tawakkul, care este atitudinea de încredere globală, lăsarea în voia Voinţei divine Atotputernice; 2) tafwîd (sau taslîm) care este esenţa acestui lucru şi care incită omul a lăsa în voia Domnului grija de a administra destinul său (Muhâsibî precizează clar în legătură cu aceasta că nu este vorba de ‘chietism’, sau de pasivitate, şi că această supunere nu exclude absolut deloc o atitudine activă din partea omului: a munci pentru a-şi câştiga pâinea, a face opere meritorii, a se blama de răul comis); 3) ridâ care este pacea fericită a inimii în faţa realizării decretelor divine şi care se manifestă în timpul încercării la care omul este supus (ea nu exclude la rândul ei o atitudine activă, precum cea de a cere lui Dumnezeu să vindece o boală, de a facilita condiţiile supunerii la Voinţa lui Dumnezeu) (v. Mahmûd, Al-Mohâsibî, pag. 233-238). În legătură cu ridâ, Quşayrî (Risâla, pag. 88-90) dă mai multe definiţii, de la Junayd, Ruwaym, Nûrî – care merg toate în acelaşi sens.

De altfel, tafwîd, este pentru Abû ‘Alî ad-Daqqâq (socru şi maestru a lui Quşayrî, mort în 405/1015), al treilea termen al unei progresii: tawakkul, taslîm, tafwîd. Acesta aparţine sfinţilor perfecţi, uniţi la Dumnezeu şi complet satisfăcuţi de ceea ce El decretă (yardâ bi hukmihi) (Risâla, pag. 77).

Reclame