„Lăsarea în voia lui Dumnezeu” este atunci când inima are încredere în Dumnezeu într-atât încât să nu se sprijine decât pe El; sau este ataşamentul la Dumnezeu şi încredinţarea la El în orice lucru, ştiind că El cunoaşte tot şi încredinţându-se mai mult în ceea ce este între mâinile Lui decât ceea ce este între mâinile noastre.

Gradul cel mai de jos al lăsării în voia lui Dumnezeu este de a fi faţă de Dumnezeu ca cel mandatat (al-muwakil) faţă de cel care l-a mandatat (al-wakîl), care este plin de compasiune şi de grijă pentru interesele sale. Gradul intermediar este ca cel al copilului faţă de mama sa: în orice circumstanţă el se întoarce doar către ea. Iar gradul superior este de a fi precum cadavrul în mâinile celui care spală morţii.

Aceste trei grade sunt astfel, cel al vulgului, cel al elitei şi cel al aleşilor din elită. Pentru oamenii primului grad, sunt pândiţi de o anumită suspiciune (tuhma) câteodată în minte. Pentru cei de-al doilea grad, nu există sfidare (sau plângere denunţ, ittihâm) dar ataşamentul faţă de mama lor este din nevoie [de aceasta]. Cât despre cea de-a treia categorie, ei nu au nici suspiciune nici ataşament [interesat] căci sunt ‘stinşi’ faţă de propriul lor suflet (fânî’in ‘an nafsihi) şi sunt tot timpul în aşteptarea a ceea ce Dumnezeu vrea să facă cu ei.

*

[Pentru Giurjânî: Tawakkul este încrederea fermă (thiqa) în ceea ce este la Dumnezeu. Este faptul de a nu se pune speranţa în asistenţa (aydî) acordată de fiinţele umane (în afara lui Dumnezeu).

Iar Tawkîl (de la aceeaşi rădăcină w-k-l) este faptul că o persoană asumă în contul alteia administrarea (tasarruf) bunurile pe care aceasta le posedă. (acţiunea de a delega, delegare a puterii, mandat primit)]

Reclame