„Scrupulul”[1] consistă în înfrânarea sufletului de la a comite ceea ce poate avea ca consecinţă un lucru detestabil.

Pentru vulg, este evitarea a ceea ce este interzis (harâm) şi a ceea ce este îndoielnic [din punctul de vedere al Legii Sacre] (mutaşâbih).

Pentru elită, este evitarea a tot ceea ce tulbură inima şi provoacă în ea o necurăţie sau obscuritate. Aceasta este ceea ce este indicat în cuvintele Profetului, pacea şi rugăciunea divină asupra sa: „Lasă ceea ce ţi se pare îndoielnic pentru ceea ce nu este îndoielnic”. (d’a ma yarîb-ka ilâ ma lâ yarîb-ka);

Iar scrupulul elitei elitei, este refuzul de a se ataşa la ceea ce nu este Dumnezeu, faptul de închide poarta dorinţei (at-tamâ’,‘avidităţii’) pentru ceea ce nu este El, de a concentra asupra Sa orice preocupare şi de a nu se sprijini decât pe El. Această ultimă formă de scrupul echivalează cu „pivotul religiei” (milâk ad-dîn) aşa cum l-a definit Hasan Al-Basrî atunci când cineva îl întrebase: ” ‘Care este pivotul religiei?’, el răspunse, ‘scrupulul!'”. Apoi i s-a spus: ” ‘Ce este corupţia (fasâd) în religie?'”, şi a răspuns, ” ‘concupiscenţa (at-tamâ’)!’ „. Ori, scrupulul care, din toate privinţele, se opune cu totul concupiscenţei este cel al elitei elitei şi echivalează cu mii de rugăciuni şi posturi.

De aceea autorul Tanwîr[2]ului a scris: „Nu abundenţa ştiinţei (livreşti) dovedeşte înţelegerea servitorului, şi nici recitarea permanentă a wird-ului său; lucrul care indică lumina şi înţelegerea sa este că aşteaptă totul de la Domnul Său (ghanâ-hu bi rabbi-hi, în traducere literală ‘este plin de Domnul Său’), că I se consacră Lui (inhiyaş) din adâncul inimii sale, că este liber de sclavia concupiscenţei şi împodobit cu nestematul scrupulului”, înţelegând prin acesta scrupulul elitei sau a celor aleşi din elită. Dar Dumnezeu Preaînaltul ştie mai bine![3]

[Al-Jurjânî defineşte acest termen astfel: „Este faptul de a se îndepărta de dorinţele concupiscente (şahawât, ‘patimi’) din teamă de a nu se face vinovat de nerespectarea interdicţiilor (muharramât). Este, se spune, ataşamentul faţă de bunul comportament.”]

***

NOTE:

[1] Se mai poate traduce prin „abţinere scrupuloasă”, „detaşament scrupulos”, „înfrânare”, „pudoare”, „abstinenţă”.

[2] At-Tanwîr fî isqât at-tadbîr ( „Iluminarea prin supresiunea voinţei individuale”) a lui Ibn ‘Atâ’ Allâh Al-Iskandarî, lucrare de metodologie spirituală bazată pe noţiunea de tawakul (încredinţare la Dumnezeu).

[3] Într-o lucrare despre sufism, un discipol al Şaikh-ului Al-Hâşimî a scris:

„Scrupulul consistă în a evita lucrurile îndoielnice de teamă de a nu cădea în lucruri care sunt interzise; decurge din puritatea inimii, din luminozitatea viziunii intuitive (işrâq al-basîra) şi din fermitatea luminii dată de călăuzirea (spirituală) (tamakkun nûr al-hidâya)”.

Acest autor precizează în legătură cu primul nivel al wara’, hadith-ul foarte cunoscut: „Ceea ce este licit (halâl) este evident, ceea ce este interzis (harâm) este evident, dar între acestea două se află lucruri îndoielnice despre care puţini oameni posedă cunoaştere. Cel căruia îi este teamă de lucrurile îndoielnice nu se face vinovat din punctul de vedere al religiei şi a lumii de aici; dar cel care cade în lucruri îndoielnice, cade în ceea ce este interzis. Este ca păstorul care îşi duce turma la hotarul domeniului privat şi riscă astfel (din neglijenţă) să intre în acesta. Nu există vreun rege care să nu posede domeniul său privat iar pentru Dumnezeu, acest domeniu sunt interdicţiile sale.”

În legătură cu wara’ a aleşilor elitei, acelaşi autor citează hadith-ul următor: „Inocenţa (al-birr) este bunul caracter; păcatul (al-ithm) este ceea ce tulbură inima şi de care nu ţi-ar place ca oamenii să fie informaţi”. Şi acest ultim hadith: „Servitorul nu va deveni cu adevărat pios (min al-muttaqîn) atâta vreme cât nu va lăsa ceea ce nu provoacă nici un rău pentru a păzi de ceea ce provoacă”. (‘Abd al-Qâdir ‘Isâ, Haqâ’iq…, pp. 189-191)

Reclame