Arta caligrafiei arabe este prin definiţie cea mai ‘arabă’ dintre artele plastice ale Islamului. Ea aparţine însă întregii lumi islamice şi este chiar considerată a fi cea mai nobilă dintre arte, căci dă formă vizibilă cuvântului revelat al Coranului. Prinţi şi prinţese practicau copierea Cărţii sacre în foarte frumoase scrieri. Caligrafia este şi arta cea mai larg împărtăşită de toţi musulmanii, căci oricine care o poate practica este în poziţia de a aprecia meritele unui bun caligraf şi poate fi spus fără teamă de exagerare că nimic nu a regularizat mai mult simţul estetic al popoarelor musulmane decât scrierea arabă. Trebuie să fim familiarizaţi cu formele şi stilurile sale pentru a putea urmări întreaga amploare a acestei arte, în particular în ornamentaţia arhitecturală care este foarte des dominată de epigrafii.

Putem fi în măsură să redăm amploarea caligrafiei arabe, care este incredibil de bogată în stiluri şi modalităţi, dacă spunem că are ştiinţa combinării rigorii celei mai strict geometrice cu ritmul cel mai melodios. Spunând acestea definim şi cei doi poli între care această artă evoluează şi pe care reuşeşte să-i reconcilieze în diferite feluri şi stiluri, fiecare din ele reprezentând un echilibrul grafic perfect şi fiind valid în mod substanţial. Căci unul din caracteristicile tipice ale caligrafiei arabe este că niciunul din diferitele sale stiluri, născute la diferite epoci, nu a căzut niciodată în desuetudine; caligrafia apelează la fiecare dintre acestea, în funcţie de natura şi contextul textelor şi nu ezită, dacă se iveşte ocazia, să plaseze unul lângă altul inscripţii în stiluri contrastante.

Caracterul multiform al caligrafiei arabe poate tenta pe cineva să-l compare cu caligrafia Orientului îndepărtat – care este de asemenea unul din culmile artei scrierii – dacă aceste scrieri chinezeşti nu s-ar afla la antipozii scrierii arabe. Aşa cum este bine cunoscut, scrierea chineză se bazează pe pictograme, în care fiecare semn este ca imaginea unei idei distincte, în timp ce scrierea arabă este pur fonetică, poate cea mai riguros fonetică dintre scrierile care există. Aceasta înseamnă că stilizarea literelor arabe este făcută într-un fel cu totul abstract, fără nicio rădăcină figurativă. Iar în plus, tehnicile folosite în aceste două tipuri de scriere sunt complet diferite. Pentru scrierea Orientului îndepărtat, japonez sau chinez, se preferă pensula a cărei linii cu diferite apăsări de tuşe, mai uşoare sau mai groase, sunt echilibrate în compoziţia fiecărei ideograme; însă arabul scrie cu kalamul – o trestie ascuţită cu un dublu vârf – cu care trasează linii precise care se împletesc des; el nu are nicio înclinaţie pentru izolarea semnelor ci preferă să le integreze într-un ritm continuu fără însă să păstreze forme distincte pe niveluri separate; în realitate, întregul farmec al caligrafiei arabe rezidă în felul în care combină formele distinctive ale literelor cu fluiditatea întregului.

Literele chinezeşti se desfăşoară vertical, de sus în jos; ele imită mişcarea unei teogonii coborând din cer pe pământ. Iar scrierea arabă, se desfăşoară orizontal, pe planul devenirii, însă porneşte de la dreapta, care este domeniul acţiunii şi se mişcă către stânga care este regiunea inimii; descrie astfel deci o progresie de la exterior înspre interior.

Liniile succesive ale textului pot fi comparate cu băteala unei bucăţi de stofă. Simbolismul scrierii este în realitate înrudit cu cel al ţesutului; amândouă făcând referinţă la intersectarea axelor cosmice. Pentru a înţelege această aluzie, este necesar să ne imaginăm meşteşugul primitiv al ţesutului în care firele urzelii sunt ţinute vertical şi băteala care le uneşte orizontal printr-o mişcare de înainte şi înapoi a suveicii care ne duce cu gândul la desfăşurarea ciclului de zile, luni sau ani, în care imobilităţii urzelii îi corespunde imobilitatea axei polare. Această axă este în realitate, una singură, dar imaginea ei este repetată în toate firele urzelii în acelaşi fel precum clipa prezentă, care rămâne mereu una dar pare să se repete pe sine în timp.

Precum în cazul ţesutului, mişcarea orizontală a scrierii, care este o mişcare ondulatorie, corespunde schimbării şi devenirii, în timp ce verticala reprezintă dimensiunea Esenţei sau a esenţelor imutabile.

Muhaqaq style

Aceasta este un lucru important. Fiecare din cele două dimensiuni ‘separă’ în acelaşi fel în care cealaltă ‘uneşte’. Astfel, de exemplu, mişcarea orizontală a scrierii, aspectul său de ‘devenire’, are tendinţa de a amesteca şi a nivela forma esenţială a diferitelor litere; dar, pe de altă parte, ‘fusurile’ orizontale ale acestor litere ‘transcend’ şi întrerup curgerea scrierii. Verticala este astfel văzut ca unind prin aceea că afirmă una şi singura Esenţă iar orizontala divizează în sensul că se dezvoltă în multiplicitate.

Poate părea că aceste consideraţii s-au îndepărtat de subiectul nostru, însă acestea nu fac decât să sublinieze baza întregului simbolism grafic permiţând astfel ca diferitelor stiluri ale scrierii arabe să le fie dată locul lor potrivit.

Scrierea arabă provine din alfabetul siriac sau nabatean şi existenţa sa precede deci Islamul, Capture 39dar ea poseda în zorii Islamului, nu mai mult decât un caracter rudimentar; mare parte din litere aveau aceeaşi înfăţişare şi, având în vedere că vocalele nu erau indicate, înţelesul multor cuvinte era dat doar prin context. Evoluţia scrierii a trebuit astfel să se dezvolte în mod necesar în direcţia unei mai mari diferenţieri. În acelaşi timp a integrat schema simbolică pe care am descris-o mai sus. Tendinţa ‘hieratică’ care accentuează fără greutate formele distinctive ale fiecărei litere este echilibrată de tendinţa naturală inerentă a scrierii de a contopi totul într-un ritm continuu.

Două stiluri de scriere au existat împreună încă din primele secole ale Islamului: Kûfî, care se distinge prin natura statică a literelor şi Naskhî, un tip de scriere cursivă, cu forme de o fluiditate variabilă. Kûfî, numită după oraşul Kufa, unul din centrele principale de cultură arabă în perioada Umayyadă, a fost foarte des utilizat pentru caligrafia Coranului[1]. Combină o mare precizie a liniilor cu dragostea de sinteză geometrică, care nu îl face uşor de citit. Ar trebui să notăm că este posibil în arabă să adunăm grupuri de litere şi să le re-formăm dându-le aparenţa unui singur semn.

Kûfî a dat naştere mai multor variante care sunt utilizate în principal în decoraţia arhitecturală: Kûfî rectangular care poate fi ‘construit’ în unităţi precum cărămizile, Kûfî înflorat, care se regăseşte în arta cărţilor, în special în Capture 39-2Capture 39-1pagina de titlu şi Kûfî cu forme împletite, care a devenit unul din motivele ornamentale favorite în arta magrebină, şi mai precis în arta tencuirii sculptate.

Opoziţia între cele două tendinţe ale caligrafiei – una accentuând forma statică a literelor şi cealaltă combinându-le într-o curgere continuă – nu este niciodată de ordin absolut; în fiecare fază a dezvoltării au fost făcute sinteze, precum Muhaqqaq a cărui întreagă frumuseţe rezidă în faptul că polarizarea celor două tendinţe este dusă la extrem, fără ca să distrugă însă unitatea întregului; repetiţia incisivă a verticalelor, rezultată mai ales din lungirea corpului de literă pentru alif şi lâm, se oglindeşte, în curgerea orizontală, de melodia curbelor ample şi variate. Transpusă în ordinul monumental şi utilizată pentru epigrafia Coranului, această scriere este precum o atestare neobosită a divinei Unităţi însoţită de expansiunea bucuroasă şi senină a sufletului.

Capture 43

Capture 42

Capture 18

Caligrafii recunosc anumite reguli de proporţie pentru fiecare stil. Unitatea de măsură este ‘punctul’ care este egal cu punctul diacritic de sub litera bâ’. Cea mai mare extindere verticală este cea a literei alif, compusă dintr-un anumit număr de puncte. Cea mai mare extindere orizontală este determinată de semicercul inferior a cărui diametru este egal cu lungimea unui alif.

Diferitele medii etnice şi-au pus amprenta şi în scriere. Astfel, persanii au dezvoltat un fel de scriere cursiv-perlat, de o fluiditate aproape aeriană cu care şi-au pus în arabă propria lor limbă. La extrema opusă, în ordinea grafică, este Magrebul, a cărui arie de difuzare se extinde de la Spania musulmană până în Sahelul african şi care a păstrat o sinteză aproape antică dintre Kûfî şi Naskhî. Stilul său este atât viril cât şi generos cu extremităţi unghiulare, atât orizontale cât şi verticale, bine puse în evidenţă şi însoţite de curbe largi deschise la vârf.

Caligrafia turcească, care este una foarte bogată, nu diferă esenţial de cea arabă a Orientului Mijlociu, dar îi place să compună un fel de „noduri magice” şi embleme grafice, prin reduplicare simetrică, care aduc aminte, într-un anumit fel, de arta mongolă.

Trebuie spus în paranteză că nu putem să uităm foarte curioasa fuziune între scrierea arabă şi stilul caligrafiei chineze, care poate fi găsit printre musulmanii din Sinkiang; în acel loc se întâlnesc cele două extreme.

Capture 44

În decoraţia arhitecturală şi chiar în arta cărţii, caligrafia este însoţită în mod frecvent de arabesc. Una din cele mai fericite combinaţii de acest fel este cea Kûfî cu linii verticale şi cârcei de viţă de vie împletindu-se într-o curgere continuă. Cârceii curg câteodată direct din litere şi aceasta este fără îndoială originea stilul Kûfî floral.

Aducerea împreună a scrierii cu vegetaţia stilizată evocă analogia care există între ‘cartea lumii’ şi ‘copacul lumii’, două simboluri care sunt binecunoscute în ezoterismul islamic. Primul dintre ele îşi are originea în Coran, în timp ce cel de-al doilea este comun pentru diferite tradiţii asiatice. În plus de aceasta izvorăşte din însuşi natura lucrurilor.

Universul este atât o carte revelată cât şi un copac a cărui frunze şi ramuri se dezvoltă dintr-un singur trunchi. Literele cărţii revelate sunt precum frunzele copacului şi tot ca acestea, ele sunt legat de crengi şi în cele din urmă de trunchi, şi astfel literele sunt legate de asemenea de cuvinte, apoi de propoziţii şi în fine de adevărul total şi unic al cărţii.

Trebuie menţionat, în această ordine de idei, simbolul coranic al ‘Kalam-ului Suprem’ care înscrie destinele tuturor fiinţelor pe ‘Tabla Păzită’; Kalamul nu este altceva decât Duhul Divin sau Duhul Universal şi cel mai mare titlu de nobleţe acordat artei scrierii este faptul că este precum umbra îndepărtată a Actului Divin.

Capture 45-48 Capture 49-53 Capture 54-56 Capture 57

***

*Text tradus  şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

Note:

[1] A se vedea Martin Lings, The Quranic Art of Caligraphy and Illumination (London: World of Islam Festival Publishing Co., 1976)

Reclame