„Recunoştinţa” este bucuria inimii când obţine binefacerea (an-ni’ma); ea implică întoarcerea organelor (al-jawârih) către supunerea datorată Binefăcătorului (al-mun’im) şi recunoaşterii (i’tirâf) cu umilinţă (khudû’)[1] a binefacerii datorate Binefăcătorului.

Ea cuprinde trei modalităţi: recunoştinţa limbii, care este faptul de a recunoaşte cu supunere că am primit o binefacere (şi de a exprima verbal acest lucru); recunoştinţa fizică (bi’l-badan, ‘cu corpul’) care se caracterizează prin (punerea în) serviciu (khidma); recunoştinţa inimii, care consistă în a vedea Binefăcătorul în (acţiunea de obţinerea a) binefacerii.
Şi ne-am putea referi şi la cuvântul lui Junayd: „Ca lui Dumnezeu să nu i se răspundă cu neascultare tocmai datorită propriile Sale binefaceri”.[2]

Recunoştinţa vulgului este exprimarea sa verbală. Recunoştinţa elitei, este serviciul efectuat din respect pentru prescripţiile fundamentale (arkân). Recunoştinţa elitei elitei este cufundarea în viziunea Celui responsabil de orice binefacere (al-Mannân).

[Pentru Al-Jurjânî:

Aş-Şukr: La modul general: a fi recunoscător, a da mulţumire, a da dovadă de gratitudine

Acest termen desemnează modalitatea bună (ma’rûf, lit. ceea ce recunoaştem în mod natural ca fiind un bine) prin care acceptăm binefacerea (ni’ma) primită, prin cuvinte, prin acte sau în inimă.

Înseamnă de asemenea a face elogiu (itnâ’) binefăcătorului, menţionând binefacerea (ihsân).

Servitorul adorator îi mulţumeşte lui Dumnezeu făcând elogiul Său prin menţionarea binefacerii Sale, care este deja o binecuvântare. Dumnezeu îi mulţumeşte servitorului Său şi îl laudă acceptându-i binefacerea sa, care este supunerea sa (at-tâ’a).

Aş-Şukr al-lughawî Recunoştinţa demonstrativă sau exterioară

Înseamnă a da slavă (ta’zîm) şi a onora (tabjîl) pentru ceea ce este frumos (jamîl) făcând elogiul binefacerii (an-ni’ma) (în exterior) verbal (lisân, limbă), în interior (janân) şi prin punerea în practică a obligaţiilor fundamentale (ale Legii sacre) (arkân).

Aş-Şukr al-‘urfî – Recunoştinţa spontană, consacrată prin obicei, interioară.

Este atunci când servitorul foloseşte binefacerile acordate de Dumnezeu, prin vedere şi auz, de exemplu, pentru ceea pentru care a fost creat [ adică adorarea lui Dumnezeu, n.t].

Între recunoştinţa exterioară şi interioară, distincţia este ca aceea între general şi particular la modul absolut (‘umûm wa husûs mutlâq), şi acelaşi lucru se întâmplă între lauda interioară (hamd ‘urfî) şi recunoştinţa interioară.

La fel, lauda exterioară (hamd lughawî) este particulară şi lauda interioară este generală, sub un anumit aspect (min wajh), aşa cum aceasta se întâmplă pentru recunoştinţa interioară şi lauda exterioară sub un anumit aspect.

Lauda interioară este generală şi recunoştinţa interioară este particulară fără restricţii, aşa cum se întâmplă pentru recunoştinţa interioară şi lauda exterioară sub un anumit aspect.

Din contră, nu există nicio diferenţă între recunoştinţa exterioară şi lauda interioară.” ]

***

sujood-ash-shukr-rules-regulations-innovations-.jpg

NOTE:

[1] Pentru Ibn Al-‘Arîf, „recunoştinţa…aparţine gradelor de perfecţiune ale vulgului simplu…căci este un voal şi un efort pentru a răspunde generozităţii lui Dumnezeu şi binefacerii sale prin propria ta putere şi (propriile tale) cuvinte…” (Mahâsin, trad. p. 45-49)

[2] Există deci în „recunoştinţă” un elan pozitiv către Cel care Dăruieşte, în acelaşi timp cu obligaţia negativă de a rezista tentaţiilor de orice fel care ar putea rezulta din binefacerea primită, fie că aceasta este de tip material (bogăţie, sănătate, etc.) sau nematerial (viziuni, daruri spirituale). Aceasta este şi ideea exprimată prin hadith-ul: „Credinţa se compune din două părţi egale: una este recunoştinţa (şukr) şi cealaltă este constanţa (sabr)” (al-îmân şatrun şukr wa şatrun sabr)

Reclame