continuare

(baza comentariului este textul lui Ibn Kathir punctat de intervenţiile traducătorului italian cu texte din alţi exegeţi (Al-Alûsî, Ar-Râzî, Al-Qâşânî, Ibn Ajiba, etc))

***

{ هُنَالِكَ دَعَا زَكَرِيَّا رَبَّهُ قَالَ رَبِّ هَبْ لِي مِن لَّدُنْكَ ذُرِّيَّةً طَيِّبَةً إِنَّكَ سَمِيعُ ٱلدُّعَآءِ }

{ فَنَادَتْهُ ٱلْمَلاۤئِكَةُ وَهُوَ قَائِمٌ يُصَلِّي فِي ٱلْمِحْرَابِ أَنَّ اللَّهَ يُبَشِّرُكَ بِيَحْيَـىٰ مُصَدِّقاً بِكَلِمَةٍ مِّنَ ٱللَّهِ وَسَيِّداً وَحَصُوراً وَنَبِيّاً مِّنَ ٱلصَّالِحِينَ }

{ قَالَ رَبِّ أَنَّىٰ يَكُونُ لِي غُلاَمٌ وَقَدْ بَلَغَنِي ٱلْكِبَرُ وَٱمْرَأَتِي عَاقِرٌ قَالَ كَذَلِكَ ٱللَّهُ يَفْعَلُ مَا يَشَآءُ }

{ قَالَ رَبِّ ٱجْعَلْ لِّيۤ آيَةً قَالَ آيَتُكَ أَلاَّ تُكَلِّمَ ٱلنَّاسَ ثَلاَثَةَ أَيَّامٍ إِلاَّ رَمْزاً وَٱذْكُر رَّبَّكَ كَثِيراً وَسَبِّحْ بِٱلْعَشِيِّ وَٱلإِبْكَارِ }

***

38) Zaharia invocă atunci pe Domnul său, spunând: „Doamne, dăruieşte-mi de la Tine o bună descendenţă, Tu eşti Cel care ascultă invocaţiile!” 39) Îngerii îl chemară în timp ce stătea în picioare rugându-se, în chilia sa: „Dumnezeu iţi dă vestea bună a lui Yahyâ, care va adeverii un Cuvânt care vine de la Dumnezeu: va fi un domn, un cast, un Profet dintre cei buni.” 40) Spuse: „Doamne, cum aş putea avea un băiat când m-a ajuns bătrâneţea şi soţia mea este sterilă?” Răspunse: „Aşa, Dumnezeu face ce vrea.” 41) Spuse atunci: „Doamne, fă ca să-mi fie pentru mine un semn.”: „Semnul tău,”răspunse, „va fi ca pentru trei zile nu vei vorbi oamenilor decât prin intermediul aluziei. Aminteşte mult pe Domnul şi slăveşte-L seara şi dimineaţa.”

*

[„Zaharia invocă atunci pe Domnul său, spunând „]: Atunci când Zaharia vede că Dumnezeu îi dăruia Mariei fructele de iarnă vara şi fructele de vară iarna, în acel moment avu dorinţa de a avea un fiu, chiar fiind foarte bătrân şi având „oasele slăbite şi capul cuprins de cărunţie” [cum este spus în Sura Mariam] şi cu toate că soţia sa era chiar şi ea bătrână şi mai presus de toate sterilă. Cu toate aceste lucruri, se întoarse către Domnul său şi în secret îi ceru: „Doamne, dăruieşte-mi de la Tine o bună (tayyiba) descendenţă„, şi anume ‘un fiu care să fie drept’, (căci) „Tu eşti Cel care ascultă invocaţiile!” (samî’u d-du’â).

Spune Al-Quşayri: „Când văzu onoarea pe care Allâh i-a acordat-o [Mariei], avu şi mai multă siguranţă şi mai multă speranţă şi ceru atunci un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate şi în ciuda faptului că satisfacerea cererii sale ar implica ceva contrar curgerii normale a lucrurilor. Se spune şi că Zaharia ceru un fiu pentru a-i fi de ajutor în supunere (la Dumnezeu) şi pentru a fi un moştenitor al profeţiei ce venea de la el şi pentru a putea astfel să satisfacă dreptul lui Allâh. Şi din acest motiv i s-a răspuns: în realitate, atunci când cineva cere cu scopul ca Adevărul să obţină ‘dreptului’ lui (şi deci nu pentru ‘partea’ proprie a sufletului său propriu), (această cerere) nu poate fi respinsă.”

Pentru Al-Alûsî, Zaharia cere o descendenţă „curăţată de necurăţia ocupării cu altceva decât Dumnezeu, separată de propria sa voinţă individuală, purificată de propriile patimi.”

Apoi Dumnezeu Preaînaltul îi spuse: „Îngerii îl chemară în timp ce stătea în picioare (qâ’im) rugându-se, în chilia sa (mihrâb)”, şi astfel îngerii i se arătară vorbindu-i într-un fel în care el putea să înţeleagă, în timp ce era în picioare pentru a se ruga în locul în care se realizau actele de adorare, în locul în care se retrăgea pentru a se ruga şi a se încredinţa Domnului său. Preaînaltul ne informează apoi de vestea bună pe care i-o dădură îngerii: „Dumnezeu iţi dă vestea bună a lui Yahyâ”, şi deci a unui fiu generat din tine şi a cărui nume va fi Yahyâ (Ioan Botezătorul). Qatâda şi alţii spun: „A fost numit Yahyâ pentru că Dumnezeu i-a dat viaţă (ahyâ-hu) datorită credinţei.”

Spune Al-Quşayrî: „După ce a exprimat cererea şi a rămas răbdător la poartă, avu şi răspunsul. Avem deci aici o aluzie la cum cineva care are o anumită nevoie pe care trebuie să o obţină de la suverani trebuie să aştepte cu răbdare la poarta lor până când li se dă satisfacţie. Se spune şi că regula lui Allâh (fie El slăvit) este de a accepta cererea doar din partea cui ‘îmbrăţişează [se încredinţează în totalitate, n.t]’ serviciul Său, în vreme ce acela care se îndepărtează de supunere (faţă de Dumnezeu) va fi respins în umilinţa singurătăţii.”

Cât priveşte semnificaţia numelui Yahyâ, a se vedea comentariul realizat de noi la versetul 7 din Sura Mariam[1]. Al-Qurtubî spune de altfel: „În Cartea primordială (al-kitâbu-l-awwal) numele Yahyâ era Hayyâ, în timp ce numele Sâra, soţia lui Abraham, era Yasâra, care în ebraică înseamnă ‘nu poate să aibă copii’. Atunci când le ajunse vestea bună în legătură cu Isac, a fost numită Sâra, şi a fost Gabriel (pacea asupra lui) care i-a impus acest nume. Ea îşi întrebă atunci soţul: ‘Abraham, de ce a fost înlăturată o literă din numele meu [şi deci ‘‘ iniţial din numele Yasâra]? ‘Abraham l-a întrebat atunci pe Gabriel care i-a spus: ‘Acea literă va merge şi va alungi numele unuia din descendenţii săi, care va fi dintre Profeţii excelenţi; numele său este Hayyâ şi va fi numit Yahyâ‘.”

Printre multele consideraţii care se pot face pe marginea acestei istorisiri (şi în particular cu referinţă la ‘ştiinţa literelor’), observăm pe scurt cum adăugarea literei va transforma cuvântul hayyâ (care se poate înţelege ca fiind un trecut, ‘trăia’), ‘actualizându-l’ în yahyâ (care se poate înţelege la rândul său ca un prezent, ‘trăieşte’).

Apoi spune: ” care va adeverii (musaddiqan, şi ‘confirma’) un Cuvânt care vine de la Dumnezeu„. Ibn ‘Abbâs (transmis de Al-‘Awfiyy şi de alţii), Al-Hasan, Qatâda, ‘Ikrima, Mugiâhid, Abû Ş-Şa’thâ’, As-Suddiyy, Ar-Rabî’ ben Anas şi mulţi alţii, susţin că semnificaţie este că „va confirma pe Iisus fiul Mariei”.

Este afirmat aici de Coran identificarea lui Iisus cu ‘Verbul’ divin, deşi acesta din urmă, în calitate de „calitate primordială a lui Allâh, mai presus de ceea ce este contingent (sifa qadîma), şi care se bazează pe Esenţa Sa (qâ’ima bi-dhâti-Hi)”, nu poate la rigoare să fie identificat într-o manieră exclusivă cu figura istorică a lui Christos, precum subliniază Ar-Râzî.

Spune Ar-Rabî’ ben Anas: „A fost primul care să-l confirme pe Iisus fiul Mariei”, în timp ce Qatâda afirma că sensul ar fi: „Va urma regulile lui Iisus şi Calea sa”. Ibn Giurayj relatează de la Ibn ‘Abbâs: „Yahyâ şi Iisus erau veri şi mama lui Ioan spunea Mariei: ‘Găsesc că cel pe care-l port în pântec se prosternează celui pe care tu îl porţi în pântec’. El astfel îl confirmă deja din pântecul mamei sale, astfel că fu primul care să-l confirme pe Iisus: iar Cuvântul lui Dumnezeu este Iisus. Iar aceasta cu toate că Yahyâ era mai mare de vârstă decât Iisus.”Acelaşi lucru este relatat de As-Suddiyy[2].

Apoi Dumnezeu spune că Yahyâ „va fi un domn (sayyid)”. Conform lui Abû l-‘Âliyya, Ar-Rabî’ ben Anas, Qatâda, Sa’îd ben Giubayr şi mulţi alţii, termenul sayyid este echivalent celui de halîm (‘blând, plăcut, răbdător’, dar şi ‘perspicace, inteligent’). Qatâda ar fi spus că semnificaţia este: „un domn în înţelepciune şi în adoraţie” (…)

Pentru ‘Ikrima, sayyid este cel „care-şi domină mânia”, pentru Ibn Zayd este „nobilul (şarîf)” şi pentru Mugiâhid şi alţii, sensul este „cel care este onorat de Dumnezeu”.

Termenul sayyid acoperă un spectru larg de semnificaţii asemănător celui oferit de italianul ‘signore’ (şi de românul ‘domn’, n.t) (care desemnează cel care are putere sau bogăţie dar şi cel cu  înalte calităţi morale şi spirituale; termenul poate fi utilizat şi ca termen de politeţe). Este vorba de un termen cu o încărcătură particulară care este în mod tradiţional folosit, în afara Profetului (sayyidu-nâ Muhammad, ‘domnul nostru Muhammad’, rugăciunea şi pacea divină asupra sa) şi descendenţilor acestuia şi chiar şi pentru maeştrii spirituali şi membrii confreriilor iniţiatice. Şi în lumina acestei utilizări particulare a cuvântului sayyid trebuie înţelese diversele semnificaţii la care fac aluzie comentatorii, primul dintre ele fiind cel care îl echivalează termenului halîm. Isma’îl Haqqî relatează că sayyid este „un şef care conduce oamenii şi le este superior în nobleţe”, în timp ce Al-Alûsî relatează o altă serie de interpretări: „cel care este satisfăcut de decretul lui Dumnezeu”, „cel care, în căutarea Domnului său, oferă cu generozitate cele două lumi” (şi anume viaţa de aici şi Cea de dincolo); Al-Quşayrî la rândul său adaugă : „cel care nu e sclavul nimănui şi e liber de temniţa patimilor şi de orice fiinţă creată”; şi „cel care depăşeşte oamenii vremii sale”; Al-Alûsî relatează de la Muhammad ben ‘Alî; „este cel a cărui stare interioară nu se modifică în interzis şi în concesii, în refuz şi în acceptare”. Şi apoi Al-Alûsî sintetizează astfel: „Sayyid este mai exact acela care comandă oamenii şi are pe cineva care îl urmează; iar termenul se aplică prin extensie a ceea ce este superior, în lumea aceasta de jos cât şi în Tradiţie.” Cum notează Al-Qurtubî, de la definiţia lui Yahyâ ca sayyid (‘cap’, ‘domn’, de la rădăcina s-w-d, ‘a fi la conducere, a domina’) provine indicaţia scripturală a definirii unui om în acest fel.

În afara calificării sale ca ‘domn’, Yahyâ va fi numit „cast (hasûr)”. Este astfel relatat că Ibn Mas’ûd, Ibn ‘Abbâs, Mugiâhid, ‘Ikrima, Sa’îd ben Giubayr, Abû ş-Şa’thâ’ şi ‘Atiyya Al-‘Awfiyy, spunea că termenul hasûr indică ‘cel care nu are relaţii cu femei’, în timp ce Abû l-‘Âliyya şi Ar-Rabî’ ben Anas spuneau că hasûr este ‘cel care nu poate face copii şi care nu are ‘apă’ (şi anume, lichid seminal). (…) Tot Ibn Abî Hâtim transmite de la Abû Hurayra că Profetul spuse: „Toţi fii lui Adam vor întâlni pe Dumnezeu (având) vreun păcat, pentru care El se va aplica pedeapsa sau va utiliza în cazul lor mizericordia. Toţi, cu excepţia lui Yahyâ fiul lui Zaharia: era un domn şi un cast şi un Profet dintre cei buni.” Apoi Profetul întinse mâna pentru a lua o fărâmă de ţărână, o luă şi spuse: „Membrul său viril era precum această fărâmă.” (…)[3] Spune însă Qâdi ‘Iâd în ‘Cartea vindecării’ (kitâbu ş-şifâ): „Să ştii că Preaînaltul l-a definit pe Yahyâ ca fiind „cast” în sensul de elogiu şi nu se înţelege, precum spun unii, că ar fi fost excesiv de timid sau lipsit de membru viril. Astfel, această ipoteză este respinsă de comentatorii cei mai avizaţi şi de savanţii înzestraţii cu cel mai mult simţ critic, care spun că aceasta ar fi o lipsă, (căci ar fi astfel vorba în acest caz) de un defect şi aceasta nu s-ar potrivi cu siguranţă (calificării) Profeţilor. Semnificaţia sa reală este că Yahyâ ar fi fost păzit de păcate (de către Dumnezeu), pe care nu le comitea şi era ca şi cum s-ar fi abţinut (hasûr) de la acestea. Se spune că sensul ar fi că şi-ar fi înfrânat el însuşi patimile, aşa cum se spune de asemenea că nu ar fi avut nicio dorinţă pentru femei. Ar trebui să-ţi fie clar însă că incapacitatea uniunii sexuale este un defect, în timp ce calitatea constă în a se abţine chiar având capacitatea. Această înfrânare poate surveni printr-o luptă interioară, precum în cazul lui Iisus, sau prin intermediul unui simţ al suficienţei (kifâya) care vine de la Dumnezeu, precum în cazul lui Yahyâ. În ceea ce priveşte apoi pe cel care are capacitatea unirii (sexuale) şi îndeplineşte tot ceea ce este necesar în această privinţă fără ca aceasta să-l îndepărteze de Domnul său, ei bine, acesta este un grad (spiritual) dintre cele mai înalte şi este gradul propriu al Profetului nostru, rugăciunea şi pacea divină asupra sa, care nu s-a îndepărtat de Domnul său chiar având mai multe soţii; astfel, adoraţia sa creştea întărindu-le (şi pe ele în adoraţia lor) , din responsabilitatea pe care o avea faţă de acestea, făcând astfel ca şi acestea să obţină o astfel de adoraţie şi pentru a putea astfel să le călăuzească. Este clar că femeile nu făceau parte din avuţia sa din această lume de jos şi mai curând acestea fac parte din avuţia lumească a altora, aşa cum spune el însuşi: ‘El (Dumnezeu) a făcut ca din lumea voastră, să-mi fie plăcut, femeile, parfumurile şi rugăciunea”.” Ceea ce se înţelege în Coran deci este că Dumnezeu l-a elogiat pe Yahyâ pentru castitatea sa şi aceasta nu înseamnă că nu putea avea relaţii cu femeile. Mai curând sensul, cum spune Qâdi ‘Iâd şi alţii, este de a se înfrâna de la fapte imorale şi infamii, concept care nu exclude că ar fi putut avea relaţii cu femei într-o manieră licită (prin căsătorie), ar fi putut face dragoste cu ele şi ar fi putut avea copii. Şi astfel se înţelege câteodată că el ar fi avut descendenţi, având în vedere invocaţia lui Zaharia ” Doamne, dăruieşte-mi de la Tine o bună descendenţă”, (şi se înţelege) ca şi cum ar fi cerut: ‘Dăruieşte-mi un fiu care să aibă o filiaţie, o descendenţă, o progenitură’. Şi Dumnezeu, slăvit fie El, Preaînaltul, ştie mai bine.

Cuvântul hasûr provine de la rădăcina verbală h-s-r, ‘a se încinge (cu centura)’, ‘a închide’, ‘a se înfrâna (abţine)’. Se înţelege în general că în acest context hasûr înseamnă „persoană extrem de castă’, înţelegându-se ‘cel care merge la extrem în înfrânarea patimilor’. Al-Alûsî relatează o interpretare conform căreia hasûr în acest caz înseamnă: „străin de lumi şi de ceea ce este conţinut în acestea”.Spune Al-Quşayrî: „Yahyâ va fi „cast” în sensul de eliberat de patimi, va fi mai presus de normele proprii ale individualităţii umane (başariyya), chiar în condiţiile în care făcea şi el parte din fiinţele omeneşti. (…) Sau altfel, ceea ce-l făcea să se abţină erau anihilările cauzate de ivirea neaşteptată a Adevărurilor asupra sa, astfel că nu rămânea în el nici un interes pentru vreo ‘parte a sa proprie’.” Apoi pentru Al-Alûsî „hasûr” este cel care se abţine şi îşi interzice orice ‘tânjire’, păstrându-se astfel cu o castitate (‘isma, protecţie) fără început (azaliyya).

As-Suyûtî transmite de la Abû Umâma aceste cuvinte ale Trimisului lui Dumnezeu, rugăciunea şi pacea asupra sa: „Patru feluri de persoane sunt blestemate în lumea de jos şi în Cea de dincolo, în timp ce îngerii spun ‘Amin’: un om pe care Dumnezeu l-a făcut bărbat dar care se efeminează până într-atât încât să semene cu o femeie; o femeie pe care Dumnezeu a creat-o femeie dar care se face masculină până într-atât încât să semene unui bărbat; cel care face ca un orb să greşească strada; un om excesiv de cast (hasûr) căci Dumnezeu nu a făcut să fie hasûr decât Yahyâ fiul lui Zaharia.” Al-Alûsî în fine, transmite acest alt hadith, asemănător cu cel precedent: „După Yahyâ fiul lui Zaharia, Dumnezeu Preaînaltul şi îngerii Săi blestemară omul excesiv de cast.”

Apoi spune că va fi „un Profet (nabiyy) dintre cei buni (min as-sâlihîn)”. Este vorba aici de o a doua ‘veste bună’, aceea a profeţiei lui Yahyâ, după cea dintâi în care era anunţată naşterea unui fiu şi aceasta mult mai elevată. Aceasta este similar cuvintelor lui Dumnezeu către mama lui Moise: „Noi ţi-l vom da înapoi şi vom face din el unul dintre Trimişi” (Cor. 28, 7).

Termenul sâlihîn vine de la singularul sâlih, ‘just’, ‘orânduit’, ‘conform’ şi chiar într–un sens mai generic, ‘bun’, ‘pios’, ‘virtuos’. Derivarea de la rădăcina s-l-h cu prima semnificaţie de ‘a fi adecvat’, ‘ a fi potrivit’, ar putea permite chiar şi o traducere ‘explicativă’: „un Profet dintre cei care sunt calificaţi spiritual”. Al-Alûsî aminteşte sensul de ‘elevare, înălţare’ propriu rădăcinii n-b-‘, de la care avem nabiyy, ‘Profet’, şi spune: „Este [va fi] un Profet”, şi astfel va avea un rang elevat, datorat pogorârii asupra sa a inspiraţiei, „dintre cei buni”, cei care fac astfel parte din prima linie a Duhurilor dispuse pe rânduri pentru a contempla Adevărul în oglinzile celor create.”

Atunci când Zaharia îşi dădu seama de vestea bună, se minună de un fiu care îi era acordat în ciuda bătrâneţii şi ” spuse: ‘Doamne, cum aş putea avea un băiat (gulâm[4]) când m-a ajuns bătrâneţea (kibar) şi soţia mea este sterilă?” Răspunse”, îngerul: „Aşa, Dumnezeu face ce vrea„, adică ‘astfel e Ordinul lui Dumnezeu, Magnificul: nimic nu este care să-L slăbească şi niciun lucru nu-I este egal’.

Spune Al-Quşayrî: „Poate sensul este ‘Care este meritul care să obţină astfel de răspuns şi astfel de onoare?’ Sau ar putea fi: ‘Cum să fac să obţin aceasta? Ar trebui să adopt un copil sau mi se va naşte chiar mie? Şi apoi, va veni de la o altă femeie, diferită cea care este cu mine de ani de zile, sau trebuie să fiu împreună cu o sclavă? Sau va veni mai curând din aceasta?’ Dumnezeu îi răspunse: ‘Fiul se va naşte chiar de la această femeie: voi doi aţi îndurat împreună deziluzia de a rămâne singuri şi acum vestea bună a fiului vă priveşte pe amândoi.’

„Spuse atunci: „Doamne, fă ca să-mi fie pentru mine un semn (aya)”, anume un semnal care să indice în ce fel aş putea să am un fiu. „Semnul tău,”răspunse, „va fi ca pentru trei zile nu vei vorbi oamenilor decât prin intermediul aluziei (ramzan)”, şi deci ‘prin indicaţii’, ‘prin semne’, şi nu vei putea vorbi chiar dacă eşti fizic bine sănătos. În acelaşi fel, în Sura Maria este spus: „Semnul tău va fi că nu vei vorbi oamenilor timp de trei nopţi, conform perfecţiunii” (Coran, 19, 10).

Cuvântul ramz înseamnă ‘semn, simbol, indicaţie, aluzie, cifrare’. Al-Alûsî menţionează cum rădăcina r-m-z ar fi legată de ideea de ‘mişcare, vibraţie, tremur’, şi relatează o interpretare etimologică conform căreia „tot ceea ce impune o vibraţie inteligenţei este aluzie (ramz)”. Conform anumitor tradiţii raportate de As-Suyûtî, Zaharia ar cere un semn pentru că diavolul ar fi insinuat în el un dubiu; el transmite astfel de la ‘Ikrima: „Demonul merse la Zaharia şi voi să umbrească în ochii acestuia binecuvântarea acordată de Dumnezeu. Ii spuse atunci: ‘Ai idee cine era cel care ţi-a adresat cuvântul?’ Da, răspunse, mi-au vorbit îngerii Domnului meu.’ ‘Nu, însă, ‘spuse, ‘era demonul căci dacă ar fi fost Domnul tău, te-ar fi chemat în secret, aşa cum şi tu L-ai chemat în secret.’ Zaharia spus atunci: „Doamne, fă ca să fie pentru mine un semn.’ ” At-Tabari însă este singurul care dă importanţă opiniei conform cărei ordinul lui Dumnezeu de ‘a nu vorbi oamenilor pentru trei zile decât prin intermediul aluziei’ ar trebui să fie considerată ca o pedeapsă pentru Zaharia, având în vedere că ceruse ‘un semn’ după ce îngerii îi dăduseră vestea bună în legătură cu Yahyâ.

Apoi îi fu ordonat să amintească mult pe Domnul, să-L slăvească şi să-L glorifice în această situaţie: „Aminteşte (udhkur) mult pe Domnul şi slăveşte-L seara şi dimineaţa.” Dacă Dumnezeu Preaînaltul vrea, vom vorbi mai mult despre aceasta în (comentariul la) versetele 10-11 din Sura Maria.

Conform lui Al-Quşâyrî, semnul cerut de la Dumnezeu „consta în înfrânarea limbii de la discuţii cu fiinţele create, putând însă să exprime gloria lui Allâh, precum se spune: ‘Nu-ţi interzice să vorbeşti cu Mine, căci Eu nu interzic Sfinţilor mei conversaţia cu Mine.’ „Aminteşte mult pe Domnul”, continuu, cu inima şi cu limba, „şi slăveşte-L seara şi dimineaţă’; în rugăciunea continuă.” At-Tabarî relatează de la Muhammad ben Ka’b: „Dacă Dumnezeu ar fi permis cuiva să abandoneze Amintirea (dhikr) lui Dumnezeu, cu siguranţă i-ar fi permis lui Zaharia, având în vedere că-i zice „semnul tău va fi că pentru trei zile nu vei vorbi oamenilor decât prin intermediul aluziei”. El însă adaugă „Aminteşte mult pe Domnul”. Spune Ismâ’îl Haqqî: „Se înţelege aici Amintirea (dhikr) efectuată cu inima. În fapt, aceia care sunt scufundaţi în oceanele cunoaşterii lui Dumnezeu Preaînaltul, urmează aceast obicei: înainte de toate se străduiesc cu constanţă un anumit timp în Amintirea lui Dumnezeu efectuată cu limba. Atunci când inima s-a umplut cu lumina Amintirii lui Dumnezeu, limba lor tace şi Amintirea rămâne în inimă. De aceea aceştia spun: ‘Cui cunoaşte pe Dumnezeu, limba i se sfârşeşte.’ Fu ordonat lui Zaharia să tacă cu limba şi în acelaşi timp să caute Prezenţa în Amintire şi în cunoaştere şi să persevereze în aceasta. Să ştii că există grade diferite în privinţa Amintirii, şi că în raport cu Amintirea inimii, Amintirea limbii este pe un grad secundar (tanazzul, coborâre). Se transmite că atunci când Iisus (pacea asupra sa) urcă în cel mai înalt grad al Amintirii, veni la el demonul şi îi spuse: ‘Iisus, aminteşte-L pe Dumnezeu!’ Iisus se minună foarte tare de o asemenea cerere imperativă de a efectua dhikr-ul, din partea unei fiinţei a cărei naturi însăşi este îndreptată către împiedicare Amintirii. Apoi, îi fu clar că demonul intenţiona să-l inducă în eroare şi să-l facă să coboare gradul Amintirii de la cel al inimii la cel al limbii, lucru care ar fi constituit astfel o coborâre în grad faţă de staţiunea sa spirituală.” Şi tot Ismâ’îl Haqqî relatează de la Al-Husayn: „Căutaţi dulceaţa în trei lucruri: în rugăciunea, în Amintire (lui Dumnezeu) ş în recitare (a Coranului). Dacă le găsiţi, bine; dar dacă nu le găsiţi, să ştiţi că poarta e închisă.”

În fragmentul următor Mahmûd Al-Gurâb sintetizează diferite citate luate din operele lui Ibn ‘Arabî (şi care pot fi puse şi ca referinţă pentru versetele 10-11 din Sura Maria)[5], în care este pus în evidenţă raportul între ‘exterior’ şi ‘interior’ care este delimitat în ambele pasaje coranice referitoare la ‘semnul lui Zaharia: „Să şti că realitatea (al-amr) se manifestă de la o dimensiune interioară, precum şi viceversa [se interiorizează pornind de la o dimensiune exterioară]: atunci când se întăreşte exteriorul, se diminuează interiorul şi când se întăreşte interiorul se diminuează exteriorul. Exteriorul influenţează interiorul transformând în sine ceea ce atinge şi viceversa, şi toate acestea cu permisiunea lui Allâh. Pentru aceasta Preaînaltul i-a ordonat lui Zaharia să ‘tacă pentru trei zile’ şi ‘să ordone oamenilor săi Amintirea (dhikr) dimineaţa şi seara’: în acest mod realizând dimensiunea sa interioară şi pune exteriorului său în locul său just şi are viaţă (yahyâ)[6]. Şi recurge la ajutorul Amintirii (dhikr) efectuat de oamenii săi, persoane care sunt asemenea lui, dar care nu sunt potrivite pentru tăcere: Amintirea [exprimată exterior] este în realitate mai oportună pentru ei decât pentru Zaharia: acesta din urmă era de fapt foarte bătrân şi se sfârşea[7]. (…) [În interdicţia divină de a vorbi] se face o excepţie pentru aluzie, [înţelegând deci aluzia ca făcând parte dintre diferitele tipuri de ‘discurs’]: în realitate, efectul (al-athar) se produce pornind de la aluzie aşa cum se produce provenind de la discursul realizat şi alcătuit din litere. Prin ramz se înţelege o aluzie exprimată prin cuvinte care nu este înţeleasă decât de cei cărora le este destinată sau şi un discurs care nu exprimă în exterior ceea ce are în vedere cel care îl pronunţă: figurile simbolice folosite în aluzii nu au deci o semnificaţie în sine ci doar în contextul la ceea ce fac aluzie.”

Spune Al-Alûsî: „‘Semnul tău (…) va fi că pentru trei zile nu vei vorbi oamenilor'”, căci limba ta va fi înfrânată în a le adresa lor cuvântul, pentru ca astfel să-ţi rezervi secretul pentru Domnul tău şi să te ocupi de El în exterior şi în interior. Nu vei vorbi deci „‘decât prin intermediul aluziei'”, cu care la nevoie poţi să respingi restrângerea inimii tale. Pentru Cunoscători (al-‘ârifûn) adevărata semnificaţie a aluziei (ramz) este indicarea secretului secretului, de a face cunoscută ideea ideii, făcând să se mişte lanţul relaţiei între cei doi interlocutori. „Aminteşte mult pe Domnul tău”, purificând intenţia ta de orice gând deşert, reunind energiile spirituale graţie curăţirii sercretului prin intermediul dialogului intim şi făcând ca Duhul să rămână imobil şi uluit (tahayyur) în contemplaţie. „Şi dă-I slavă”, adică fă ca Domnul tău să fie imun de orice asociere, în existenţă „seara şi dimineaţa”, şi deci în extincţie (fanâ’) şi în permanenţă (baqâ’).”

*

Spune Al-Qâşânî:

„Doamne, dăruieşte-mi de la Tine o bună descendenţă”: Zaharia era un Imam mult înaintat în vârstă şi ceru un fiu adevărat care să îi ia locul în educarea şi călăuzirea poporului său, lucru la care se face aluzie în Sura „Kâf, Hâ’, Yâ, ‘Ayn, Sâd” [Sura Maria (19)]. Prin mijlocirea puterii Sale, El îi dărui pe Yahyâ, după ce I-a impus să stea trei zile în izolare.

În ceea ce priveşte interpretarea adaptată stărilor şi detaliilor fiinţei tale [şi anume interpretarea microcosmică], pe care tu o cunoşti bine, se poate spune ceea ce urmează: Natura fizică, facultatea corporală, soţia lui Imran, care reprezintă Duhul, dă cu jurământ lui Allâh Preaînaltul ‘sufletul liniştit’ care face parte din potenţialitatea sa, constrângându-l la ordinea stabilită de Adevăr şi la supunere ascultătoare faţă de El. Dădu atunci naştere părţii feminine ale sufletului, şi El „făcu din Zaharia”, facultatea reflexivă, „tutorele ei”, după ce acceptase în prealabil (ca acesta – ‘sufletul liniştit’) să fie purificat şi sfinţit.”

De fiecare dată când Zaharia”, facultatea reflexivă, „intra la ea” în ‘retragerea minţii’ „,”găsea lângă ea bună providenţă”, şi deci adevărurile inteligibile prin intuiţie (al-ma’ânî l-hadsiyya) care i se revelau din cauza purităţii sale, fără ‘distingere (implicare)’ din partea facultăţii reflexive. „Şi atunci Zaharia”, facultatea reflexivă (fikr), „invocă” alcătuirea (tarkîb) acestor adevăruri intuitive şi ceru Domnului său darul unui fiu bun şi purificat de necurăţia ‘naturii’.

Allâh auzi această invocaţia şi astfel o îndeplini. Apoi, „îngerii” facultăţilor spirituale „l-au chemat în timp ce stătea în picioare (qâ’im) să se roage”, şi deci în timp ce îndeplinea (qâ’im) ordinul divin de ‘punere împreună’ a ceea ce cunoştea raţional (al-ma’lûmât), în timp ce se ruga cu încredere Domnul său ca să facă să se pogoare luminile, în timp ce se apropia de El orientându-se către lumea sfântă, în mihrâb-ul minţii. „Allâh îţi dă vestea bună a lui Yahyâ”, a intelectului în act (al-‘aql bi-l-fi’l) „care va confirma” pe Iisus, şi deci inima, şi va avea credinţă în el, ‘Cuvântul lui Allâh’, în legătură cu faptul că fiinţa sa este purificată de lumea (grosieră) a corpurilor şi a naşterii materiale. Este „un domn (sayyid)”, dominând toate felurile de capacităţi, şi e „cast” şi deci se înfrânează de la contactul cu natura corporală şi frecventării facultăţilor fizice. Este „un Profet” care prin ordin divin aduce veşti despre cunoaşteri şi despre Adevărurile totale şi învaţă pe oameni calităţile virtuoase şi dispoziţiile oportune şi e „din cei buni (as-sâlihîn, de la rădăcina s-l-h)” şi deci dă drepturi realităţilor separate (mufâraqât) şi abstracte (mugiarradât), care, prin intermediul propriilor sale acte, sunt făcute să fie apte (tuslahu, tot de la s-l-h) să devină dintre cele care sunt ‘apropiate’ de Prezenţa lui Allâh Preaînaltul.

Aceasta după ce [Zaharia], capacitatea reflexivă, a „atins bătrâneţea (kibar, şi ‘măreţia’), şi deci a ajuns la maximum capacităţii sale de a fi (tûr), fără însă să poată ajunge să perceapă Adevărurile prea-sfinte şi cunoaşterile totale ale ştiinţelor; şi după ce ‘soţia sa’, ‘natura’ suflului sufletesc (tabî’tu r-râhi n-nafsâniyya), ea fiind locul liberei acţiuni a facultăţii reflexive, s-a dovedit a fi „sterilă”, şi anume, prin faptul că nu poate recepţiona lumina pură.

‘Semnul’ acestui lucru, şi anume semnul luminii pure şi a manifestării acesteia plecând de la sufletul purificat, este faptul de a se abţine de’ a vorbi’ cu facultăţile corporale ca urmare a cererilor şi dorinţelor lor şi de a se amesteca cu acestea în plăcerile lor superficiale, „pentru trei zile”, şi fiecare „zi” reprezintă o ‘decadă’ din ‘modalităţile’ vieţii sale, şi deci zece ani.

Pentru ‘trei zile’ nu va vorbi deci acestor facultăţi ‘decât prin semne făcute prin intermediul aluziei ascunse’, şi ordonând lor ‘slăvirea’ particulară rezervată fiecăreia dintre ele, fără însă să se apropie de el în obiectivele pe care acestea le au. Şi în cele ‘trei zile’, şi deci pentru o perioadă de treizeci de ani de la începutul vârstei discernământului, vârstă la care se ajunge la zece ani, nu se va ocupa decât de amintirea Domnului său în ‘retragerea (izolarea)’ minţii sale şi de perseverarea continuă în glorificarea rezervată acestui lucru (ritului de amintire, n.t).

Al-Alûsî propune o interpretare microcosmică diferită: „ Zaharia invocă atunci”, şi anume predispoziţia (isti’dâd) „invocă pe Domnul său spunând: ‘Doamne, dăruieşte-mi de la Tine o descendenţă bună'”, şi deci sufletul purificat, lipsit de defecte, „‘Tu care eşti Cel care ascultă invocaţiile'”, din parte cui este sincer în cererea (sa). „Îngerii”, şi anume facultăţile spirituale, „l-au chemat în timp ce stătea în picioare” ridicat pentru a îndeplini propria constituţie (naş’a), „pentru a se ruga, în chilia sa”, şi astfel în timp ce stătea în izolarea umilinţei invocându-L pe Allâh Preaînaltul, Cel care inundă receptaculele datorită potenţialităţilor.”‘Allâh îţi dă vestea bună a lui Yahyâ'”, şi deci a Duhului viu (ar-rûhu l-hayy) în Duhul Adevărului şi în atributele divine, „‘care va confirma un Cuvânt care vine de la Allâh'”, şi deci ceea ce îngerii inspiraţiei obţin din partea Revărsării Absolute (al-fayyâdu l-mutlaq). „‘Va fi un domn'”, nu îl vor domina deci patimile proprii sufletului, şi „‘un cast'”, şi anume va fi extrem în a-şi interzice plăcerile lumii de jos; el va fi „‘un Profet'”, unul deci care va aduce vestea[8] din ceea ce a primit din lumile suprasensibile (malakût), „dintre cei” care sunt apţi (sâlihîna) pentru această Prezenţă, care satisfac drepturilor Adevărului şi a fiinţelor create, fiind caracterizaţi de atributele proprii Permanenţei (baqâ’), după cele proprii Extincţiei (fanâ’).

„Spuse: ‘Doamne, cum aş putea să am un fiu când m-a ajuns bătrâneţea'”, şi sunt în starea în care am ajuns la o slăbire a facultăţilor proprii ale naturii, „‘şi soţia mea'”, sufletul animal, „‘este sterilă'” şi deci nu poate să dea naştere unui fiu de acest fel: şarpele nu poate în realitate să dea naştere decât unui şarpe mai mic. „Răspunse: ‘Aşa, Allâh face ce vrea'”, şi deci în felul acesta Allâh în excepţionalitatea Sa îndeplineşte miracole care sunt considerate de necrezut de cei care sunt limitaţi în faptul de a-şi îndrepta privirea doar înspre lucrurile obişnuite şi au rămas astfel prizonierii închisorii obiceiului lor. „Spuse: ‘Doamne, fă să fie pentru mine un semn'”, deci fă ca pentru mine să fie un semn pentru acest lucru, ca să pot astfel să-Ţi mulțumesc, cerându-Ţi ca favorurile tale să se înmulţească fără sfârşit. „Răspunse:’Semnul tău va fi'” că vei vorbi cu oamenii, şi prin ‘oameni’ se înţelege plăcerile comune, din care se dobândeşte o senzaţie de confort, „‘pentru trei zile'”, şi deci ziua extincţiei în acţiunile (divine, af’âl), ziua extincţiei în atribute (sifât) şi ziua extincţiei în Esenţă (dhât); şi nu le vei adresa cuvântul „decât prin intermediul aluziei”, şi deci doar în măsura în care eşti forţat de necesitate. „Aminteşte…Domnul tău (rabba-ka)” care te-a educat (rabbâ-ka) până când te-a făcut să ajungi la această realizare şi aminteşte-L „mult”, pentru ca astfel să-ţi acorde un bine imens; „şi slăveşte-L”, şi deci protejează pe Domnul tău de defecte ce provin din faptul de a-L înţelege limitat în locurile de manifestare, „noaptea şi dimineaţa”, în cele două momente de luciditate şi de stingere (mahw, şi ‘anulare’, ‘ştergere’).”

***

*traducerea este din comentariul în italiană la ‘Sura ‘Familiei lui Imran’ în înţelepciunea islamică’, de Lodovico Zamboni, Edizioni Orientamento Al-Qibla,

NOTE: 

[1] [Traducem ‘Ioan’ numele lui Yahyâ, căci este evident din context că este vorba de Ioan Botezătorul. Yahyâ provine din punct de vedere etimologic de la rădăcina verbală ḫ-y-y (‘a trăi’, ‘a fii viu’): pe baza acestei probabile etimologii se bazează diferite interpretări, care îşi propun să sublinieze diferitele aspecte ale funcţiunii de vivificare a lui Ioan Botezătorul. Conform lui Nîsâbûrî, numele de Ioan este legat de ‘viaţă’ „pentru că el nu a fost niciodată atins de moarte: nici de moartea inimii datorită actelor de nesupunere nici de moartea fizică. Căci el a fost martirizat iar martirii nu mor ci mai degrabă „sunt vii şi aproape de Domnul lor le este lor acordată providenţa”.(Cor. 3,169) În acelaşi fel Al-Junayd, relatat de As-Sulamî, spune: „A fost numit Yahyâ, nu nume care nu exista înainte; Yahyâ este în fapt cel care trăieşte în supunere şi în armonie (muwâfaqa, ‘acord’, ‘conformitate’,’adecvare’) şi nu moare în păcat şi în dizarmonie (mukhâlafa, ‘opoziţie’, ‘dezacord’, ‘neascultare’). Şi chiar aceasta este caracteristica, calitatea sa, anume de a nu fi atins de marca opoziţiei ireductibile (khilâf, ‘dizarmonie’, ‘dezacord’, ‘neascultare’) şi nici de limba reproşului.” ]

[2] Al-Alûsî menţionază aici relaterea evanghelică a botezului lui Iisus de către Ioan, aflat în Evanghelia după Matei (3, 13-17), Marcu (1, 9-11) şi Luca (3, 21-22).

[3] Ibn Kathîr citează diferite versiuni ale acestui hadith, în multe din acestea cuvintele respective (sau unele foarte asemănătoare) nu sunt atribuite Profetului ci lui ‘Abdallâh ben Al-‘Âs.

[4] În legătură cu termenul gulâm, a se vedea comentariul nostru la Sura 19, 7 din Sura Maria în înţelepciunea islamică.

[Cuvântul gulâm (băiat), înseamnă mai exact ‘fecior’, ‘flăcău’ (adolescent), şi derivă din punct de vedere etimologic, cum observă At-Tibrisî în comentariul la versetul 40 din Sura Familiei lui Imran, de la rădăcina g-l-m, ‘a avea o puternică dorinţă sexuală’. Termenul este utilizat şi în alte părţi din Coran (de exemplu în cazul lui Iisus, ‘băiatul’ dăruit de Dumnezeu Mariei), acolo unde se aplică, cum indică Vâlsan, „unui anumit tip al generaţiei spirituale”.]

[5] „Spuse apoi [Zaharia]: „Doamne, fă ca pentru mine să fie un semn!” Îi răspunse: ‘Semnul tău va fi că vei vorbi oamenilor timp de trei nopţi, conform perfecţiunii.” Ieşi deci din locul său de retragere, către oamenii săi şi îi inspiră pe aceştia să slăvească [pe Dumnezeu] dimineaţa şi seara.”

[6] Expresia ‘are viaţă’ (yahyâ) este echivalentul exact în arabă al numelui lui Ioan Botezătorul, Yahyâ, fiul aşteptat de Zaharia.

[7] Un alt ‘joc de cuvinte’ semnificativ a lui Ibn ‘Arabî: cuvintele şaikh kabîr (‘foarte bătrân’) ar putea să însemne şi ‘un mare Maestru (spiritual)’, şi astfel se poate înţelege: „având în vedere că el era un mare Maestru şi ajunsese la extincţia [în Allâh]”.

[8] Aluzie la o altă semnificaţie a rădăcinii verbale n-b-‘, ‘a aduce veşti’ (a înştiinţa).

Reclame