6. as-sabr

„Constanţa” înseamnă a ţine inima la dispoziţia decretelor divine. Pentru vulg, constanţa revine la încadrarea inimii în supunerea faţă de prescripţiile cele mai dificile (ale Legii Sacre) şi în refuzul transgresiunilor.
Pentru elită, „constanţa”, este încadrarea sufletului (nafs) în exerciţii pioase (ar-riyâdât) şi discipline spirituale (eforturi – al-mujâhadât) şi, de asemenea, înfruntarea pericolelor pe care le întâmpină parcurgând calea supusă schimbărilor de stare (tarîq al-ahwâl) prin stările de vigilenţă ale inimii (murâqabat al-qalb) care se străduieşte să se menţină într-o stare de concentrare (permanent) (prezenţă – hudûr) şi care caută să obţină ridicarea voalurilor.
Cât despre „constanţa” elitei elitei, aceasta este încadrarea duhului (ar-rûh) şi a secretului intim (as-sirr) în prezenţă (al-hadra), în contemplaţii (al-muşâhadât) şi viziuni (esenţiale) (mu’âyanât); sau se mai poate spune, este menţinerea constantă a privirii (dawâm an-nazra) şi aflarea permanentă în Prezenţa divină (al-‘ukûf fi l-hadra).[1]

*

[Pentru Al-Jurjânî, As-Sabr înseamnă: „a renunţa de a se plânge altcuiva în afara lui Dumnezeu, de încercările dificile pe care le suportăm.
Dumnezeu a elogiat pe Profetul Iov (Ayyûb) – asupra sa Pacea – pentru constanţa sa, în următorul verset: „Cu adevărat, Noi l-am aflat răbdător” (Coran 38, 44) în ciuda cererii sale de a îndepărta de la el ceea ce-l prejudicia (ad-darr), conform acestui alt verset: „Şi Iov! El îl chema pe Domnul său: “Nenorocirea m-a lovit, însă Tu eşti Cel mai milostiv dintre cei care se milostivesc!” (Coran 21, 83).

Ori noi ştim că servitorul, în starea sa de statornicie (sabr), în chemarea sa către Domnul, nu trebuie să fie lipsit de normele sacre de respect atunci când se produce vreun prejudiciu, pentru ca să nu ajungă să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. I se cere mai degrabă să suporte (tahammul) adversitatea (maşâqq) care îl loveşte. Dumnezeu spune în legătură cu aceasta: „Noi i-am atins deja cu pedeapsă, însă ei nu s-au întors către Domnul lor şi nici nu s-au smerit.” (Coran 23, 76).

A fi mulţumit cu Decretul imuabil (al destinului) (ar-ridâ bi-l-qadâ) consistă în a nu fi insolent şi a nu arunca nemulţumirea nici către Dumnezeu nici către alţii, chiar dacă, în ciuda existenţei satisfacţiei (interioare) în ceea ce priveşte destinul, se poate ivi vreo critică (qadh).
Prejudiciul pe care servitorul îl suportă este cel care este fixat încă din pre-eternitate (azal), fie că este de acord cu aceasta sau nu, aşa cum rezultă din acest cuvânt al Trimisului lui Dumnezeu – Pacea şi Rugăciunea asupra sa:
„Cel care se bucură de un bine, să-l laude pe Dumnezeu! Cel care nu se bucură de aceasta să nu blameze decât pe sine-însuşi!”
Satisfacţia trebuise să acompanieze cu necesitate intrarea în vigoare a Decretului (destinul stabilit de Dumnezeu) căci servitorul trebuie să fie, fără nici un dubiu, satisfăcut de Hotărârea (hukm) Domnului Său.]

***

sabr-calligraphy

NOTE:

[1] Se remarcă faptul că cuvântul sabr nu poate fi tradus aici prin „răbdare”, „îndurare” sau „perseverenţă” care sunt echivalentele cele mai des folosite şi care sunt câteodată valabile. Ideea principală este cea a încadrării (închidere, detenţie: habs) a sufletului în limitele stricte care îl împiedică să cedeze solicitărilor exterioare.
Într-un fel asemănător, Ghazzâlî (Ihyâ’ IV, 57, 21 – 58: sabr) explică că sabr este o facultate specifică a omului care îi permite să respingă dorinţa, spre deosebire de animale care, ele în sine, nu au de ce să lupte, şi de îngeri peste care dorinţa nu are nicio putere.
Punctul de vedere al lui Ibn Al-‘Arîf despre sabr este că acesta aparţine vulgului, din cauza faptului că implică un efort de dominare asupra propriului suflet. El recunoaşte însă că există şi o „răbdare întru Dumnezeu” (sabr ‘alâ-Llâh, istibâr), care este proprie elitei: este cea prin care Iov (asupra sa Pacea) se bucura de încercările voite de Domnul său (Mahâsin, trad., pag. 37).

 

Reclame