(baza comentariului este textul lui Ibn Kathir punctat de intervenţiile traducătorului italian cu texte din alţi exegeţi (Al-Alûsî, Ar-Râzî, Al-Qâşânî, Ibn Ajiba, etc))

{ إِنَّ ٱللَّهَ ٱصْطَفَىٰ ءَادَمَ وَنُوحاً وَآلَ إِبْرَاهِيمَ وَآلَ عِمْرَانَ عَلَى ٱلْعَالَمِينَ }
{ ذُرِّيَّةً بَعْضُهَا مِن بَعْضٍ وَٱللَّهُ سَمِيعٌ عَلِيمٌ }

„Cu adevărat Dumnezeu l-a ales pe Adam, Noe, familia lui Abraham şi familia lui Imran peste lumi: sunt descendenţi unii din alţii şi Dumnezeu ascultă şi ştie.” (Coran, 3:33-34)

Dumnezeu Preaînaltul ne informează că a ales anumite ‘case’ (familii) preferându-le mai mult imrandecât toate celelalte fiinţe de pe pământ. El „a ales (istafâ) pe Adam„, asupra sa pacea: l-a creat cu mâinile Sale, îi i-a insuflat Duhul Său, a făcut ca îngerii să i se prosterneze în faţa sa, l-a învăţat numele tuturor lururilor, l-a făcut să locuiască în Paradis şi, printr-o Înţelepciune care Îi aparţine, l-a făcut să cadă din acesta.

Conform lui Al-Wâsîtî, citat de As-Sulamî, Dumnezeu l-a ales pe Adam „pe atunci pe când nu exista început (azal), mai întâi încă de a fi ajuns la existenţă. Cu aceasta dă de înţeles fiinţelor Sale create că neascultarea lui Adam nu are nicio influenţă asupra faptului de a fi fost ales, deoarece asemenea neascultare precede [existenţierea lui Adam] şi este contemporană înţelepciunii divine [legată, n.t] de ceea ce s-ar fi îndeplinit.” Şi tot As-Sulamî relatează de la An-Nazrâbâdî: „Dacă vezi în Adam propriile sale caracteristici, îl vei afla descris prin cuvintele: „ Şi Adam n-a ascultat de Domnul său şi s-a rătăcit” (Cor., XX, 121). Dacă în schimb vei vedea în el calitatea Adevărului, îl vei găsi în cuvintele: „Cu adevărat Dumnezeu l-a ales pe Adam”. Cum ar putea oare ca neascultarea să aibă vreo influenţă asupra alegerii sale?” În plus, de la Al-Wâsitî: „Alegerea [lui Dumnezeu, n.t] se bazează pe Adevăr, în timp ce neascultarea reprezintă manifestarea individualităţii umane (başariyya): şi pocăinţa pentru aceasta este un lucru foarte ciudat, căci de la sine însuşi se întoarce la sine însuşi.”

Şi l-a ales pe „Noe”, asupra sa pacea, făcând din el primul Trimis pentru oamenii de pe pământ, într-o epocă în care oamenii adorau idolii şi asociau lui Dumnezeu ceva care în realitate nu avea nicio putere. Iar Dumnezeu l-a răzbunat. Noe rămăsese foarte multă vreme în mijlocul oamenilor săi, chemându-i la Dumnezeu zi şi noapte, în secret şi deschis, dar aceasta nu a făcut decât să crească rebeliunea lor: el atunci a invocat pe Dumnezeu împotriva lor iar El i-a înecat până la unu, salvând dintre ei doar pe cei care l-au urmat în Tradiţia cu care Dumnezeu l-a trimis. Şi a ales „familia lui Abraham”: şi printre aceştia este domnul (sayyid) oamenilor, cel care este sigiliul absolut al Profeţilor, adică pe Muhammad, asupra sa rugăciunea şi pacea divină.

Ar-Râzî, raportat de la Mahmud Ayub, precizează în ce sens trebuie reţinut că Muhammad nu doar că face parte din ‘familia lui Abraham’ ci este şi acela care adună în sine întreaga ereditate: „Descendenţa lui Abraham a fost împărţită în două secţiuni, aceea a lui Ismail şi aceea a lui Isac. Ismail a fost făcut punct de origine a manifestării Duhului Sfinţeniei (Rûh al-Quddûs) în Muhammad. Isaac, la rândul său, a fost punctul de origine a alte două secţiuni: aceea a lui Iacob şi aceea a lui Esau. Dumnezeu a pus profeţia în descendenţa lui Iacob şi regalitatea în cea a lui Esau, diviziune care s-a continuat până în vremea lui Muhammad. Când însă apăru Muhammad, Dumnezeu transferă în el atât lumina profeţiei cât şi cea a regalităţii, iar din aceasta rezultă că atât profeţia cât şi regalitatea vor rămâne în cei care îl urmează până la Ziua Învierii din Morţi.

Şi a ales „familia lui Imran (‘imrân), iar prin Imran se înţelege tatăl Mariei, mama lui Iisus. Cum afirmă Muhammad bin Ishâq, este vorba de Imran fiul lui Yâşim (…), din descendenţa lui Solomon fiului lui David, şi astfel Iisus descinde din stirpea lui Abraham, cum se va explica în comentariul de la Sura Turmelor, dacă Preaînaltul vrea; şi în El ne punem încrederea.

Conform lui Ibn Kathir, Imran despre care se vorbeşte aici este descendent a lui David, iar ‘familia’ sa cuprinde pe soţia sa Hanna bint Fâqûdh (Ana), pe fiica sa Maria, pe cealaltă fiică Iyşa’ (Elisabeta), pe Zaharia, soţul Elisabetei, pe Iisus şi Ioan, fiul Mariei primul şi a lui Zaharia şi Elisabetei cel de-al doilea. De notat însă că Imran este şi numele tatălui lui Moise şi lui Aaron iar aici Textul Coranic nu precizează despre care Imran este vorba; cei mai mulţi înţeleg că este vorba de tatăl Mariei (şi deci de Ioachim din Tradiţia creştină) din versetul următor, 35, în care se vorbeşte de Ana „soţia lui Imran”. Alţii, precum Ar-Râzî, pun în evidenţă ‘lipsa de precizie’ coranică, care ridică orice limitare temporală pentru ‘Imran’ pentru a-l înălţa la dimensiunea unui ‘nume simbol’; pentru înţelegerea acestui nume este importantă interpretarea etimologică a acestuia: numele ‘imrân derivă de la rădăcina ‘-m-r care adună sensurile de ‘a fi longeviv’, ‘popular’, ‘a face să fie locuit (un ţinut)’, ‘a construi, a edifica’ şi ‘a umple, a străbate’. În versetele 84-5 din Sura Turmelor (VI) este spus: „ Noi i i-am dăruit (lui Abraham) pe Isaac şi Iacob — şi amândoura le-am dăruit călăuzirea precum odinioară l-am călăuzit pe Noe. Şi din descendenţa sa (şi deci din descendenţa lui Abraham) i-a dat călăuzirea lui David, Solomon, Iov, Iosif, Moise, Aaron, căci aşa îi răsplătim pe făptuitorii de bine (muhsinîn), şi de asemenea lui Zaharia, Ioan, Iisus, Elia — toţi au fost dintre cei pioşi (sâlihîn)”. Comentând acest verset Ibn Kathir relatează un hadith în care faptul că Iisus din partea mamei ar fi din seminţia lui Abraham, este un lucru reţinut ca ‘indicaţie a nobilităţii descendenţilor lui Muhammad, cei care descind prin Al-Hasan şi Al-Husayn, deci prin fata lui, Fatima (deci pe linie feminină). În acest hadith, reluat de Ibn Abî Hâtim, Abû Harb bin Abî l-Aswad spune: „Al-Haggiâj a fost trimis la Yahyâ ben Ya’mar, şi i-a spus: ‘Mi s-a relatat că tu susţii că Al-Hasan şi Al-Husayn fac parte din descendenţii Profetului, asupra sa şi asupra familiei sale rugăciunea şi pacea divină, şi că găseşti pentru aceasta referinţa în Cartea lui Dumnezeu. Eu am citit-o de la început până la sfârşit dar nu am găsit indicii pentru aceasta.’ I-a răspuns: ‘Nu ai citit oare în Sura Turmelor, atunci când se spune: „şi din descendenţa sa îi dăm călăuzirea lui David, lui Solomon”, până atunci când spune „şi lui Zaharia, lui Ioan, lui Iisus”? ‘Desigur’, răspunse, ‘Iar Iisus nu face oare parte din descendenţa lui Abraham, în ciuda faptului că nu are tată?’, ‘Ai dreptate’, concluzionă Al-Haggiâj.”

[Şi i-a ales „peste lumi” (‘ala l-‘âlamîn)]

Conform opiniei celei mai răspândite, semnificaţia este ‘i-a ales dintre toate fiinţele create’: termenul âlam altfel decât ‘lume’, ‘univers’, la plural âlamûn (sau ‘âlamîn, la al doilea ‘caz’), semnifică în particular şi ‘fiinţă’, ‘oameni’, ‘persoane’ (ceva similar se poate găsi în termenul francez monde [dar şi în românescul lume, n.t]). Trebuie însă luat în considerare că Textul sacru nu privilegiază, în orice caz, interpretarea cea mai restrânsă ca sens (‘persoane’) faţă de cea care este mai amplă şi mai ‘cuprinzătoare’ (‘lumi’). Părerea noastră este că trebuie astfel limitată utilizarea termenului ‘fiinţă (creată) doar pentru termenul arab (makhlûqûn), dat fiind faptul că ‘fiinţa creată’ este cuvântul care face aluzie la unul din modurile de realizare a raportului dintre Allâh şi fiinţe (‘creaţie’ ca ‘formare ex-nihilo din partea lui Dumnezeu’). Viceversa, datorită derivării etimologice de la rădăcina ‘-l-m, cu semnificaţia principală de ‘a cunoaşte’, cuvântul ‘âlam (şi âlamûn) se poate pune în referinţă cu prezenţa în toată manifestarea a ‘înţelepciunii’ divine.

Conform opiniei lui Al-Halîmî, relatată de Ar-Râzî, ‘alegerea’ Profeţilor cuprinde, ca un corolar al excelenţei lor spirituale şi intelectuale, şi o excepţionalitate ‘fizică’, care priveşte mai ales facultăţile inegalabile şi miraculoase al organelor lor de simţ.

Spune Ibn ‘Agîba: „Adevărul, Preaînaltul, a ales pe aceşti Trimişi divin să reveleze Tradiţia după ce luminile sale erau stinse şi o reînsufleţesc după ce secretele sale erau dispărute. Ei sunt Imamii călăuzirii (…). Cine în această comunitate muhammadiană urmează paşii lor, purtând din nou pe oameni la Religie şi clarificându-le lor particularităţile Căii iniţiatice, calea care duce la Realizarea metafizică (tahqîq), face deci parte dintre cei care sunt aleşi de Dumnezeu peste semenii din vremea lor. Spune Profetul: ‘Cu adevărat, Dumnezeu la tot o sută de ani trimite pe cineva să aducă din nou (să reînoiască – yugiaddidu) Religia aceste comunităţi.’ Relatează Al-Harîri: ‘Al-Hasan Al-Basrî a murit după prânz, într-o Vineri. Atunci când musulmanii au îndeplinit rugăciunea comunitară de Vineri, [i-au luat corpul şi] l-au purtat [la mormânt]. Din ziua în care Islamul a apărut şi până atunci, niciodată oamenii nu au renunţat să facă rugăciunea de după-amiază (salâtu l-‘asr) în moscheea comunitară din Basra, cum s-a întâmplat în ziua în care a murit Al-Hasan; toţi însă urmau funeraliile sale şi în moschee nu mai rămăsese nimeni pentru ‘asr[1]. Am auzit un crainic care chema zicând: „Cu adevărat Dumnezeu l-a ales pe Adam, Noe , familia lui Abraham şi familia lui Imran peste lumi”, şi l-a ales pe Al-Hasan peste toţi semenii din vremea sa!”.

[„Sunt descendenţi unii din alţii şi Dumnezeu ascultă (samî’) şi ştie (‘alîm)„].

Cu expresia „sunt descendenţi unii din alţii” (pe care Ibn Kathir nu o comentează) este evidenţiată existenţa unei paternităţi şi a unei filiaţii spirituale. As-Suyûtî relatează de la Gia’far bin Muhammad că într-o zi ‘Alî „spuse lui Al-Hasan: ‘Ridică-te şi vorbeşte oamenilor!”. Al-Hasan îi răspunse: ‘Sunt intimidat de tine, nu reuşesc să vorbesc oamenilor atunci când te văd în faţa mea.’ ‘Alî atunci se îndepărtă de fiul său, astfel că-l putea auzi dar el nu îl vedea iar Al-Hasan se ridică lăudând pe Dumnezeu şi vorbi oamenilor. Apoi se aşeză jos şi ‘Alî spuse „Sunt descendenţi unii din alţii: şi Dumnezeu ascultă şi ştie.”

***

Spune Al-Qâşânî:

„Cu adevărat, Allâh a ales dintre lumi pe Adam, Noe, …”: alegerea (istifâ’) este ceva mult mai comun decât iubirea (mahabba), decât prietenia (khulla) şi cuprinde pe toţi Profeţii care sunt aleşi dinainte de către Allâh. Cu toate acestea, gradele lor de alegere sunt dispuse ierarhic, cum spune Preaînaltul: „Din aceşti Trimişi, pe unii i-am făcut superiori altora”. Gradul cel mai ‘rezervat’ este cel al iubirii, la care face aluzie Preaînaltul atunci când spune: „şi pe unul dintre ei (ba’da-hum) El îl înalţă în grade” (Coran II, 253)[2]: de aceea cel mai excelent dintre Trimişi este iubitul (habîb) a lui Allâh, Muhammad, asupra lui rugăciunea şi pacea divină. Apoi vine prietenia, care este caracteristica proprie a lui Abraham, în timp ce faptul de a fi ales, caracteristic pentru Adam, este în fapt lucrul cel mai comun (Trimişilor).

„Sunt descendenţi unii din alţii”, în Religie şi în Adevăr, căci naşterea[3] este de două feluri: una formală ([în formă, n.t] sûriyya) şi una intelectuală ([în sens, n.t] ma’nawiyya). Astfel orice Profet care urmează pe un altul în doctrina Unităţii, în înţelepciune şi în acele fundamente tradiţionale care se referă la interioritate, îi este în aceasta ‘fiu’, cum sunt ‘fii’ Maeştrilor spirituali (maşâykh) din aceste vremuri ale noastre. S-a spus că sunt trei taţi: un tată care te generează, unul care te creşte şi unul care te educă. Aşa cum în naşterea formală existenţierea corpului are loc în uterul matern plecând de la lichidul seminal al tatălui, în acelaşi fel în cadrul adevăratei naşteri existenţierea inimii se manifestă în uterul predispoziţiei sufletului, plecând de la suflul Maestrului (şaikh) şi a celui care te învaţă (mu’allim). Şi la această naştere face aluzie Iisus cu cuvintele ‘Nu va intra în Împărăţia Cerurilor decât cel care este născut de două ori.’ Să şti că naşterea intelectuală imită şi urmează pe cea exterioară în cel mai mare grad, în maniera în care se produce procreaţia, şi din acest motiv, din punct de vedere exterior, Profeţii provin de la aceeaşi descendenţă, ca fructele unui arbore unic. Imran fiul lui Yaşhur, tată a lui Moise şi Aaron, făcea parte din tribul lui Levi, fiul lui Iacob, fiul lui Isaac, fiul lui Abraham, în timp ce Imran fiul lui Mâthân, tatăl Mariei, mama lui Iisus, făcea parte din tribul lui Iuda, fiul lui Iacob. Iar Muhammad, asupra sa rugăciunea şi pacea, provine din descendenţa lui Ismail, fiul lui Abraham aşa cum Abraham vine de la Noe. Motivul acestui fapt este că atât în puritate cât și în torpoare, Duhul este conform echilibrului sau absenței echilibrului temperamentului (mizaj) la momentul în care fu pus în fiinţă: deci Duhul este, în mod exact, conform fiecărui temperament. Emanațiunea (divină, fayd) are loc după această conformitate [a Duhului la temperament, n.t], iar diferențierea Duhurilor, deja dintru ‘ceea ce nu are început’([‘pre-eternitatea’, n.t], azal), are loc în raport cu diversele lor tipuri și cu gradele ierarhice proprii lor, ca apropiere sau îndepărtare. Iar în ‘timpul perpetuu’ ([‘post-eternitatea’, n.t], abad) temperamentele se diferențiază după diferențierea Duhurilor, așa încât să se unească cu ele. Ei bine, corpurile [persoanele, n.t.] care vin pe linie descendentă unele din altele, de cele mai multe ori se aseamănă în temperament, desigur cu excepția accidentelor ce pot interveni oricând; și astfel Duhurile legate la aceste corpuri sunt apropiate în grad și au caracteristici analoge (mutanâsiba, cu litera sîn)[4]. Iar aceasta întăreşte datele tradiţionale conform cărora Mahdi-ul, asupra sa pacea, va trebui să vină din descendenţa lui Muhammad, fie asupra sa rugăciunea şi pacea divine.”

Conform unei interpretări ‘microcosmice’ propusă de Al-Alûsî, „s-ar putea spune şi: Adam este Duhul, în prima dintre staţiunile manifestării sale (zuhûr), în timp ce Noe e tot Duhul, în cea de-a doua dintre staţiunile sale descendente (maqâmâtu t-tanazzul). Abraham este inima, pe care ‘Nemrod’, adică sufletul concupiscent, aruncă în ‘focul’ tentaţiilor, zvârlindu-l cu catapulta pasiunilor [patimilor, n.t]; ‘familia’ sa sunt facultăţile spirituale. Imran este intelectul şi deci este Imamul ‘Templului din Ierusalim’ al corpului: ‘familia’ sa sunt [facultăţile] care îl urmează în acest Templu. Iar toţi aceştia sunt „descendenţii unii din alţii”, căci au un loc unic în care se îndestulează cu apă şi beau toţi de la o ‘sursă unică’.

***

*traducerea este din comentariul în italiană la ‘Sura ‘Familiei lui Imran’ în înţelepciunea islamică’, de Lodovico Zamboni, Edizioni Orientamento Al-Qibla,

NOTE:

[1] Trebuie menţionat aici că aceasta nu înseamnă că oamenii nu au îndeplinit rugăciunea de ‘asr cu aceea ocazie ci doar că nu au îndeplinit-o în acea moschee.

[2] S-ar putea înţelege ‘şi (pe) unii dintre ei (ba’da-hum) El îi înalţă în grade’.

[3] În textul imprimat se poate citi al-wilâya (‘sfinţenia’), dar este probabil vorba de o eroare de tipar, ar trebui citită al-wilâda (naşterea).

[4] Luăm de bună versiună acestui fragment relatată de Ismâ’îl Haqqî, pe care o presupunem preluată dintr-un manuscris mai corect (cel puţin în acest caz) faţă de cel pe care se bazează ediţia imprimată, care relatează un improbabil mutanâsiba (cu litera sâd), a cărui traducere într-un astfel de caz ar putea fi „şi astfel Duhurile legate la astfel de corpuri se învecinează în grad şi au caracteristici complementare şi opuse”.

 

Reclame