Traducerea unui mic fragment din capitolul lui Denis Gril, Teofania numelor divine de la Ibn ‘Arabî la ‘Abd al-Qâdir, din volumul colectiv: Abd el-Kader: Un spiritual în modernitate, care se poate consulta aici. (Aceasta nu înseamnă că recomandăm acest volum în întregime căci perspectiva universitară nu ni se pare cea mai adecvată pentru înţelegerea profundă a unui subiect religios şi în plus are inconvenientul de se baza pe compromisuri şi relativizare într-un domeniu în care acestea nu îşi au deloc locul).

Pentru a nu exista vreun dubiu şi pentru că evenimente recente pot da naştere la concluzii eronate, şi isterii previzibile, profităm de acest articol pentru a afirma din capul locului că în Islam locurile de cult ale altor religii şi sacerdoţiul în sine, sunt considerate ca fiind sacre şi inviolabile. Şi iarăşi ca să fie clar, nu, Islamul ca religie nu şi-a propus să fie şi nu se află şi nu s-a aflat vreodată în război cu nicio religie sau credinţă. Dovadă la aceasta sunt secolele întregi de convieţuire între foarte diferitele comunităţi religioase aflate în lumea islamică.

Fundamentul acestui lucru se găseşte în Coran iar practica efectivă se găseşte în hadith-urile Profetului şi în Sunna Califilor Drept-Călauziţi (ar-raşidûn). Desigur, ar fi mult prea multe de spus în legătură cu ceea ce Islamul consideră ca fiind comportament legitim spiritual în legătură cu cei de altă credinţă dar aici ne vom mărgini doar la a da câteva referinţe coranice precum şi o perspectivă a unei autorităţi legitime: Emirul ‘Abd al-Qâdir, a cărui viaţă şi fapte sunt exemplificatoare pentru urmarea efectivă a modelului Profetic, atât din postura de lider militar cât şi din cea de lider spiritual musulman. Aceasta este de asemenea exemplificat de faimosul episod al protejării creştinilor din Damasc, care este pus de către orientalişti pe seama ‘omeniei’ Emirului, şi care nu constituie în realitate decât urmarea Sunnei islamice. Desigur, pentru lămuriri mai detaliate, în lipsa unei biografii în limba română, se pot găsi aici în engleză câteva informaţii.

***

Câteva pasaje coranice:

„Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacaţi, căci ei sunt cei nedreptăţiţi, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic. Precum şi celor care au fost izgoniţi pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus: “Domnul nostru este Dumnezeu!” Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împins pe unii înapoi cu ajutorul altora, atunci chiliile ar fi fost dărâmate, precum şi sinagogile, paraclisurile, şi moscheile unde numele lui Dumnezeu este mult invocat. Dumnezeu îl ajută pe cel care Îl ajută. Dumnezeu este Tare, Puternic.” (Coran, 22:39-40)

„Dumnezeu nu vă opreşte de la a fi buni şi drepţi cu cei care nu v-au combătut din cauza credinţei voastre, cei care nu v-au izgonit din casele voastre. Dumnezeu îi iubeşte pe cei nepărtinitori. Dumnezeu vă interzice doar de la a vi-i face prieteni pe cei care v-au combătut din cauza credinţei voastre, cei care v-au prigonit din casele voastre şi au fost părtaşi la prigonirea voastră. Cei care-i fac prieteni, aceştia sunt cei nedrepţi!” (Coran, 60:8-9)

***

Privirea lui ‘Abd al-Qâdir asupra oamenilor

Explicaţia devenirii lumii prin efectul teofaniilor nu se limitează pentru ‘Abd al-Qâdir la o simplă doctrină. Câteva pasaje din Mawâqif ne arată că observa lumea cu ochii unui om care-l contemplă pe Dumnezeu în orice lucru. Întrebat despre motivul pentru care musulmanii se grăbesc să imite pe occidentali în orice lucru, el răspunde că cea mai mare parte din contemporanii său, cu excepţia elitelor dintre servitorii lui Dumnezeu, acţionează astfel pentru că gândesc că Dumnezeu i-a ajutat pe necredincioşi împotriva musulmanilor. Ori nimic din toate acestea nu este adevărat. Înfrângerea musulmanului vine din faptul că îndepărtându-se de Legea Profetului său, se găseşte astfel supus numelui divin Al-Khâdhil „Cel care abandonează”, care proiectează în inima sa teama de necredincios[1] şi face ca acesta din urmă să triumfe. Regii şi cei cu autoritate (exterioară) din lumea musulmană îşi imaginează că necredincioşii triumfă în faţa lor prin tot ceea ce îi caracterizează pe aceştia şi îi distinge de musulmani şi atunci încep să imite Occidentul, în ceea ce priveşte domeniul chestiunilor de Stat în particular. Cum fiecare încearcă să câştige favorurile celui care este deasupra lui, „această otravă se răspândeşte printre supuşi lor la toate nivelurile, printre cei a căror credinţă e slabă şi aceasta o slăbeşte încă şi mai mult, cum se zice: „oamenii urmează religia regilor lor””. Se începe prin a-l imita pe celălalt în obiceiurile vestimentare, în maniera de a bea şi a mânca, de a se deplasa ” până când mimetismul şi această imitare a celui mai puternic domină credinţa şi religia, în condiţiile în care totuşi acesta din urmă are o religie”.

‘Abd al-Qâdir vizează în afirmaţiile sale mediile conducătoare, otomane în particular, a căror occidentalizare a moravurilor era însoţită de o pierdere a valorilor esenţiale ale islamului. Dar, ne spune ‘Abd al-Qâdir, cel care i-a adresat această întrebare, un apropiat a lui fără îndoială, nu se mulţumeşte cu acest răspuns care se situează pe un plan legal şi psihologic, chiar dacă (în răspuns) face să intervină acţiunea unui nume divin, şi îi cere o explicaţie care să fie pe un plan superior. El îi explică atunci acest lucru prin „cauza schimbărilor stărilor lumii şi cele ale teofaniilor numelor divine căci Divinitatea cere cu necesitate în sine schimbarea stărilor fie spre bine, fie spre rău, către ceea ce e benefic sau către ce e cel mai benefic, către ce e păgubitor sau către cel mai păgubitor. Numele divine exercită acţiunea şi efectul lor asupra fiinţelor create, fără întrerupere, conform a ceea ce cere cu necesitate ceea ce a fost determinat în „Mama Cărţii” (Ummu l-kitâb) pentru toate fiinţele create.” Fiinţele create, nu sunt doar supuse statuturilor Numelor divine, sunt de asemenea indicaţia Numelor care exercită efectul asupra acestora şi asupra locurilor lor de manifestare. Nu există o altă explicaţie pentru tot ceea ce se întâmplă în lume. În afară de aceasta, putem doar să cităm acest verset, cum o face şi Ibn ‘Arabî, întorcând la Dumnezeu cauza lucrurilor: „A dat fiecărui lucra creaţia sa” (Coran, 20:50).

Această explicaţie metafizică a evenimentelor terestre şi mai precis, a actualităţii, conferă lui ‘Abd al-Qâdir o mare libertare de gândire şi îi permite să judece fără complezenţă pe contemporanii săi. Aceasta permite de asemenea înţelegerea uimitoarei mansuetudini pe care a arătat-o întotdeauna în timpul diferitelor etape ale vieţii sale faţă de duşmanii săi şi faţă de toţi cei care nu au încetat să-l trădeze sau să-l spioneze, cum ar fi fost mişcat de o profundă compasiune pentru toate fiinţele pe care voalul individualităţii, al cupidităţii şi al ignoranţei, i-ar fi împiedicat să vadă ceea ce el însuşi contempla şi care, într-o mare măsură, explică, fără însă să şi justifice, meschinăria şi crimele oamenilor.

***

NOTE:

[1] [Pentru ca termenul să fie mai bine înţeles: necredincios este o traducere foarte inexactă şi simplificatoare a cuvântului arab kâfir, care are ca prim sens acela de a acoperi ceva cu altceva. Deci nu înseamnă că cel desemnat astfel nu are, la modul general, credinţă în Dumnezeu, ci înseamnă că este voalat în ceea ce acesta crede, că între el şi Dumnezeu se află un voal care poate fi mai gros sau mai transparent, care poate doar devia sau întuneca complet. În cazul creştinismului se poate înţelege ca diferenţa între o religie revelată şi un sapienţială, aflată pe un nivel secund faţă de prima. Conceptul de kufr, tradus ca necredinţă, nu are echivalent în terminologia creştină şi nici în implicaţiile sale teologice şi ar necesita un studiu separat pentru explicarea nuanţelor, gradelor şi consecinţelor sale (existenţa sa nu determină neapărat ieşirea din religie sau intrarea în Infern, există un kufr subtil şi unul evident, aplicarea sa nu se limitează doar la alte religii în afara Islamului ci se aplică chiar şi în Islam pentru anumite concepţii sau perspective care sunt în contradicţie cu datele Legii Sacre, ş.a). n.t]

Emir 'Abd al Qader

Reclame