at-tawba[1]

„Pocăirea” este întoarcerea de la orice faptă rea la una bună , sau de la oricare trăsătură negativă la realizarea (tahaqquq) unei trăsături nobile, sau de la contemplarea a ceea ce este creat (al-khalq) la cufundarea (istiqhrâq) în viziunea lui Dumnezeu (al-Haqq).

Condiţiile sale sunt regretul sincer (nadam), abandonul (iqlâ’) [transgresiunilor] şi refuzul obstinaţiei (isrâr) [de a rămâne în păcat].[2] Cât despre repararea prejudiciilor comise, aceasta este o obligaţie independentă fără de care pocăinţa poate exista, la fel cum pocăinţa pentru un păcat poate coexista cu obstinaţia într-un alt păcat, de un alt ordin.

Pocăinţa omului obişnuit este pentru păcate[3]; pocăinţa elitei este pentru defecte (‘uyub, defecte de caracter); pocăinţa elitei elitei este pentru tot ceea ce încarcă (ocupă) secretul (sirr)[4] şi îl îndepărtează de la (a fi în) prezenţa Cunoscătorului Secretelor (‘allâm al-ghuyûb)[5].

Din acest motiv Profetul (Rugăciunea şi Pacea divină asupra sa) repeta într-o singură ocazie (şedinţă, adunare, majlis) de şaptezeci de ori sau de o sută de ori formula de cerere a iertării (istighfâr)[6].

Adevărata pocăinţă se rezumă la patru lucruri: cererea iertării rostită verbal, abţinerea fizică (de a comite), încetarea obstinării interioare şi abandonul relei însoţiri (a anturajului rău).

Sufyân at-Thawrî a spus: „Semnele pocăinţei sincere sunt patru: condiţia modestă (qilla), slăbiciunea (‘illa), umilinţa (dhilla) şi exilul (ghurba)[7].”

Toate staţiunile spirituale (maqâmât) sunt tributare pocăinţei, în timp ce pocăinţa în sine este tributară unei alte pocăinţe atâta vreme cât ea nu este una perfect sinceră: teama (al-khawf), este tributară pocăinţei atunci când există sentimentul (iluzoriu) de aflare în securitate şi de falsă siguranţă, speranţa (ar-rajâ’), atunci când apare anxietatea şi disperarea, constanţa, răbdarea (as-sabr), atunci când intervine spaimă, detaşarea (asceză, discriminare) (az-zuhd) atunci când survin gândurile concupiscente, scrupulul (al-wara’), în momentul în care suntem seduşi prin căutarea de înlesniri legale (ar-rukhas) sau de gânduri pătimaşe (sau de lăcomie, aviditate) (at-tama’), lăsarea în voia Domnului (at-tawakkul), atunci când suntem înclinaţi către o excesivă prudenţă, imaginându-ne că avem liberul arbitru într-o chestiune în care ne îngrijorăm de mijloacele de subzistenţă, mulţumirea (du destinul, cu Dumnezeu) (ar-ridâ) şi supunerea la Dumnezeu (at-taslîm), în momentul amărăciunii şi revoltei contra decretelor destinului; vigilenţa (al-murâqaba), în momentul în care facem dovadă în exterior de lipsă de delicateţe (rea educaţie spirituală) (faţă de Dumnezeu) (sû’ al-adab) sau atunci când suntem invadaţi interior de gânduri rele; examenul de conştiinţă (al-muhâsaba), în momentul când ne pierdem timpul cu alte lucruri decât cele care apropie de Dumnezeu (Al-Haqq, Adevărul); iubirea (al-mahabba), atunci când inima înclină către altceva decât Cel Iubit; contemplaţia (al-muşâhada), atunci când conştiinţa intimă (as-sirr, Secretul) se preocupă de un alt lucru decât de Cel Contemplat sau când rămâne ataşată unui obiect senzorial şi nu mai progresează pe treptele secretelor divine.

*

[Pentru Jurjânî, tawba reprezintă „în primul rând revenirea la Dumnezeu prin eliberarea de legăturile care aservesc inima şi apoi conformarea la (respectarea) drepturilor lui Dumnezeu.

Pocăinţa sinceră (tawba nasûh) este angajamentul ferm (tawtîq al-‘azam) de a nu mai reveni la aceeaşi dispoziţie (incriminată).

Ibn ‘Abbas a spus: „Întoarcerea sinceră este regretul (nadam) inimii, exprimarea cererii iertării verbal, febra corpului şi angajamentul de a nu reveni (în păcat).”

Conform utilizării curente, acest termen semnifică: a reveni eliberat de consecinţele păcatului (dhanb). Acesta este de asemenea sensul cuvântului tawb. Allâh a spus: „El este Iertătorul păcatului, Cel care acceptă pocăinţa (tawb), […]. (Coran 40, 3) (ghâfiri-l-dhanbi wa qâbili-t-tawbi[…]).

Se spune că numele tawb este pluralul de la tawba.

În cadrul Legii Sacre (Şarî’a), termenul tawba înseamnă: revenirea unui act blamabil într-unul lăudabil (şi este) o acţiune care trebuie să se producă imediat, conform opiniei majorităţii savanţilor religioşi.

Caracterul obligatoriu al întoarcerii la Dumnezeu sau a pocăinţei este pus în evidenţă prin acest verset: „Întoarceţi-vă cu totul la Dumnezeu, o, voi, care sunteţi credincioşi…„(Coran 24,31). Faptul că pocăinţa trebuie să se producă imediat, interzice întârzierea (voită) în aplicarea acesteia. „]


al-inâba

„Convertirea” care corespunde unui grad mai special al pocăinţei, căci, în aceasta, întoarcerea (la Dumnezeu) este însoţită de o ‘fractură’ [a egoului] (inkisâr) şi de un elan pe calea spiritual.
Ea cuprinde trei niveluri: ‘convertirea’ păcatului în pocăinţă, convertirea distragerii (ghafla, inadvertenţă) în trezire (yaqaza) şi convertirea conştiinţei separativităţii (farq) în conştiinţă a unităţii în care toate lucrurile se aduc la Dumnezeu (jam’ ‘ala-Llâh).

*

[Pentru Jurjânî,” inâba constituie un aspect intensiv al pocăinţei, cu un sens apropiat de cel dat de Legea Sacră.

Căinţa sinceră (inâba nasûha): nicio urmă de nesupunere (ma’sîya) exterioară sau ascunsă, nu subzistă în comportament.

Această dispoziţie, se spune, are ca consecinţă, mai devreme sau mai târziu, reuşita spirituală (falâh, prosperitatea) pentru cel care o practică.

Se spune de asemenea că pocăinţa este constituită din recunoaşterea (vinei), remuşcările şi separarea (de păcat).

Pocăinţa, sau întoarcerea la Dumnezeu, cuprinde trei aspecte:

  1. remuşcările (nadam).
  2. rezoluţia fermă (‘azm) de a nu mai reveni la ceea ce Dumnezeu a interzis.
  3. faptul de a se grăbi (sa’y) de a repara pagubele cauzate.”]

 

NOTE:

[1] Pocăinţa, căirea, ‘convertirea’, deschide în mod tradiţional calea către Dumnezeu. [Amintim că cuvântul ‘convertire’ vine din latinescul ‘cum-vertere’ care este înţeles ca ‘reunire’ şi ‘întoarcere la Dumnezeu’, echivalentul său grecesc este ‘metanoia’.] Este „prima dintre staţiuni” (awwal al-maqâmât), repetă neîncetat savanţii musulmani (Sarrâj în Luma’, pag. 68-69, Ibn ‘Iyâd în Mafâkhir al-‘aliyya, pag. 68 şi 160), sau „poarta porţilor” (bâb al-abwâb), conform lui Kâşî, Istilâhât.

[2] Aceste trei elemente sunt menţonate deja de Al-Ghazzâlî pentru care tawba cuprinde: „conştiinţa caracterului dăunător al păcatelor care duc la suferinţă şi la separare de Dumnezeu, părerea de rău (căinţa) şi rezoluţia fermă de a nu mai continua în păcat.” Cf. de asemenea acestei definiţii a lui Jurjânî (Ta’rîfât): „Pocăinţa înseamnă întoarcere la Dumnezeu dezlegând nodul obstinaţiei care strânge inima; apoi respectarea tuturor drepturilor pe care le are Dumnezeu”. Şi, de asemenea, de la acelaşi autor, „Pocăinţa sinceră (at-tawba an-nasûh) înseamnă întărirea deciziei de a nu mai cădea în aceeaşi greşeală.”

[3] [Păcatul nu este un considerent moral şi sentimental ci, după cum îl defineşte Jurjânî, este: ” (tot) ceea ce-l separă pe om de Dumnezeu.]

[4] Sirr, pl.Asrâr, este o realitate subtilă (latîfa) depusă în inimă (qalb), aşa cum duhul (rûh) este în corp. Este în acesta că se găseşte locul (mahall) contemplaţiei (muşahada), aşa cum duhul este loc iubirii (mahabb) iar inima este locul cunoaşterii (ma’rifa). (Jurjânî, Ta’rîfât).

[5] Distincţia făcută aici între cele trei grade ale pocăinţei este una clasică. Aceste grade sunt câteodată desemnate prin termenii: tawba (nivelul credinciosului obişnuit), inâba (nivelul celui pios, mukhlisûn) şi awba (nivelul Trimişilor divini, al sfinţilor şi al maeştrilor spirituali, şuyûkh). ‘Abd al-Qâdir al-Jaylânî (sau Jîlânî) spune că tawba cuprinde trei forme: prima, care aparţine credinciosului obişnuit, este pocăinţa de păcate şi de răul comis; cea de-a doua, a sufletelor elevate, este dorinţa de a îndepărta din inimă inadvertenţa (cu prescripţiile Legii Sacre): cea de-a treia, aceia a elitei, consistă în deturnarea de la orice lucru (vizibil şi invizibil, din această lume şi din cea de dincolo) şi a se întoarce doar către Dumnezeu (după Ali Aînî, Abdul Qâdir, pag. 197)

[6] De aici vine folosirea acesteia care este în fapt repetarea formulei astaghfiru’-Llâh („Ii cer iertare lui Dumnezeu”) în litaniile (awrâd) confreriilor religioase, precum cele ale Qâdiriyya sau Şâdhiliyya.

[7] Ghurba, exilul, are sensul de asumare în această lume a condiţiei străinului (cf. hadith-ului citat de Muslim: „Islamul a început (ca ceva) străin (bada’a gharîban) şi va redeveni străin, ca la începuturile lui. Fericiţi deci cei care sunt străini! (fa tûbâ li’l-ghurabâ’). „

Reclame