Arta nu este niciodată creată ex nihilo. Originalitatea sa consistă în sinteza elementelor pre-existente. Astfel, arhitectura sacră a Islamului s-a născut în ziua în care a fost obţinut un rezultat încununat de success prin crearea, nu a unei noi forme a pilonilor şi arcadelor, ci a unui nou tip de spaţiu care se conforma riturilor islamice.

Haideţi să comparăm planul liturgic al unei biserici (catolice) cu cel a unei moschei. O FIG10biserică are un punct de mijloc sacramental, altarul, înspre care converge orice lucru; strana este sanctuarul care adăposteşte altarul şi naosul este ca o cale care duce dinspre lumea din afară către acest sanctuar; atunci când biserica este împărţită în pro-naos, naos şi strană, simbolizează o ierarhie a apropierii de sacru, iar lumina care cade într-o biserică de tip bazilică, dinspre ferestrele stranei şi din naosul central, accentuează această mişcare şi ierarhizare.

Însă moscheea nu are un centru sacru între zidurile sale; nişa de rugăciune (mihrab) se găseşte acolo doar pentru a indica direcţia (qibla) Meccăi şi pentru a adăposti imam-ul care conduce rugăciunea colectivă stând în faţa credincioşilor a căror rânduri se extind pe lărgime mai degrabă decât în adâncime; spaţiul dintr-o moschee este ca un segment a unuia dintre nenumăratele cercuri concentrice care înconjoară sanctuarul de la Mecca.

Atunci când musulmanii preluau o biserică creştină, aşa cum s-a întâmplat ocazional în Siria[1], ei transformau axa sa longitudinală într-una transversală şi această schimbare era întărită în orice caz de reorientarea sa. Bisericile creştine erau orientate către est în timp ce Mecca se găseşte în sudul Siriei. Un rezultat al acestei schimbări de direcţie a fost schimbarea orientării arcadelor care separau diferitele naosuri; în loc să „conducă privirea” în interiorul profund în direcţia stranei, acestea întâlneau frontal oratoriul şi „aduceau repaus ochiului”, în acord cu concepţia spaţiului, esenţial static şi nu dinamic, aflat într-o stare de echilibru şi repaus, pe care arhitectura islamică în exprimă în toate formele sale.

Într-un anumit sens, arhitectura sacră a Creştinismului reflectă timpul în forma spaţiului, aşa cum am subliniat deja vorbind de orientare. Axa liturgică a unei biserici este în mod normal fixată în funcţie de echinoxul de primăvară; şi anume, preotul oficiant şi congregaţia sa se îndreaptă către punctul de pe orizont unde soarele, simbolul lui Christos înviat, se ridică de Paşti. Acest punct este astfel în realitate un moment ciclic, un moment care într-un anumit fel atinge eternitatea, iar întregul aranjament liturgic al bisericii, cu împărţirea sa în „est”, „vest”, „zenit”, „nadir”, reflectă în mod analog măsurătorile ciclice sau temporale[2]. Pentru ca bisericile catolice din zilele noastre să fie capabile să uite acest simbolism, care este dintre cele mai evidente, a trebuit ca datele fundamentale referitoare la spaţiu să fie în mod artificial disociate de cele legate de timp; omenirea (tradiţională) obişnuită era foarte conştientă că timpul este măsurat prin mişcări ale cerului.

FIG10-1

Fig 11-12

Arhitectura sacră islamică, aşa cum este ea orientată către un centru terestru, nu reflectă măsurarea timpului. Spaţiul, despre care mărturiseşte, este ca şi cum ar fi fost absorbit în ubicuitatea momentului prezent; nu cheamă ochiul într-o anumită direcţie; nu sugerează nicio tensiune sau antinomie precum cea dintre lumea de aici şi cea de dincolo, sau între cer şi pământ; se găseşte în întregul său în fiecare loc. Aceasta este în mod particular evident în aşa numitele moschei de tip „peristil”, care sunt construite pe modelul primei moschei din Medina.

Aceasta era alcătuită din nimic mai mult decât curtea domestică înspre care dădeau locuinţele Profetului şi a familiei sale. Pe zidul care mărginea această curte de aproximativ o sută de coţi pătraţi (aproximativ 46 metrii pătraţi), pe partea îndreptată către Mecca, a fost construit un adăpost cu un acoperiş din ramuri şi pământ bătut susţinut de coloane formate din trunchiuri de palmieri. În momentul rugăciunii colective, credincioşii care nu găseau loc liber sub acest acoperiş se rugau în curte. Un fel de galerie, suffa, a fost construită lângă zidul din partea opusă; servea ca adăpost pentru cei mai sărmani dintre Tovarăşii Profetului, şi în aceasta se poate găsi originea galeriilor sau a porticurilor care înconjoară curţile moscheilor. Conform acestui model, moscheile cu un acoperiş orizontal se deschid în general înspre o curte care face parte din zona liturgică, şi unde aproape întotdeauna se găseşte un bazin unde credincioşii îşi pot realiza abluţiunile înainte realizării rugăciunii rituale prescrise. Oratoriul acoperit poate fi mai mult sau mai puţin extins; poate să conţină diferite rânduri de piloni fără ca aceasta să modifice calitatea sa. Partea consacrată, dacă se poate descrie astfel, este solul însuşi; este în mod obişnuit acoperit de rogojini sau de covoare şi credinciosul îşi scoate încălţările înainte să păşească pe el[3]. Rugăciunea rituală implică prosternări, în care fruntea [şi nasul, n.t] ating solul şi o poziţie fiind aşezat pe sol, care este poziţia normală de odihnă şi contemplare [pe genunchi în cazul rugăciunii rituale sau ‘turceşte’ în alte cazuri, n.t].

Interiorul unei moschei este făcut ca să fie văzut din această poziţie, care ne duce la ideea că este legat de pământ şi că diferitele sale componente – piloni, coloane şi arcade – sunt distribuite într-un mod în care fiecare loc să fie un centru suficient sieşi.

Marea Moschee din Damasc, construită între 706 şi 715 d.H de către Califul Umayyad Al-Walîd, este prima care să transpună modelul vechii moschei din Medina într-o formă monumentală. Acest Calif a reconstruit de asemenea moscheea Profetului din Medina, şi atunci când modestele bordeie construite din cărămizi de pământ bătut au fost demolate pentru ca locul lor să fie inclus în noul edificiu, oamenii din Medina au plâns lacrimi amare. Unii dintre ei l-au acuzat pe Calif că ar construi „nu în stilul moscheilor ci în stilul bisericilor”. Stilul triumfal Umayyad contrasta în realitate cu simplicitatea şi sobrietatea Islamului de începuturi; cu toate acestea însă, din punctul de vedere politic, Al-Walîd avea dreptate să pună în serviciul Islamului toată măiestria artistică şi tehnică a epocii sale. Istoria a dovedit că nu s-a înşelat, căci ostentaţia Umayyadă nu a reuşit să sufoce spiritul de sărăcie inerent Islamului; în cele ce au urmat, Islamul a fost capabil să atingă un perfect echilibru între frumuseţe – care este o bogăţie în sine – şi simplicitate.

Marea Moschee din Damasc acoperă un dreptunghi de 160 pe 100 de metrii formaţi de zidurile de incintă a unui antic templu grecesc. Faptul că a înlocuit biserica Sf. Ioan Botezătorul – relicva sa cea mai faimoasă a rămas păstrată în moschee – a dat naştere la teoria conform căreia moscheea nu a fost nimic altceva decât transformarea acestei biserici; lucrurile nu stau deloc astfel, căci nu a existat niciodată la Damasc o biserică cu asemenea vaste dimensiuni; în plus de asta, toate elementele componente ale moscheii se află în mod evident în proporţie (armonioasă)[4].

Trei şiruri de arcade sunt aşezate în paralel cu zidul din spate, pe două niveluri, cu nişe largi în partea de jos şi cu nişe mai mici analoage în partea de sus. Aceste arcade formează, ca şi cum ar fi, trei naosuri acoperite de lungi acoperişuri cu dublă pantă. Acest set de trei naosuri poate duce cu gândul la o bazilică dar, diferit de o schemă basilicală, naosul central nu este înălţat peste nivelul celorlalte două şi nu are lucarne prin care o bazilică să fie iluminată interior, lumina intră lateral prin arcadele care se deschid înspre curte.

FIG13

FIG13-1

FIG14-15

Curtea este înconjurată de porticuri, arcade care sunt de asemenea aşezate pe două niveluri şi care au aceeaşi formă ca şi cele care sprijină acoperişul oratoriului. Repetiţia unuia şi aceluiaşi mijloc arhitectural este transformată în ritm de alternarea de unu pe trei a pilonilor şi coloanelor.

Cea mai „Bizantină” şi chiar „Romană” parte a clădirii consistă dintr-un fel de transept, care se întinde transversal prin naosurile oratoriului şi accentuează axa mihrâb-ului pe care o leagă iarăşi de curte. O cupolă înaltă pe un tambur octogonal, „Cupola Vulturului”, este situată deasupra transeptului în punctul său median. Au existat încercări de a explica aspectul său clar basilical a acestei secţiuni a clădirii ca o transferare a simbolismului Imperial Roman către Califatul Umayyad. În realitate, este posibil ca cupola să marcheze locul unde Califul stătea în cadrul Rugăciunii de Vineri sau în timpul marilor festivităţi. Dar accentuarea architecturală poate fi în orice caz explicată de nevoia de a indica qibla şi de a face ecou mihrâb-ului pe ‘faţada’ interioară a moscheii care dă înspre curte.

FIG15-1

FIG15-2

Cât despre forma mihrâb-ului însuşi, care se crede că ar fi fost introdus în arhitectura moscheii în timpul lui Al-Walîd, nu este în nici un caz echivalentul unei exedre imperiale. Comparaţia cu o absidă din bisericile creştine este mai adecvată, fără să considerăm necesară ideea unui împrumut, căci nişa sacră are o origine mult mai străveche şi generală.

Există alte elemente liturgice care apar pentru prima dată în această perioadă: ‘amvonul’ (minbar) în forma unui tron în scări, prototipul căruia a fost un fel de scăriţă utilizată de Profet pentru a predica credincioşilor adunaţi la moscheea din Medina; şi minaretul care era folosit pentru chemarea la rugăciune; la începuturile Islamului, muezinul chema la rugăciune de pe un acoperiş sau de pe o stâncă.

Marea Moschee din Damasc avea trei minarete, două erau chiar turnurile de colţ a anticei temenos Greco-Romane; al treilea ridicat de Al-Walîd, se înalţă în partea de nord a curţii, de-a lung axei mihrâb-ului.

Pereţii moscheii erau împodobiţi cu mozaicuri, din care se mai găsesc în zilele noastre doarFIG15-3 fragmente; ele reprezintă oraşe şi palate fantastice, înconjurate de flori şi străbătute de râuri, toate alcătuite cu o mare măiestrie a desenului şi coloritului şi care indică supravieţuirea şcolii de artă Bizantine în Siria Umayyadă. Aceasta nu se va bucura de o continuitate directă în lumea islamică, unde mozaicurile vor fi în curând înlocuite de alte tehnici mult mai potrive stilului geometric de decor; mozaicuri care cu suprafaţa lor fragmentată şi irizată, parţial transparente, răsfrâng pe pereţii pe care îi acoperă ceva imaterial, nesigur; bucăţi de ceramică care, pe de altă parte, atât de tipice pentru arta Islamică din secolele care vor urma, definesc şi iluminează în acelaşi timp suprafeţele. Semnificaţia mozaicurilor din Damasc nu este cunoscută; au fost interpretate de unii ca reprezentând Paradisul în sensul coranic, şi de alţii ca făcând aluzie la oraşele cucerite de Islam; un lucru este însă sigur: niciunde în aceste peisaje stilizate nu este vreo figură umană sau animală, lucru care constituie o probă indirectă a originii tradiţionale a aniconismului în Islam.

FIG16.JPGDar lucrul care este de un interes cu totul particular în acest caz este spaţiul arhitectural, în felul în care apare din structura în mare parte intactă a clădirii. Acesta nu este un spaţiu repliat în sine, ca în bisericile Romane sau Bizantine; vastul oratoriu se deschide înspre curte iar lumina zilei, prin partea din faţă, inundă spaţiul, puţin împiedicată de perdeaua de arcade; acest spaţiu nu are nimic în comun cu arhitectura Greco-Romană de tip peristil, a cărei realitate cu totul este dată de ziduri, coloane şi arhitrave. Scopul adevărat al arhitecturii islamice este spaţiul în sine, în plenitudinea sa nediferenţiată. Curbura majestuoasă a arcadelor – care nu sunt doar simple semicercuri ci se bombează într-o formă de tipul ‘potcoavei de cal’ – este suficient pentru a face această calitate vizibilă. Nu este o întâmplare faptul că numele arab pentru arcadă, rawq (pl. riwâq), a devenit sinonim cu ceea ce este frumos, graţios şi pur; o simplă arcadă construită în proporţii armonioase are calitatea de a transforma spaţiul dintr-o realitate pur cantitativă într-una calitativă. Şi este bine cunoscut că arhitectura islamică a dezvoltat o mare varietate de forme de arcade, bolţi, care erau deja prezente în arhitectura Umayyadă şi două din acestea sunt cele mai întâlnite: arcade de tipul ‘potcoavei de cal’, a cărei expresie cea mai desăvârşită se găseşte în arta Magrebină, şi cea în formă de ‘chilă de vapor’ care este tipică pentru arta Persană. Ambele combină cele două calităţi ale repausului static şi luminozităţii ascendente. Arcada, de tip persan este atât generoasă cât şi graţioasă; se ridică aproape fără efort, ca o flacără nemişcată a unui opaiţ protejat de vânt; bolta de tip magrebin, pe de altă parte, este caracterizată de amploarea întinderii sale, care este frecvent asociată unei forme rectangulare pentru a da efectul unei sinteze de stabilitate şi abundenţă[5].

***

FIG16-1

NOTE:

*Text tradus, adaptat şi adăugit (în note) din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie

[1] Ei se mulţumeau cel mai des doar cu o parte din biserică.

[2] Excepţiile de la această regulă, în arhitectura tradiţională, sunt explicabile prin natura terenului. Astfel, bazilica Sfântul Petru din Roma are strana înspre vest datorită poziţiei mormântului apostolului şi a naturii neregulate a terenului. Dacă preotul stătea în spatele altarului în timpul liturghiei, aceasta nu era absolut deloc pentru a „fii împreună” cu ei, ci pentru ca el însuşi să fie „orientat”.

[3] [Prezenţa covoarelor nu este o regulă absolută şi deci nici obligaţia de scoatere a încălţărilor. Rugăciunea rituală se poate face şi pe pământ (cum era cazul în curtea moscheii Profetului) sau pe marmură (cum este cazul acum în moscheile din Mecca şi Medina). Obligatoriu este desigur ca încălţările cu care se intră să fie curate şi credinciosul să se găsească într-o stare de abluţiune rituală. n.t]

[4] [Ne vom opri un pic asupra acestui eveniment căci trebuie date lămuriri suplimentare. O primă teorie spune că timp de jumătate de secol după cucerirea musulmană (635 d.H) creştinilor li s-a dat autorizaţia să folosească vechile biserici şi au avut libertate religioasă. Această toleranţă religioasă a fost marcată de împărţirea spaţiului ritual al anticului templu Roman (a lui Jupiter probabil), o parte a era folosită de creştini în biserica închinată Sf. Ioan Botezătorul, înălţată de Teodosie (379-395) şi cealaltă parte a fost folosită ca loc de cult de musulmani (partea de est a ansamblului). Acest lucru a fost consimţit prin tratatul stabilit între Khalid bin Walîd (tovarăş al Profetului şi general renumit).
Califul Al-Walîd (705-15) a decis să ridice o moschee separată pentru musulmani datorită neadecvării spaţiului în contextul înmulţirii numărului de credincioşi. După lungi negocieri cu responsabilii comunităţii creştine din Damasc, Al-Walîd a cumpărat locul pentru moschee şi a început construcţia (creştinii au obţinut în schimbul acesteia un loc în Damasc pentru construcţia unei alte biserici – subliniem faptul că negocierile s-au petrecut în pofida faptului că puterea dominantă militar era cea musulmană).
O altă teorie recentă (Lucien Golvin, Essai sur l’architecture religieuse musulmane, t. II « L’art religieux des Umayyades de Syrie. », Paris, Klinckseck, 1971, p. 125-184) bazată pe un text scris de Episcopul Arculfe care a vizitat Damascul în 670 d.H (dar şi din surse arabe) arată că musulmanii aveau propria lor moschee şi că biserica Sf. Ioan Botezătorul ar fi fost construită recent după preluarea puterii de către musulmani. De aici Golvin a concluzionat că Marea moschee nu a fost construităpe ruinele bisericii aşa cum se credea până atunci iar spaţiul partajat între cele două comunităţi nu era în interiorul bisericii ci se situa în interiorul ansamblului format de templul antic.
Cu alte cuvinte, musulmanii ar fi preluat un vast ansamblu aparţinând Antichităţii, luat în posesie mai târziu a fost de creştini, care au construit pe acest loc biserica Sf. Ioan Botezătorul în timpul noii guvernări musulmane. La început musulmanii s-au rugat într-o moschee improvizată dar, odată cu venirea Califului Al-Walîd s-a decis ridicarea unei moschei în partea de sud-est a complexului. Alte dovezi în acest sens au fost aduse odată cu descoperirea de relicve aparţinând Sf. Ioan Botezătorul într-o criptă dintr-o altă localitate în afara locului unde se găsea moscheea. Această teză a fost susţinută şi de Sauvaget (1932) şi Creswell (1959) care au confirmat că pe locul respectiv nu se afla Biserica Sf. Ioan Botezătorul.
Şi în fine, o a treia explicaţie, dezvoltată de Ibn Battûta în cartea sa de călătorii (şi care ni se pare cea mai credibilă), este că Damascul fiind cucerit simultan de Khâlid ben al-Walîd (prin forţă) şi de Abû ‘Ubayda bem al-Jarrâh (prin predarea necondiţionată a oraşului), marea biserică a fost astfel împărţită în două, o parte care a rămas creştinilor (corespunzând predării lor necondiţionate) şi una care a intrat în posesia musulmanilor (corespunzând intrării în forţa a lui Khâlid). Când Califul Al-Walîd decise să preia şi partea creştină şi să construiască o singură mare moschee, ceru creştinilor să-i vândă locul pe preţul stabilit de ei. Aceştia refuzară şi Al-Walîd o luă în posesie cu forţa. Răscumpărarea faţă de creştini veni mai târziu în timpul Califului ʿUmar ibn ʿAbd Al-ʿAzīz care răsplăti pe creştini pentru pierderea suferită şi, în plus faţă de bani, le oferi un alt loc pentru a construi o biserică. Ibn Battûta precizează şi că la construcţia moscheii au contribuit mulţi artizani bizantini trimişi de împăratul de la Constantinopol.]

[5][Ce ar mai putea fi adăugat acestui articol este faptul că Moscheea Umayyadă din Damasc este pusă în legătură, în mod tradiţional cu evenimentele escatologice: Sayydna ‘Issâ – Domnul Iisus (Pacea Divină asupra lui), conform hadith-rilor transmise de Al-Bukhârî şi Muslîm în culegerilor lor, se va pogorî în minaretul alb din estul Damascului, îmbrăcat în două bucăţi de stofă (de culoare galbenă) şi susţinut de aripile a doi îngeri. Aceasta se va întâmpla în timpul rugăciunii de vineri, moment în care Imamul (Mahdi) care era pe punctul de a conduce rugăciunea colectivă îl va invita să preia conducerea acesteia, lucru pe care Sayydna ‘Issâ îl va refuza încurajând Imamul să-şi continue rugăciunea şi întrând în rândul credincioşilor pentru a o efectua. El este cel care va ucide pe Antecrist şi va restabili religia în forma sa originară. n.t]

Reclame