-continuare-

Funcţiunea lui René Guénon

Se cuvine aşadar de a fi precizat că privilegiul special pe care această operă o are în rolul săuCheikh-abd-al-wahid-3 de criteriu de adevăr, regularitate şi plenitudine tradiţională faţă de civilizaţia occidentală, provine de la caracterul sacru şi non-individual pe care l-a îmbrăcat funcţiunea lui René Guénon. Omul care trebuia să îndeplinească această funcţiune a fost cu siguranţă pregătit din timp şi nu improvizat. Matricele Înţelepciunii au predispus şi format fiinţa sa conform unei iconomii precise iar cariera sa s-a înfăptuit în timpul său printr-o corelaţie constantă între posibilităţile sale şi condiţiile ciclice exterioare.

Astfel, într-o fiinţă de o înălţime, o posibilitate şi o capacitate intelectuală cu totul excepţională, trăgându-şi certitudinile sale fundamentale direct de la sursa principială, dotat fiind cu o sensibilitate spirituală extraordinară care trebuia să-i servească pentru un rol de recunoaştere şi de identificare universală a multitudinii de simboluri şi semnificaţii, caracterizat printr-o formă de gândire şi o măiestrie a expresiei care apare ca traducerea directă, pe planul lor, a sfinţenie şi a armoniei adevărurilor universale realizate în sine însuşi, într-o asemenea fiinţă deci, unică, aşa cum este într-un anumit sens şi lumea însăşi la care trebuia să i se adreseze, cât şi a momentului ciclic care îi corespundea, se concentrează într-un anumit sens funcţiunile doctrinale şi spirituale ale Orientului tradiţional pentru o expresie supremă. Hinduismul, Taoismul şi Islamul, aceste trei forme ale lumii tradiţionale actuale, reprezintă respectiv Orientul Mijlociu, Extremul Orient şi Orientul Apropiat, care sunt, în domeniul lor şi sub un anumit raport, reflexele celor trei aspecte ale acestui misterios Rege al Lumii despre care René Guénon trebuia să fie chiar primul care să dea definiţia revelatoare, proiectând focurile convergente ale unei lumini unice şi indivizibile pe care niciodată nicio operă de savant n-a putut să manifeste atât de integral şi de amplu şi pe un plan dominant ansamblul formelor şi ideilor tradiţionale. În afara de veridicitatea sa intrinsecă, frumuseţea, majestatea şi perfecţiunea acestui monument al Intelectului universal care constituie opera sa, atestând darul cel mai generos în domeniul său şi constituind miracolul intelectual cel mai uimitor realizat înaintea conştiinţei moderne. Mărturia Orientului a îmbrăcat astfel forma cea mai prestigioasă şi în acelaşi timp cea mai adecvată, ceea ce era de altminteri condiţia eficacităţii sale majore. Spiritul omului din Occident trebuie să se recunoască în considerarea acestei prezenţe transcendente şi în acelaşi timp apropiate şi devină astfel conştient de posibilităţile sale de adevăr în raport cu domeniul uman în totalitatea sa.

Ideile fundamentale prezente în opera sa

Ideile fundamentale ale acestei mărturii sunt următoarele: mai întâi, în cadrul domeniul pur intelectual şi spiritual, supremaţia cunoaşterii metafizice faţă de toate celelalte domenii de cunoaştere, a contemplaţiei faţă de acţiune, a Eliberării faţă de mântuire; din aceasta, distincţia între cale iniţiatică şi intelectuală, pe de-o parte şi cale exoterică, pe de altă parte, aceasta fiind considerată împreună cu corolarul său „mistic” din ultima fază tradiţională a Occidentului. Pe planul de ansamblu al lumii tradiţionale: identitatea esenţială a tuturor doctrinelor sacre, universalitatea inteligibilă a simbolismului iniţiatic şi religios şi unitatea fundamentală a tuturor formelor tradiţionale.

Această unanimitate tradiţională nu exclude existenţa nivelurilor diferite de participare la spiritul comun: acesta este cel mai bine reprezentat şi de asemenea cel mai bine conservat, prin tradiţiile în care predomină punctul de vedere pur intelectual şi metafizic: din aceasta, preeminenţa normală a Orientului în domeniul spiritual.
Sub acest raport există deci în mod normal, în anumite privinţe, o ierarhie şi raporturi subsecvente între diferitele tradiţii, ca şi între civilizaţiile care le corespund. Lumea occidentală, încă din timpurile care îşi au originea în epoci încă şi mai îndepărtate decât cele numite istorice, şi oricare ar fi fost formele tradiţionale pe care le-a organizat, a întreţinut întotdeauna, la modul general, raporturi normale cu Orientul, chiar raporturi tradiţionale, care se bazau pe un acord fundamental al principiilor de civilizaţie. Acesta a fost cazul civilizaţie creştine a Evului Mediu. Aceste raporturi au fost rupte de Occident în epoca modernă a cărei debuturi René Guénon le situează mult mai devreme decât se înţelege în mod obişnuit, adică în secolul XIV, atunci când, printre alte fapte caracteristice ale acestei schimbări de direcţie, Ordinul Templului, care era instrumentul principal al acestui contact în Evul Mediu creştin, a fost distrus: şi este interesant de remarcat că una din acuzaţiile la care a fost supus acest Ordin era exact acela de a fi întreţinut relaţii secrete cu Islamul, relaţii de natura cărora se avea de altminteri o idee inexactă, căci ele erau esenţial iniţiatice şi intelectuale. Această stare a lucrurilor nu a făcut decât să se agraveze din ce în ce mai mult, în măsura în care civilizaţia occidentală pierdea caracteristicile sale tradiţionale, până a deveni ceea ce este ea la epoca prezentă, o civilizaţie complet anormală în toate domeniile, agnostică şi materialistă în ceea ce priveşte principiile, negatoare şi distrugătoare în ceea ce priveşte instituţiile tradiţionale, anarhică şi haotică în ceea ce priveşte constituţia sa proprie, invadatoare şi dizolvantă în rolul să faţă de întreaga umanitate: lumea occidentală, după ce a distrus propria sa civilizaţie tradiţională, s-a întors „când brutal când insidios[1]” contra oricărei ordini tradiţionale existente, şi mai ales contra civilizaţiilor orientale.
În acest fel învăţătura pur intelectuală expusă de René Guénon se completează printr-o critică a tuturor aspectelor actualului Occident. Nu o să amintim aici în ce consistă această critică, profundă şi în acelaşi timp extinsă, pentru că aceasta interesează mai puţin în cadrul lucrării noastre, şi de altminteri această parte a operei lui René Guénon a avut parte de o acceptare în general mult mai facilă, mulţi occidentali revenind ei înşişi din iluziile obişnuite legate valoarea civilizaţiei moderne.

NOTE:

[1] R.G, Orient şi Occident, p.122

Reclame