(Articol de Michel Vâlsan, publicat în numărul special al E.T din 1951 consacrat lui René Guénon.)

Vom publica în mai multe părţi un articol foarte important al lui Mihail Vâlsan legat de funcţiunea lui Guénon şi posibilităţile lumii occidentale. Este foarte important căci rezumă şi explicitează cu claritate posibilităţile şi tendinţele lumii actuale dintr-o perspectivă tradiţională. Este un avertisment şi o trasare a priorităţilor pentru cei care au intelleti sani.
Cu riscul de a ne repeta vom sublinia că soarta Occidentului priveşte de fapt soarta întregii lumi, în sensul că, dacă la început anomalia occidentală era delimitată într-un spaţiu geografic, acum, odată cu extinderea globalizării, ea a fost exportată peste tot devenind o mentalitate predominantă şi supărătoare. Acelaşi lucru se poate spune despre Orient care în anumite condiţii poate fi circumscris geografic, însă Orientul se poate referii şi la o anumită mentalitate şi aplecare spirituală.

De aceea articolul acesta este cu atât mai important cu cât se adresează lumii acesteia în întregime şi defineşte cu claritate ideile principale ale lui Guénon, perspectivele sale asupra evoluţiilor viitoare şi realitatea prezentă, definirea unei elite şi pregătirea sa, organizaţiile pe care s-ar putea sprijini această elită şi nu în ultimul rând importanţa şi semnificaţia rolului propriu a lui Guénon.

Nu putem să nu menţionăm în final faptul că expunerea ideilor, claritatea acestora şi viziunea prezentă în text vorbesc şi de cel al cărui rol a fost desemnat providenţial şi a fost recunoscut atât în ceea ce priveşte clarificarea şi aplicarea învăţăturii guenoniene pentru ansamblul lumii occidentale în sensul cel mai larg cât şi în cadrul ierarhiei spirituale a tasawwuf-ului, ezoterismul islamic, ca Şaikh Mustafa ‘Abd al-‘Aziz (ca Allâh să-i sfinţească Secretul său).

Subtitlurile sunt puse de noi pentru a facilita parcurgerea textului.

***

„Cei nebuni dintre oameni vor spune: „Ce i-a deturnat de la qibla lor anterioară?” – Spune: „Lui Allâh îi aparţine Orientul şi Occidentul! Conduce pe cine vrea pe o cale dreaptă”. Aşa am stabilit o comunitate mediatoare, pentru ca voi să fiţi martori pentru oameni şi ca Trimisul să fie martor pentru voi.” (Coran 2: 142-143)

Introducere

Dispariţia omului permite considerarea ansamblul operei din perspective diferite de cele Guenon-Tradisyonalizmi-ve-Müslümanlar-1pe care le-am fi putut avea pe când era încă în viaţă. Atâta vreme cât îşi exercitata activitatea şi nu am fi putut deci fixa o durată funcţiei sale şi nici o formă definitivă activităţii sale care, precum ştim, nu se limita doar la redactarea cărţilor sale ci se exprima în plus în multiplele sale colaborări regulate la Etudes Traditionnelles (pentru a nu vorbi de revistele la care a colaborat înainte), cât şi prin abundenta sa corespondenţă de ordin tradiţional; opera sa găseşte într-o anumită măsură solidară prezenţei sale incomensurabile, discretă şi impersonală, hieratică şi neafectată dar sensibilă şi activă.

Acum că tot acest ansamblu este oprit, poate fi privit, într-o anumită măsură, în simultaneitate: oprirea care marchează finalul îmbogăţeşte măsura sensului acestuia cu o nouă semnificaţie generală. În fapt, perspectiva astfel deschisă a prilejuit deja manifestarea unor reacţii care nu avuseseră loc până acum. O nouă notorietate se produce chiar pentru a marca sfârşitul omului. Unii au înţeles să vadă în anumite cazuri un fel de „conspiraţie a tăcerii” care, în anumite medii, părea să împiedice actualizarea virtualităţilor reale de participare la spiritul învăţăturilor sale. Oricum ar fi, ne vedem obligaţi să constatăm că, dacă luăm decizia de a considera importanţa operei lui René Guénon în acest mod, felul în care aceasta ar fi făcută n-ar avea ca rezultat avansarea înţelegerii pe care am fi putut-o spera. Se vede chiar că, în aceste cazuri, interesul pe care i l-am purta ar porni mai curând dintr-o grijă de a opri cu oportunism o dezvoltare reală a acestei înţelegeri şi de a limita consecinţele care ar fi putut fi trase din aceasta. Iată de ce aceste reacţii sunt acum importante, mai ales dintr-un punct de vedere ciclic.

Iar dacă nu dorim aici să revelăm erori noi sau deja cunoscute, cât şi inexactităţi materiale notorii, fie ele datorate incapacităţii autorilor lor sau doar relei lor credinţe în momentul în care, totuşi, opera lui René Guénon este prezentă în toată amploarea sa şi fixată în modul cel mai explicit, ne pare însă necesar să precizăm semnificaţia pe care aceste reacţii le au în acest moment. Putem într-adevăr să găsim în acestea, indicaţia mai precisă a faptului că anumite limite au fost deja atinse şi că un fel de „judecată” se găseşte deja implicată.

Aceasta este cu exactitate impresia care se degajă din lectura articolelor şi a studiilor apărute în acest an în publicaţiile catolice şi masonice. Noi ştim însă că, din fericire, în aceste două cercuri nu lipseşte o înţelegere mai bună, excelentă câteodată, însă o anumită rezervă, disciplinară am spune, împiedică ca aceste excepţii să schimbe tonul general mai ales în partea catolică. Însă acest tip de cenzură nu ar putea decât să descurajeze încă şi ultimele speranţe ale unei extinderi a orizontului spiritual a acestor cercuri; iar limitele care apar la lumină astfel nu sunt trecute cu vedere de cei care ştiu care sunt condiţiile unei reînsufleţiri a intelectualităţii occidentale în general şi a unei ieşiri din profunda criză a lumii moderne. Dar din fericire există încă alte medii intelectuale unde opera lui René Guénon, într-un mod neaşteptat, pătrunde acum, iar aceasta deschide chiar perspective noi pentru influenţa pe care aceasta o poate exercita în viitor.

Perspective generale formulate de Guénon

Ocazia recapitulativă cu care facem aceste constatări, ne permite să evocăm aici perspectivele generale formulate de René Guénon încă de la începutul seriei coerente şi graduale a expresiilor doctrinale în care marca poziţia Occidentului, posibilităţile sale de viitor şi manifestările succesive ale factorilor şi circumstanţelor care deschideau posibilităţi pozitive sau le anulau. Presupunând ansamblul ideilor care domină chestiunea occidentală fiind cunoscute de către cititor, amintim aici, în câteva rânduri, punctele cardinale necesare orientării examinării noastre.

Condiţia supremă a fiinţei umane este cunoaşterea metafizică care este cea a adevărurilor eterne şi universale. Valoare unei civilizaţii constă în gradul de integrare în ea a acestei cunoaşteri [metafizice, n.t] şi în consecinţele pe care ea le trage din aceasta în vederea aplicării în diferitele domenii ale constituţiei sale; o asemenea integrare şi dezvoltare radiantă interioară nu este posibilă decât în civilizaţiile numite tradiţionale care sunt cele care provin din principii non-umane şi supra-individuale şi care se sprijină pe forme de organizare care sunt ele însele expresia adecvată a adevărurilor la care ele trebuie să facă să participe (oamenii). Rolul oricărei forme tradiţionale este în realitate de a oferi umanităţii pe care o guvernează, învăţătura şi mijloacele care permit realizarea acestei cunoaşteri sau participarea la aceasta, mai mult sau mai puţin, în conformitate cu diferitele posibilităţi ale indivizilor şi ale naturii lor specifice. Măsura în care o formă tradiţională, fie că ea se prezintă într-un mod pur intelectual sau într-unul religios, deţine aceste elemente doctrinare şi metodele corespondente, constituie prin aceasta criteriul suficient şi decisiv al adevărului său actual, în aceeaşi fel în care membrii săi realizând posibilităţile lor proprii în acest domeniu, vor constitui singura distincţie pe care generaţia spirituală a acestei forme tradiţionale ar putea s-o prezinte într-o „judecată” care ar privi-o pe aceasta şi ansamblul umanităţii sale.

Occidentul modern, cu civilizaţia sa individualistă şi materialistă, este în el însuşi negarea oricărui adevăr intelectual în adevăratul sens al cuvântului, precum şi a oricărui domeniu tradiţional normal, şi astfel se prezintă în starea cea mai evidentă de ignoranţă spirituală pe care umanitatea a atins-o vreodată, atât în ansamblul său cât şi în oricare dintre părţile sale. Această situaţie se explică prin abandonul principiilor non-umane şi universale pe care se sprijină domeniul uman şi cel cosmic, şi care se caracterizează într-un fel special prin ruptura raporturilor normale cu Orientul tradiţional şi înţelepciunea sa imprescriptibilă.

Procesul conform căruia se realizează declinul Occidentul în epoca modernă, trebuie să se sfârşească în mod normal, în conformitate atât cu natura lucrurilor cât şi cu datele tradiţionale unanime, prin atingerea unei anumite limite, marcată cel mai probabil printr-o catastrofă a civilizaţiei. Începând din acel moment, o schimbare de direcţie apare ca inevitabilă iar datele tradiţionale atât din Orient cât şi din Occident, indică că se va produce apoi o restabilire a tuturor posibilităţilor tradiţionale pe care le cuprinde încă actuala umanitate, ceea ce va coincide cu o remanifestare a spiritualităţii primordiale şi, în acelaşi timp, posibilităţile anti-tradiţionale şi elementele umane care le încarnează vor fi aruncate în afara acestui domeniu şi în mod definitiv degradate. Dar dacă forma generală a acestor evenimente viitoare pare ca fiind una sigură, soarta care va fi rezervată lumii occidentale în această „judecată” şi locul pe care l-ar putea avea în restauraţia finală, va depinde de starea mentală pe care umanitatea occidentală o va avea în momentul când această schimbare se va produce, şi este de înţeles că Occidentul ar putea fi cuprins în această restauraţie doar în măsura în care acesta ar redeveni conştient de adevărurile fundamentale comune tuturor civilizaţiilor tradiţionale,.

Situaţia actuală a umanităţii, considerată în ansamblul său, impune convingerea că deşteptarea posibilităţilor intelectuale ale Occidentului nu pot să se realizeze decât sub influenţa învăţăturii Orientului tradiţional care păstrează întotdeauna intact depozitul adevărurilor sacre. Această învăţătură a fost formulată în vremurile noastre în atenţia conştiinţei occidentale prin opera providenţială a lui René Guénon care a fost instrumentul ales a unei aduceri aminte supreme şi a unui sprijin extrem din partea spiritualităţii orientale. Reiese astfel că poziţia exactă a Occidentului în general şi a Catolicismului în particular, ca bază tradiţională posibilă pentru o întreagă civilizaţie, ar trebui să se definească în raport cu această prezenţă a adevărului. Şi acesta ar fi răspuns acestei „convocări”, care conţine în acelaşi timp o promisiune şi un avertisment, în măsura în care această mărturie a Orientului ar fi fost înţeleasă şi reţinută în beneficiul propriu al Occidentului.

Reclame