„Cu siguranţă, un Trimis v-a fost suscitat din mijlocul vostru. Suferinţele voastre îl apasă şi este însetat de binele vostru; el este plin de milă, milostiv cu cei credincioşi. Dar dacă ei se întorc de la tine, spune: “Allâh îmi este suficient! Nu există divinitate în afară Lui! Lui mă încredinţez întru totul şi El este Stăpânul Tronului imens.”[1] (Coran 9, 128-129)

Comentariu:

Allâh, Adevărul (al-Haqq), Slavă Transcendenţei Sale, spune, adresându-se arabilor sau Qurayşiţilor sau Neamului lui Âdam în întregime (umanităţii): Cu siguranţă, un Trimis v-a fost suscitat din mijlocul vostru, cu alte cuvinte (este vorba de) Muhammad (صلّى اللَّه عليه و سلّم). Aceasta înseamnă că el este din tribul vostru şi astfel voi îi cunoaşteţi bine caracterul, sinceritatea sa şi faptul că este demn de încredere şi îi înţelegeţi discursul. Acest verset mai poate însemna şi că Muhammad (صلّى اللَّه عليه و سلّم) face parte, ca şi voi, din fiinţele create. În modul de recitare a lui Ibn Naşît, din mijlocul vostru, dintre voi  (min anfusikum), este citit cu vocala fatha pe litera fâ’, rezultând astfel anfasikum, care înseamnă cel mai nobil dintre voi (fiind deci suscitat dintre cei mai nobili dintre voi).
Profetul (صلّى اللَّه عليه و سلّم) a spus : „Cu adevărat, Allâh i-a ales pe Kinâna dintre copii lui Ismâ’îl şi i-a ales pe Qurayş dintre Kinâna şi i-a ales pe Banû Haşim dintre Qurayş şi apoi El m-a ales pe mine dintre Banû Haşim: Eu astfel sunt cel ales dintre cei aleşi[2].”

Suferinţele voastre îl apasă. Îl apasă, adică, poartă cu greutate povara suferinţelor voastre. Cu alte cuvinte, suferinţele, dificultăţile voastre şi obstacolele cu care vă confruntaţi în domeniul religiei sau în treburile acestei lumi [îl apasă].

Este însetat de binele vostru. Adică, el se preocupă pentru credinţa, fericirea şi bunăstarea treburilor voastre.

Cu cei credincioşi, dintre voi şi din afara voastră, el este plin de milă (ra’ûf), milostiv (rahîm); adică are foarte multă compasiune, vă compătimeşte pentru starea voastră. În acest verset dintre cei doi termeni (ra’ûf şi rahîm), primul apare cel de la rădăcina râfa (care înseamnă mila care se adresează special celui credincios şi care duce la a nu pedepsi un păcat, a opri o suferinţa, a uşura o povară, din afecţiune pentru cel care suferă)  şi care are un sens mai accentuat (şi pentru că este o formă verbală intensivă) decât al doilea termen (rahîm) care vine de la rahma (milă universală, care cuprinde orice lucru, orice fiinţă, credincioşi şi necredincioşi). În acest verset Allâh îl numeşte pe Trimisul Său (صلّى اللَّه عليه و سلّم) cu două dintre Numele Sale (divine).

(Ibn Kathir în tafsir-ul său adaugă aici un hadith transmis de la Ibn Abbas care relatează că Trimisul lui Allâh (صلّى اللَّه عليه و سلّم) a povestit cum a văzut în vis doi îngeri venind la el. Unul se ţinu aproape de capul său iar altul de picioarele sale. Acesta din urmă a spus primului: „Spune-mi parabola acestui om şi a comunităţii sale”. Acela răspunse: „Sunt precum oamenii care au pornit într-o călătorie şi, ajunşi în deşert, au constatat că proviziile lor nu le permit nici să străbată deşertul nici să se întoarcă înapoi. Stând ei aşa, un om purtând un veşmânt maiestuos se prezentă în faţa lor şi spuse: „Dacă vă conduc la o grădină unde veţi găsi verdeaţă şi apă, mă veţi urma?”. „Cu siguranţă”, răspunseră ei. Astfel îi conduse către această grădină unde au putut să mănânce şi să-şi potolească setea şi chiar să se îngraşe. Apoi el le-a zis: „Nu v-am găsit eu într-o stare lamentabilă şi m-aţi urmat pentru a vă conduce la această grădină?”. „Ba da”, răspunseră ei. „Ce veţi crede oare dacă vă spun că există de asemenea în faţa voastră o grădină care este încă şi mai înfrunzită decât aceasta, mă veţi urma?”. O parte dintre ei exclamară: „Pe Allâh, nu spune decât adevărul, să-l urmăm!”, dar o altă parte ripostă: „Noi ne mulţumim să rămânem aici căci aici suntem bine”.)

Dar dacă ei se întorc de la a avea credinţă în tine după această situaţie binecunoscută în care Allâh îi binecuvântase, spune: “Dumnezeu îmi este suficient…, adică Allâh spune prin aceasta, încredinţează-Mi treaba lor; iar dacă ei spun aceasta Allâh se va însărcina în ceea ce-i priveşte şi vă va ajuta împotriva lor. Deci dacă ei se vor întoarce, caută ajutorul lui Allâh şi încredinţează-te Lui căci El îţi va fi suficient.

Nu există divinitate în afară Lui, nimănui nu merită să i te încredinţezi în afara Lui. Lui mă încredinţez întru totul, nu-mi pun speranţa şi nu mi-e teamă de nimeni în afara Sa. El este Stăpânul Tronului imens, a domeniului (mulk)[3] imens, sau a imensului atot-cuprinzătorului corp [jism – se referă la Tron] de unde se pogoară prevederile Legii sacre şi decretele providenţiale (ale destinului).

Ubay b. Ka’b a spus: „Acestea au fost ultimele versete [ale Coranului] care au fost revelate.” Al-Baydâwî citează o relatare în care Profetul (صلّى اللَّه عليه و سلّم) a spus: „Coranul nu mi-a fost revelat decât câte un verset odată, sau o literă odată, cu excepţia Sûratei Al-Barâ’a [adică Sûra At-Tawba, a pocăinţei] şi Spune, El este Allâh, Unul. [Sûra Al-Ikhlâs], căci acestea mi-au fost revelate [deodată] şi au fost însoţite de şaptezeci de mii de rânduri de îngeri.”

Aceste două versete s-au regăsit amândouă pe [pergamentul] lui Khuzayma b. Thâbit după ce textul coranic a fost colectat şi au fost astfel adăugate textului coranic după ce li s-a reamintit tovarăşilor Profetului şi aceştia şi-au dat cu toţii acordul [că făceau parte din Coran]. Şi Allâh Prea-Inaltul ştie mai bine.

Aluzia Spirituală (al-‘işâra)

Este obligatoriu pentru cei care moştenesc depozitul spiritual al Profetului (صلّى اللَّه عليه و سلّم), cei care cheamă la Dumnezeu[4], să se împodobească cu trăsăturile de caracter ale sale (صلّى اللَّه عليه و سلّم). Ar trebui să aibă milă pentru credincioşi care suferă din cauza dificultăţilor sau a încercărilor, să le uşureze lor lucrurile şi nu să le facă dificil de suportat. Ei ar trebui să fie însetaţi de binele tuturor oamenilor şi să-şi îndrepte eforturile lor pentru a conduce (acest bine) către ei, şi, de asemenea, ar trebui să se milostivească şi să aibă compasiune pentru ei. Dar dacă oamenii se întorc de la ei, cei care cheamă la Allâh ar trebui să le fie suficient Allâh, să aibă încredere în El şi să-I încredinţeze lucrurile Lui fără vreun regret sau tristeţe.

Al-Wartajibî spune despre acest verset: „Cuvintele lui Allâh, Suferinţele voastre îl apasă, înseamnă că suferă pentru că noi întoarcem spatele Adevărului (al-Haqq), ne urmăm capriciile şi rămânem (astfel) voalaţi de Adevăr [el ne este ascuns]. Unii spun că acest verset înseamnă că el (صلّى اللَّه عليه و سلّم) suferă pentru că ei iau parte la lucruri în privinţa cărora există o divergenţă [printre jurişti].

Sahl at-Tustarî a spus: „Suferă pentru că ei sunt neglijenţi (distraţi) faţă de Allâh şi asta doar pentru cât ai clipi din ochi… Dar dacă ei se întorc de la tine, spune: “Dumnezeu îmi este suficient, în acest verset Allâh consolează inima Profetului în cazul în care ei se întorc înapoi de la a-l urma în ciuda dorinţei sale puternice pentru a-i călăuzi. Aceasta înseamnă: la Allâh se află suficienţa de orice ce este altceva decât El.

Spune Al-Quşayrî: Allâh ordonă Profetului (صلّى اللَّه عليه و سلّم) să invite creaţia la Unitatea Divină (tawhîd) şi apoi El îi spune, „Dacă ei refuză să răspundă (invitaţiei), fii atunci cu Noi prin calitatea tajrîd (aceea de a se dezveli, a se elibera, de orice care nu este Allâh).” Se spune că după ce Allâh a spus: „O, Profetule, Allâh îţi este suficient[5]„, El l-a instruit să spună apoi: Allâh îmi este suficient.

Cuvântul lui Allâh Preaînaltul, „Allâh îţi este suficient„, este esenţa ‘venirii împreună’, a adunării (al-jam’) şi cuvântul Său, Allâh îmi este suficient, este esenţa separativităţii (farq)[6], dar care este de fapt ‘adunare’, adică : „Vorbeşti dar tu prin Noi vorbeşti, căci Noi ne exercităm autoritatea asupra ta şi tu eşti stins în esenţa Unităţii divine – tu eşti prin noi şi stins faţă de ‘altul’ decât Noi.”

Şi la Allâh este acordul (pentru cele spus) şi nici putere nici forţă nu există în afara lui Allâh, Înaltul, Imensul.

***

NOTE:

[1] (laqad jâ’ ‘ankum rasûlun min ’anfusikum ‘azîzun ‘alayhi mâ ‘anittum harîsun ‘alaykum bi-l-mu’minîna ra’ûfu-r-rahîm fa ’in tawallaw faqul hasbia-L-Lâhu la ’ilâha ’illâ Huwa ‘alahi tawakkaltu wa Huwa Rabbu- l-‘arşi-l-‘azîm)
{ لَقَدْ جَآءَكُمْ رَسُولٌ مِّنْ أَنفُسِكُمْ عَزِيزٌ عَلَيْهِ مَا عَنِتُّمْ حَرِيصٌ عَلَيْكُمْ بِٱلْمُؤْمِنِينَ رَءُوفٌ رَّحِيمٌ } *

{ فَإِن تَوَلَّوْاْ فَقُلْ حَسْبِيَ ٱللَّهُ لاۤ إِلَـٰهَ إِلاَّ هُوَ عَلَيْهِ تَوَكَّلْتُ وَهُوَ رَبُّ ٱلْعَرْشِ ٱلْعَظِيمِ }

 

[2] إِنَّ اللَّهَ اصْطَفَى كِنَانَةً مِنْ وَلَدِ إِسْمَاعِيلَ، واصْطَفَى قُرَيْشاً مَنْ كِنَانَةَ، واصْطَفَى بَنِي هَاشِم مِنْ قُريْشٍ، واصْطَفَانِي مِنْ بَنِي هَاشِم، فأنا مُصْطَفى من مُصْطَفَيْن

[3] În definirea lui Ibn ‘Ajiba, mulk,, înseamnă: „Regatul este manifestarea exterioară (sensibilă hiss) a fiinţelor”. Această primă lume din trei (mulk, malakut şi jabarût) este cea a manifestării sensibile sau exterioare, este numită câteodată cea a „umanităţii” (an-nasût, a se vedea 87), de către Şaikh-ul Al-‘Alawî (în Minah).

[4] Este vorba de cei care au autoritate spirituală asupra oamenilor, fie ei dintre savanţii religioşi sau şuyukh ai confreriilor iniţiatice.

[5] Cor., 8:64.

[6] Separarea (farq) este un termen din tasawwûf care se referă la a contempla creaţia ca fiind separată de Domnul său sau mai bine spus a mărturisi transcendenţa lui Dumnezeu. Termenul corelativ, ‘a aduna, a veni împreună’ (jam’) este a contempla imanenţa lui Dumnezeu în creaţie şi deci a vedea fiinţele create prin ochiul legăturii lor cu Dumnezeu.

Reclame