Căutare

Al Kalima – Cuvântul

pentru o mai bună cunoaştere a Islamului, a Tasawwuf-ului şi a Tradiţiei Sacre în general

luna

iulie 2016

Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (6)

-continuare-

Pentru a reveni la partea propriu-zis occidentală, în ipoteza în care baza avută în vedere ar 3076713037fi fost irealizabilă în cadrul Bisericii catolice, Guénon spunea că „elita, pentru a se constitui, nu ar avea să se bazeze decât pe efortul celor care ar fi astfel calificaţi prin capacitatea lor intelectuală, în afara oricărui mediu definit, şi de asemenea, bineînţeles, bazându-se pe sprijinul Orientului; lucrarea sa va deveni mai dificil de executat şi acţiunea sa nu ar putea să se exercite decât pe o mai lungă durată, deoarece aceasta (elita) ar fi nevoită să-şi creeze ea însăşi toate instrumentele în loc să le găsească deja pregătite precum în celălalt caz (menţionat); însă noi nu considerăm deloc că aceste dificultăţi, oricât de mari ar putea ele să fie, ar fi de natură să împiedice ceea ce trebuie îndeplinit într-un fel sau altul”.[1]
Şi considera că era oportun să declare în acel moment, în 1927, acestea: „există în lumea occidentală, în acest moment, indiciile sigure a unei mişcări care este încă imprecisă, dar care poate şi trebuie chiar în mod normal să sfârşească prin a reconstitui o elită intelectuală, în afara cazului în care un cataclism nu izbucneşte prea brusc pentru a nu-i mai permite să se dezvolte până la capăt. Nu este nevoie să spunem că Biserică ar avea tot interesul, în ceea ce priveşte rolul său viitor, de a devansa într-o anumită măsură o asemenea mişcare, mai curând de a o lăsa să se îndeplinească fără ea şi de a fi constrânsă să o urmeze tardiv pentru a menţine o influenţă care ar ameninţa să-i scape…”[2] Continuă lectura „Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (6)”

Reclame

Emirul ‘Abd Al-Qâdir: Desfăşurarea evenimentelor şi cauzele lor fundamentale

Traducerea unui mic fragment din capitolul lui Denis Gril, Teofania numelor divine de la Ibn ‘Arabî la ‘Abd al-Qâdir, din volumul colectiv: Abd el-Kader: Un spiritual în modernitate, care se poate consulta aici. (Aceasta nu înseamnă că recomandăm acest volum în întregime căci perspectiva universitară nu ni se pare cea mai adecvată pentru înţelegerea profundă a unui subiect religios şi în plus are inconvenientul de se baza pe compromisuri şi relativizare într-un domeniu în care acestea nu îşi au deloc locul).

Pentru a nu exista vreun dubiu şi pentru că evenimente recente pot da naştere la concluzii eronate, şi isterii previzibile, profităm de acest articol pentru a afirma din capul locului că în Islam locurile de cult ale altor religii şi sacerdoţiul în sine, sunt considerate ca fiind sacre şi inviolabile. Şi iarăşi ca să fie clar, nu, Islamul ca religie nu şi-a propus să fie şi nu se află şi nu s-a aflat vreodată în război cu nicio religie sau credinţă. Dovadă la aceasta sunt secolele întregi de convieţuire între foarte diferitele comunităţi religioase aflate în lumea islamică.

Fundamentul acestui lucru se găseşte în Coran iar practica efectivă se găseşte în hadith-urile Profetului şi în Sunna Califilor Drept-Călauziţi (ar-raşidûn). Desigur, ar fi mult prea multe de spus în legătură cu ceea ce Islamul consideră ca fiind comportament legitim spiritual în legătură cu cei de altă credinţă dar aici ne vom mărgini doar la a da câteva referinţe coranice precum şi o perspectivă a unei autorităţi legitime: Emirul ‘Abd al-Qâdir, a cărui viaţă şi fapte sunt exemplificatoare pentru urmarea efectivă a modelului Profetic, atât din postura de lider militar cât şi din cea de lider spiritual musulman. Aceasta este de asemenea exemplificat de faimosul episod al protejării creştinilor din Damasc, care este pus de către orientalişti pe seama ‘omeniei’ Emirului, şi care nu constituie în realitate decât urmarea Sunnei islamice. Desigur, pentru lămuriri mai detaliate, în lipsa unei biografii în limba română, se pot găsi aici în engleză câteva informaţii. Continuă lectura „Emirul ‘Abd Al-Qâdir: Desfăşurarea evenimentelor şi cauzele lor fundamentale”

Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (5)

-continuare-

Redresarea tradiţională a Occidentului

Până în acest punct am folosit termenii cei mai generali vorbind de posibilităţile de redresare tradiţională a Occidentului. Trebuie acum să considerăm aceste posibilităţi conform punctelor de sprijin pe care elementele occidentale care ar trebui să ducă această muncă de restaurare cu ajutorul cunoaşterii doctrinelor orientale, ar putea să găsească în însăşi lumea occidentală.

Trebuie spus de la început că dacă ar fi existat în Occident cel puţin un punct în care să se fi conservat integral spiritul tradiţional, am fi putut avea în acesta un motiv de speranţă că Occidentul ar realiza o întoarcere la starea tradiţională printr-un fel de „trezire spontană a posibilităţilor latente”.[1] Faptul însuşi că o asemenea persistenţă îi părea, în ciuda anumitor pretenţii, „extrem de îndoielnică”, este ceea ce îi permitea lui René Guénon să aibă în vedere o nouă modalitate de constituire a unei elite intelectuale,  nimic însă nu s-a ivit până în clipa de faţă pentru a infirma supoziţia sa iniţială. Continuă lectura „Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (5)”

Ibn Ajiba Definiţii : tawba / inâba

at-tawba[1]

„Pocăirea” este întoarcerea de la orice faptă rea la una bună , sau de la oricare trăsătură negativă la realizarea (tahaqquq) unei trăsături nobile, sau de la contemplarea a ceea ce este creat (al-khalq) la cufundarea (istiqhrâq) în viziunea lui Dumnezeu (al-Haqq).

Condiţiile sale sunt regretul sincer (nadam), abandonul (iqlâ’) [transgresiunilor] şi refuzul obstinaţiei (isrâr) [de a rămâne în păcat].[2] Cât despre repararea prejudiciilor comise, aceasta este o obligaţie independentă fără de care pocăinţa poate exista, la fel cum pocăinţa pentru un păcat poate coexista cu obstinaţia într-un alt păcat, de un alt ordin.

Pocăinţa omului obişnuit este pentru păcate[3]; pocăinţa elitei este pentru defecte (‘uyub, defecte de caracter); pocăinţa elitei elitei este pentru tot ceea ce încarcă (ocupă) secretul (sirr)[4] şi îl îndepărtează de la (a fi în) prezenţa Cunoscătorului Secretelor (‘allâm al-ghuyûb)[5]. Continuă lectura „Ibn Ajiba Definiţii : tawba / inâba”

Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (4)

-continuare-

Prima ipoteză

Rezumând astfel raporturile posibile, în cea mai bună dintre ipoteze, dintre Orient şi Occident, René Guénon mai preciza: „Este vorba deci, nu de a impune Occidentului o tradiţie orientală, a cărei forme nu ar corespunde mentalităţii sale, ci de a restaura o tradiţie occidentală cu ajutorul Orientului: ajutor indirect la început, direct apoi, sau, dacă e mai preferabil, inspiraţie în prima perioadă, sprijin efectiv în cea de-a doua […] Atunci când Occidentul ar fi din nou în posesia unei civilizaţii regulate şi tradiţionale, rolul elitei ar trebui să continue încă: ea va fi atunci cea prin care civilizaţia occidentală va comunica într-un fel permanent cu celelalte civilizaţii, căci o asemenea comunicare nu poate să se stabilească şi să se menţină decât prin ceea ce este mai elevat în fiecare dintre ele […] În alte cuvine, ar trebui ca Occidentul să ajungă în final să aibă reprezentanţi în ceea ce este desemnat simbolic ca „centrul lumii” sau prin orice altă expresie echivalentă (ceea ce nu trebuie înţeles literalmente ca indicând un loc determinat, oricare ar putea fi el); dar în acest caz, este vorba de lucruri mult prea îndepărtate, prea inaccesibile în prezent şi fără îndoială pentru încă mult timp de acum, pentru a putea fi într-adevăr util de a insista asupra acestui punct.”[1] Continuă lectura „Funcţiunea lui René Guénon şi soarta Occidentului (4)”

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑